„S-a strigat «Bingo!»“: necrologul unui fenomen social

Declanşatoare ale unei veritabile isterii, la sfârşitul decadei 1990 şi începutul anilor 2000, sălile de bingo par astăzi, cel mult, o curiozitate. Cele puţine încă deschise îşi duc sfârşitul previzibil într-o risipă totală, printre ecrane uriaşe şi microfoane de la care se citesc numerele extrase pentru o mână de oameni încă pasionaţi de joc

„S-au liniştit băieţii, că nu mai au lovele". Asta a zis ea, în timp ce transporta cartoanele cu numere de la o masă la altă, strigând „ultima serie, ultima serie!". Iar el, care o întrebase ce fac băieţii, el zâmbea uşor superior, uitându-se cu o notă de compasiune spre masa unde ne aflam. Cât despre noi, ei bine noi priveam prin paharele unde un lichid tulbure îşi dona ultimele picături, prin fumul de ţigară, la sala asta mare, aproape goală, unde nişte oameni stăteau cu pixurile în mână şi încercuiau numere. Şi, din când în când, câte unul mai striga „Linie!", sau „Bingo!".

Căci despre asta e vorba în locul ăsta uriaş, asemănător unui restaurant în care te-ai aştepta să vezi din secundă în secundă mirii, domnişoarele de onoare şi nuntaşii dănţuind. Despre numere şi bani, despre oameni privind către un ecran electronic masiv şi un televizor pe care apar bilele extrase, fumând şi mişcând din picioare pe sub mese, nervoşi sau nerăbdători. Aici, la doi paşi de intrarea în curtea Politehnicii din Bucureşti, se află una dintre ultimele mari săli de „Bingo" din Capitală, o rămăşiţă bine conservată a unei lumi dispărute. În lumea aceea, din anii 1990 şi începutul anilor 2000, astfel de săli erau la fiecare mare intersecţie. Oamenii trepidau, visau la bani, îşi cheltuiau ultimele monede pentru a-şi cumpăra cupoane de joc.

Între timp, România a fost, folosind o expresie a unui clasic în viaţă, „subordonată" de pariurile sportive, de pokerul virtual şi de cursele de cai, poate şi de nemuritoarea Loterie. Iar jocul de „Bingo" pare, mai degrabă, o relicvă, o ciudăţenie ce trage să iasă definitiv în decor, dar nu oricum, ci cu toată risipa asta, cu sala asta mare, cu chelnerii schimbând scrumiere pe la mese, cu toate ecranele şi plasmele ei, cu microfoanele în care se citesc numele retrase. Iată unul dintre modurile în care se poate vorbi despre moartea a ceva. Fie el şi un banal joc de noroc. 

Scurtă descriere a unei săli

„Aşteptaţi, vă rugăm!", scrie deasupra uşii de intrarea în sala de bingo „Chez Gabi" (n.r. - la Gabi). Nu ştim de ce, dar nu e voie să intri în sală în timpul unui joc. În faţă, câteva persoane, printre care şi doi copii, freamătă de nerăbdare. Când lumina se stinge şi uşa se deschide, în faţa ochilor se desface un spaţiu enorm, decorat în nuanţe de roşu. De-o parte şi de alta a sălii sunt două plasme uriaşe, pe care cei prezenţi pot urmări bilele extrase, după sistemul numerelor de la Loto.

Lângă, câte un ecran impunător, unde se aprind intermitent cifre, pe care poţi urmări premiul pus la bătaie, dar şi un cronometru declanşat în timpul fiecărei extrageri. Între cele două laturi ale sălii sunt răspândite mese, organizate ca la o nuntă, mai rare în spate şi din ce în ce mai înghesuite spre pupitrul din capătul opus, locul de unde se citesc numerele extrase şi se anunţă premiul pentru următoarea extragere.

Printre mese roiesc obsesiv doi băieţi şi o fată, anunţând punerea în vânzarea a noii colecţii de cupoane, însoţiţi, ocazional, de o altă domnişoară ce aduce sticle de bere la masă. „Băieţii, merge un cupon aici?", şi refuzăm politicos, trezind primele suspiciuni printre restul participanţilor. „Ia uite la ei, nu joacă", zice o doamnă din proximitate, cu părul decolorat şi faţa umflată ca o minge de plajă. Ea nu ştie însă adevărul. Noi vrem, dar nu avem cu ce. Nu ştim regulile jocului.

„Ăştia nu ştie să joace"

Începe jocul. Un domn ce stă tolănit lângă masă, privindu-şi calm cuponul peste burtă, strigă „Linie!". „Iar a câştigat ăsta...", scuipă în silă doamna de lângă. „A cumpărat 40 de serii şi după aia se mai şi miră cum de câştigă el", completează un alt jucător din apropiere. Bilele curg, citite pe o voce neutră şi duhnind a silă. „Mă face în sânge maşina...", mai apucă să adauge doamna recalcitrantă, dar nici nu-şi duce la capăt întreaga idee - oricare ar fi fost aceasta - că acelaşi domn ce a cumpărat toate seriile urlă „Bingo!". Se aude un oftat prelung.

Băieţii ne invită iarăşi să achiziţionăm un cupon, în regulile cele mai solide ale economiei de piaţă: privindu-ne în ochi, cu o amestecătură de nedumerire şi revoltă. Cum studiul regulilor jocului de Bingo nu a fost încă dus la bun sfârşit, ne vedem nevoiţi să-l refuzăm din nou. Deja, tensiunea atinge cote insuportabile: „Da' băieţii ce face aici, a venit ca să bea bere?

Daţi-i afară!", strigă doamna de lângă, imposibil de înduplecat, nici măcar printr-un zâmbet galeş.

Unul dintre noi, cel mai puţin timid, în speţă, se încumetă să se adreseze unuia dintre angajaţi, implorându-l să ne dezvăluie tainele acestui joc minunat. Omul zâmbeşte, plin de compasiune. „Ai probleme, mă?", îl întreabă un coleg, iar drept răspuns primul se întoarce şi rânjeşte: „Nu, mă, ăştia nu ştie să joace". Uşoară hilaritate în sală şi senzaţia că eşti la şcoală, ai fost scos la tablă şi tu trebuie să te duci urgent la toaletă. 

Doar un cupon

În fine, reuşim să învăţăm şi regulile. E simplu. Primeşti un cupon de joc, pe care sunt trecute nişte cifre, generate automat de calculator. Începe extragerea şi tu încercuieşti numerele care apar şi pe biletul tău. Când cele încercuite formează o linie pe orizontală strigi „Linie!". Apoi jocul se reia, iar cel care a reuşit să încercuiască toate numerele de pe bilet are dreptul de a strige „Bingo!". Şi de a lua marele premiu.

Aşa că începem să jucăm. Pe bune. Băiatul ne recomandă să luăm doar un cupon, cică aşa trebuie la ăştia ca noi, începători. Îl ascultăm. Nici nu apucăm să încercuim două numere, că cineva strigă „Linie!". Dintr-o regretabilă eroare, unuia dintre noi i se pare că la microfon s-a anunţat reportarea premiului pentru „Linie". Ne sare inima din piept când facem şi noi o linie şi strigăm „Linieee!". „S-a dat deja linia", anunţă crainicul şi din sală se aud râsete zgomotoase: „Vedeţi-vă, bă, de treaba voastră!".

Al doilea moment de jenă extremă. Până şi doamna recalcitrantă s-a săturat de atâta fiasco şi pleacă spre casă cu mâinile goale. La ieşire, pe scări, vede o fetiţă plecând, însoţită de mama ei. „Ce faci, fetiţo, pleci spre casă?", o întreabă, iar în lipsa răspunsului completează în barbă: „Şi eu plec la a mea. Dar a mea e grasă, nu ca tine". 

Da' băieţii ce face aici, a venit ca să bea bere? Nu ştie să joace. Daţi-i afară! Da' ce-i acilea, bar?

o împătimită de bingo.

Cum adică nu ştiţi să jucaţi? Păi eu vă dau un cupon d'ăsta şi voi încercuiţi numere. Când sunt toate, strigaţi!

angajat al unei săli de bingo.

„Gata, ai prins mersu', de acu' te-a prins microbu'"

Tablou de la începutul anilor 2000: jucători, bile, numere şi mese pline

Ne-am pus pe treabă! Ne-am înfipt adânc în scaune şi ne-am pus pe tocat bani. Bani serioşi, undeva la peste 10 lei. Brusc, toată lumea ne-a devenit prietenă. Băieţii cu cupoane ne zâmbesc, chelneriţa ne zâmbeşte şi ea când ne întreabă dacă mai dorim ceva, mai zâmbim şi noi către ceilalţi. Toţi zâmbesc celorlalţi şi bună-dispoziţia e la ea acasă. Partea mai proastă vine din faptul că Roata Norocului pare să se fi blocat în seara asta. De câştigat câştigă tot domnul cu dimensiuni impresionante, într-o adevărată demonstraţie de forţă şi calm interior.

La uşa sălii, un alt grup de părinţi şi copii aşteaptă momentul magic în care porţile se vor deschide şi în faţa ochilor se vor întinde mesele, ecranele şi tabelele electronice. Într-un colţ, două angajate fac comparaţii între câte persoane sunt în seara asta şi câte au fost cu o seară în urmă. Concluzia e că acum e cam slăbuţ. Cică aseară a fost jale, se călcau în picioare. A fost plin şi pe tronsonul de noapte.

Ni se pare că n-am înţeles bine partea asta cu „tronsonul", sau că e vreo glumă destinată doar iniţiaţilor în Bingo, până când vedem programul salonului. De la 12 amiaza, la ora 4 dimineaţa. Iar pe tronsonul de dimineaţă se pun chiar la bătaie premii speciale!

„Colega" e admonestat

Da, iată, jucăm cu înfrigurare, cu disperarea celui obsedat să câştige şi el o dată, măcar să vadă cum e. Din păcate, prea multe nu ies. „Rahat" şi corespondentul său mai agresiv sunt cel mai des auzite cuvinte. Alţii zic lucruri şi mai ruşinoase, cuvântul acela cu „p", dar ce nu spune omul la nervi şi la frustrare... Un domn mai în vârstă strigă „Bingo!" şi parcă tot spaţiul din jur s-a luminat brusc de la zâmbetul său. Noi însă pierdem în continuare. „Gata, ai prins mersu', de acu' te-a prins microbu'", ne încurajează băiatul care împarte cupoanele.

Între două jocuri, mai fumăm o ţigară şi încercăm să facem o poză locului, aşa, de amintire. „Alo, alo, ce face colega?! Voi nu ştiţi că aicea nu se fac poze? Aicea e ca la Parlament. Tu ştii cât e amenda pentru fotografie? 200 de euro. Îţi zic eu. Îţi face şi d'ăla, proces verbal, direct la puşcărie te bagă", ne explică, parţial serios, parţial „la oha" (cum zice el) un angajat. 

Ultimul joc

Continuăm să jucăm, cu un ochi pe bile şi o ureche la înjurăturile din jur, printre copii şi fum de ţigară, cu oamenii ăştia cărând cupoane şi cu alţii strigând „Linie!" sau „Bingo!". Bilele se zbat în maşinărie ca gândurile unui sinucigaş. Sala nu are ferestre, nu ştii când se înserează, dar timpul trece. Cum o fi la 3 dimineaţa aici?

Suntem 27 de inşi, cu tot cu noi, într-o sală ce ar putea adăposti, cu uşurinţă, peste 100 de persoane. E o senzaţie de gol şi de risipă, de parcă ai fi fost invitat la un bal unde s-au prezentat doar cinci persoane.

„Mai încearcă o dată băieţii?", ne întreabă o domnişoară. Iar noi dăm din cap afirmativ. Da, mai încercăm o dată. Acum ori niciodată. Momentul adevărului. La bal sau la spital. Şi ne aplecăm asupra cuponului, privind numerele care ne pot reabilita sau îngropa definitiv. De la microfon se anunţă premiul şi prima bilă extrasă umple ecranul plasmelor suspendate pe pereţi. Am început.  

În loc de epilog: ieşirea din sală

Am reuşit! Zeul Norocului ne-a zâmbit de sus! Unul dintre noi a strigat „Linie!", angajaţii au venit să verifice şi ne-au validat cuponul. Plescăim gustul victoriei definitive. Suntem felicitaţi de întreg personalul angajat. Şi pentru ei este o victorie, că ne-au învăţat, ne-au arătat totul şi uite că a mers, am prins jocul şi am şi câştigat.

Aşteptăm premiul, mai ceva ca dimineaţa de Crăciun. Unul dintre băieţii care vând cupoane ne pune pe masă un obiect metalic mare şi hidos, reprezentând un „L". De la „Linie!". Lângă se află un coşuleţ în care se găseşte recompensa tuturor strădaniilor noastre: suma de 1,3 lei. Şi încă două cupoane de joc, pe care le putem folosi a doua zi, când ne întoarcem să mai jucăm, desigur.

Ieşim din sală, pe coridorul gol ce duce spre ieşirea din clădirea asta uriaşă. Trecem pe lângă barul gol şi am ieşit. Maşini, claxoane şi firme luminoase. Da, s-a întunecat bine afară. Bucureşti, anul 2014. Aici, cu vreo 15 ani în urmă, puteai să te opreşti şi să joci un „Bingo!" la aproape fiecare intersecţie mai mare.

Fenomenul „Bingo": de la „Joacă şi nu te gândi!" la „M-aţi scos din foame!"

Instantaneu al unei isterii: cumpărători de bilete bingo FOTO: BOGDAN DIMOFTE

În România de tranziţie, jocul de bingo a avut un parcurs sinusoidal. Sumar, câteva repere: sălile aproape goale de la începutul anilor '90, fumegând totuşi de la ţigări şi concentrare. Un record, în anul 1998 - 65.000 de kilometri de cartoane de bingo vândute! Celebrul, poate prea celebrul, refren cântat de solista Carmen Şerban la finalul anilor '90. „Nu te mira, nu te opri! Joacă şi nu te gândi!". Arhicunoscutul domn Geo.

„M-aţi scos din foame!" Declinul începutului anilor 2000, când concursurile televizate de bingo întâmpinau deja prea multe oprelişti pentru a mai funcţiona. Resuscitarea venită odată cu noua criză, în anul 2009, când televiziunile au mizat din nou pe meteahna românilor de a se aştepta îmbogăţire peste noapte, şi, din nou, declinul.

„Nu mai aveam aer..."

Edificator pentru istoria deopotrivă tumultuoasă şi caraghioasă a unui fenomen naţional, rămâne, poate, acest fragment dintr-un interviu cu primul miliardar de la Bingo: „Le aveţi cu jocurile de noroc?" „Da' de unde! Doar şepticul îmi place. Însă Tele Euro-Bingo e mai mult, e o trăire adevărată. Nu mai aveam aer, nici putere să privesc ecranul."

Adevărata explozie a jocului a venit însă via Spania, cu ajutorului fostului internaţional Vasile Stângă, care, pornind de la o simplă sală de bingo, a pus bazele imperiului Bingo Europa. Jocul de bingo a început să fie televizat, mai întâi la televiziunea naţională, apoi la ProTV şi Antena 1, ultima televiziune punând bazele unei adevărate isterii. Se făceau glume, să dădeau bani şi maşini, râdea lumea şi aştepta să sune telefonul. Voia să sune telefonul! 

Apare şi dispare domnu' Geo

În 1999, toţi românii cunoşteau celebra replică a lui Mihai Mitoşeru, „Zi-le, domnu' Geo!", iar Geo Raeţchi devenise cel mai renumit realizator de emisiuni. „M-aţi scos din foame!", spunea, în direct, la telefon, un câştigător rămas anonim, iar acesta este cel mai scurt rezumat al isteriei. Psihologi, sociologi, specialişti îi sfătuiau pe români să pună capăt acestei tendinţe frivole de se căpătui, iar televiziunile plusau cu premii şi bani.

Chiar Ministerul Apărării Naţionale a analizat fenomenul din perspectiva problemelor de securitate naţională, insistând ca Executivul să limiteze acest tip de activitate. În luna aprilie a anului 2001, Consiliul Naţional al Audiovizualului a adresat o scrisoare deschisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, prin care solicita modificarea prevederilor legislative care permit desfăşurarea concursurilor de bingo.

Drept urmare, emisiunea a fost mutată după ora 22.00, vânzătorilor volanţi nu li s-au mai dat autorizaţii, Fiscul a impus taxe mai mari, iar show-ul a pierdut, treptat, din telespectatori. Recesiunea începută în anul 2009 a determinat reapariţia acestui joc îngropat în subconştienul postcomunist.

Antena 1 a reînviat conceptul emisiunii din urmă cu un deceniu, păstrând ingredientele principale: prezentatorii Ţociu şi Palade, mirajul unor câştiguri garantate şi preferinţa românilor pentru câştigul facil. Licenţa noului spectacol a fost suspendată însă, iar emisiunea a fost anulată la începtului acestui an.

L-am ales pe Mihai Mitoşeru că era un băiat pur. Era tânăr, era frumuşel, era serios. Ce imagine mai bună decât un tânăr în care n-ai cum să dai?

Geo Raeţchi realizatorul emisiunii Tele Euro-Bingo

500 de ani de istorie

Jocul de bingo a apărut în Florenţa anilor 1530, când prima loterie publică ce garanta câştiguri, „La Lotto de Firenze", a inventat „Lo Gioco del Lotto D'Italia". Biletul de joc avea nouă coloane şi trei linii orizontale cu cinci numere aleatorii şi patru căsuţe goale. Jocul a fost împrumutat de loteriile din Genova şi Veneţia, fără să fie exportat către zonele nevorbitoare de limbă italiană. La sfârşitul anilor 1770 însă, febra jocului „Le Lotto", similar celui italian, a cuprins şi aristocraţia franceză.

Începând din secolul al XIX-lea, jocul a fost împrumutat şi de nemţi, care i-au oferit şi o dimensiune mai pragmatică şi mai educativă: îi învăţau pe copii matematică, istorie şi ortografie. Din Germania, bingo a trecut oceanul, în Atlanta, Statele Unite ale Americii, cu ajutorul unui maestru neamţ de carnavaluri, care i-a dat numele „Beono". În 1933, Edwin S. Lowe, un producător de jucării din New York, l-a botezat „Bingo", după ce unul dintre câştigători, într-o explozie de entuziasm, a strigat greşit numele după ce a încercuit toate numerele de pe bilet. Jocul se bucura deja de un succes imens, atât pe bătrânul continent, cât în ţara visului american.