Romanii din Afganistan - soldati intr-un razboi uitat

Ambuscade, rachete venite de nicaieri, accidente aviatice, patrule printre campuri de mine, furtuni de nisip, o populatie ostila care iti primeste cu zambete ajutoarele si peste o ora e capabila sa te

Ambuscade, rachete venite de nicaieri, accidente aviatice, patrule printre campuri de mine, furtuni de nisip, o populatie ostila care iti primeste cu zambete ajutoarele si peste o ora e capabila sa te bombardeze cu pietre. Aceasta e viata trupelor coalitiei internationale, dupa obtinerea victoriei finale. Dar nu e vorba de razboiul din Irak, ci de cel din Afganistan. In realitate, razboiul din Afganistan s-a terminat doar la televizor. Aici, unde sunt prezenti si 400 de militari romani, se moare mereu. Acum cateva saptamani, doi dintre colegii americani ai romanilor au fost ciuruiti intr-o ambuscada, undeva langa Kandahar. Acum doua zile, 62 de soldati spanioli care se intorceau acasa au murit intr-un accident de avion. Pana acum, soldatii batalionului 812 - Soimii Carpatilor - au avut noroc. Asta nu inseamna ca bistritenii nu sunt pregatiti pentru orice eventualitate. Mai fiecare om are la gat cate o cruciulita, iar peretii corturilor sunt tapetati cu icoane. Nicolae Calugar, preotul militar, a purtat zeci de discutii de genul "daca se intampla ceva, as dori sa stie Maria ca...". Si e normal sa fie asa, pentru ca, in Afganistan, s-au schimbat doar forma de ducere a razboiului si intensitatea lui. Elementele Al-Quaida, talibanii sau membrii unor organizatii musulmane, au adoptat tactica tip "musca si fugi". Adversarii coalitiei coboara din munti si, la adapostul intunericului, lanseaza rapid o racheta sau doua spre bazele militare. Dupa o perioada, americanii au pus la punct sisteme de supraveghere care determina aproape instantaneu locul de unde s-a tras. Urmeaza riposta QRF, a unei forte aeriene de interventie rapida capabila sa loveasca inamicul in cateva minute. Dar si talibanii s-au modernizat: insurgentii afgani s-au dotat cu dispozitive de lansare a rachetei de la distanta. Precizia unui astfel de dispozitiv e tare relativa. Dar incarcatura exploziva e lansata, de bine-de rau, iar racheta cade pana la urma undeva. Unde cade e, vorba afganilor, doar voia lui Allah. Ca si cum viata n-ar fi de ajuns de grea in aceste conditii, misiunile de zi ale bistritenilor se desfasoara uneori la 45 de grade. Temperatura asta e suportabila cand ai un suc rece in fata. Dar, cand stai cocotat pe un transportor incins, cu o casca grea pe cap, o vesta antiglont de 12 kg in spate si cu o arma in maini, lucrurile stau altfel. Ziua e mai rece doar cand sunt furtuni de nisip. Practic, praful rascolit de vant e atat de des incat nu lasa sa patrunda nici razele soarelui, iar temperatura scade la 25-30 de grade. Dar bucuria e scurta. Nisipul extrem de fin intra peste tot, il simti scrasnind in gura, arzand sub pleoape, iar cand tragi mai tare aer pe nas, incepi sa intelegi cum e sa fii bolnav de silicoza. De aceea, in tabara, seara, dusul e o desfatare. Nu acelasi lucru se poate spune despre masa, care e mereu STAS, adica de o monotonie ucigatoare. Dupa 4 luni de mancat mereu omleta din praf de oua, care are un gust usor de poliester, de "cravati", adica de felii de sunca cu aroma de cauciuc incins, daca nu esti atent, musti si din tava de carton presat. Dar toti romanii din Kandahar, precum detinutii dintr-o puscarie, strang din dinti si rabda, cu gandul la cei de acasa. Si, acasa, viata merge inainte si fara ei. Se nasc copii, mai mor parinti, se mai supara neveste, iar soldatii batalionului 812 incearca sa fure din franturile bucuriilor si durerilor familiei prin cate un e-mail, un telefon pe saptamana sau prin poze. De exemplu, locotenentul Valentin Chindea, de la compania a doua, a primit in pachetul de poze pe aprilie o fotografie cu soacra tinandu-l in brate pe ala micu, pe Andrei. In fotografiile din mai Andrei era mai mare, dar singur. Soacra era fotografiata in sicriu, cu mainile pe piept. Plutonierul Daniel Manolache a fost mai norocos. Vineri noaptea, intre doua servicii de garda de ale lui, nevasta i-a nascut o fetita de trei kile. Si, la ultima convorbire telefonica, "esalonul superior" de acasa i-a comunicat numele copilului - Alexandra Diana - urmat, totusi de un "iti place"? De aceea, la 4.000 de km de Romania, un avion venit de acasa, chiar daca-i plin de piese de schimb, politicieni, generali si ziaristi, e un motiv de bucurie. Probabil cel mai mult s-a bucurat maiorul Dorin Blaiu, comandantul batalionului, care a fost avansat de Ioan Mircea Pascu, ministrul Apararii, la gradul de locotenent-colonel. Apoi reprezentantii fundatiei Romania - Generatia Urmatoare (presedinte Bogdan Gheorghe) au impartit ajutoare in doua sate. Pentru asta a fost nevoie de o adevarata operatie militara, de tipul Village Team. Si copiii afgani, 20 de prichindei de 5 ani, au alergat cu picioarele goale pe grohotis ca sa primeasca rechizite, in timp ce parintii lor erau atent supravegheati de soldati inarmati. Obiectivul final al trupelor internationale este formarea unui guvern afgan puternic, capabil sa controleze toata tara. Dar crearea unei armate afgane puternice merge tare greu. Primele doua batalioane afgane au fost decimate de dezertari in asa hal incat a fost necesara comasarea lor intr-unul singur. Practic, oamenii antrenati cu mari eforturi de americani si francezi si-au luat campii, pentru ca nu si-au primit la timp leafa de 25 de dolari pe luna. Ei au fost angajati imediat de puternicii seniori locali, ce au armate de mii de oameni, finantate deseori din productia si traficul de droguri. Campurile de maci sunt dificil de distrus, pentru ca constituie singura sursa de subzistenta a sute de mii de oameni. In aceste conditii, romanii au toate sansele sa inghita, mult timp de acum incolo, praful galben al Afganistanului.