România care se usucă. Cum poate fi stopată deșertificarea accelerată care a cuprins sudul țării
0În sudul României, pământul se transformă încet în praf. Ceea ce odinioară era una dintre cele mai fertile regiuni agricole ale țării se întinde acum în câmpuri de nisip, brazde crăpate și soluri epuizate. Deșertificarea, un proces care cândva părea lent și îndepărtat, a devenit o realitate vizibilă.
Temperaturile cresc, precipitațiile scad, iar extremele meteorologice se succed cu o frecvență ce nu mai lasă timp pentru regenerare. Dar climatul, spun specialiștii, nu este singurul vinovat. În spatele degradării se află și decizii greșite, lipsă de planificare și o ruptură profundă între știință, administrație și comunități. Fără intervenție, hectare care se întind pe regiuni întregi ale țării riscă să devină improprii pentru agricultură, biodiversitate și locuire.
Două specialiste în mediu din societatea civilă și o cercetătoare în domeniul climei explică pentru „Weekend Adevărul“ lanțul cauzelor și efectelor, de la dinamica climatică la eroziunea zilnică a solului, de la pierderea pădurilor la absența unor politici coerente. În teren, soluțiile există – însă vin greu, uneori prea târziu. Împădurirea, adaptarea, educația și implicarea comunităților sunt singurele căi prin care viața pe un sol mort poate fi evitată. Întrebarea nu mai este dacă, ci cât de repede vom acționa.
Clima, solul și lanțul degradării
„Deșertificarea este, în principiu, un fenomen climatic normal“, explică Mihaela Caian, cercetătoare științifică în meteorologie la Administrația Națională de Meteorologie (ANM). „Fenomenul apare în unele regiuni de pe glob pur și simplu datorită circulației atmosferice. Însă, la nivel regional, poate să apară mai ales datorită activității antropice: utilizare necorespunzătoare a terenurilor, despăduriri, cultivări excesive. În ultimul timp, din cauza schimbărilor climatice, factorul climatic își pune amprenta și indirect asupra acestui fenomen“. Această „amprentă indirectă“ a climei este tot mai vizibilă în dinamica solului. Schimbările în temperatura aerului, în frecvența și distribuția precipitațiilor, dar și în comportamentul fenomenelor extreme sunt elemente-cheie într-un proces care nu mai poate fi ignorat. Ceea ce altădată era considerat o variație meteorologică de la un an la altul a devenit o tendință. „Vorbind de climatul actual, într-adevăr, din studiile făcute de noi este o tendință netă, semnificativă de încălzire“, spune Caian. „Tendința este mai mare în lunile de vară – iunie, iulie, august, chiar și mai –, și în ce privește lunile de iarnă, cum ar fi ianuarie, iarăși este o încălzire semnificativă“.
Distribuția acestei încălziri variază în funcție de anotimp. În timpul verii, creșterea temperaturii este aproape uniformă în toată țara, în timp ce iarna, mai ales în ianuarie, semnalele sunt mai clare în nord. Însă indiferent de anotimp, efectul cumulativ este același: mai puțină apă reținută în sol, o evaporare accelerată și un risc tot mai mare ca terenul să se degradeze. „În ce privește precipitațiile, avem o tendință de scădere a precipitațiilor vara, în regiuni din sud, sud-est, est și chiar din vest, începând deja din mai. Și din nou iarna, în ianuarie-februarie“, explică cercetătoarea ANM. Aceste modificări, care se adaugă valurilor de căldură tot mai dese, influențează direct nivelul de ariditate al solurilor. „Cele două împreună, precipitațiile și temperatura, au un impact asupra indicelui de ariditate. Noi am calculat acest indice la nivelul țării și impactul dă un răspuns net categoric în creșterea acestui indice de ariditate vara – în unele regiuni, primele semnale apar chiar din februarie“.
Această acumulare de factori produce efecte directe în teren. Degradarea nu mai are loc doar lent și localizat, ci capătă un ritm accelerat, vizibil chiar și în absența unui ochi specializat. „Aridizarea se manifestă prin suprafețe extinse care pur și simplu au terenul vegetal distrus, din cauza secetei“, spune Caian. „Sunt diminuate rezervele de apă, iar acești doi factori duc la erodarea solului“.
Căldurile mari și dese
Modificările nu se limitează la medii lunare sau anuale, ci devin tot mai vizibile de la o zi la alta. „Semnalul de schimbări climatice nu se manifestă numai în câmpurile medii – de schimbarea medie în temperatură sau în comportamentul precipitațiilor“, adaugă cercetătoarea ANM. Există și trăsături foarte clare în dinamica zilnică sau săptămânală a vremii, care influențează direct solul. „În primul rând, extremele. Fenomenele extreme le vedem cu toții, le simțim cu toții – de la o zi la alta, din ce în ce mai intense, iar frecvența acestor fenomene intense devine din ce în ce mai mare“. Printre aceste fenomene, tot mai comune sunt valurile de căldură, furtunile scurte cu grindină sau alternanțele bruște între secetă și ploi abundente. Ele nu doar confirmă tendința generală, ci și afectează structura fizică a solului. „Toate aceste oscilații destructurează solul, afectează și duc la accentuarea acestui fenomen de aridizare“.
Un alt semnal distinctiv este schimbarea sezonieră a acestor fenomene –„un fel de shift sezonier“, explică Caian. „Fenomenele extreme, cum sunt grindina, valurile de căldură, încep să se manifeste din ce în ce mai repede. În mai-iunie avem valuri de căldură, care înainte erau specifice pentru perioada de sfârșit de vară“. Asta înseamnă că perioada critică pentru vegetație și pentru sol începe mai devreme, iar capacitatea de regenerare naturală scade proporțional. În acest context, climatologia nu mai oferă doar explicații post-factum, ci indicii tot mai clare despre ce urmează. „Un alt element distinctiv este creșterea variabilității“, mai spune cercetătoarea. „Adică un val de căldură intens, urmat de precipitații din nou intense“. Acest gen de instabilitate e una dintre cele mai serioase amenințări la adresa fertilității solului în România.
Terenuri care devin nisip
Efectele climatice despre care vorbesc specialiștii nu se manifestă uniform la nivelul întregii țări. În sudul României, procesul de aridizare este mai avansat decât în alte regiuni – cu o istorie mai lungă, simptome mai evidente și consecințe mai grave. „Cele mai clare semnale sunt în sud, în sud-est, în est, în estul central“, spune Mihaela Caian. „Dar în ultimul timp apare și un semnal în vest, nord-vest și poate chiar sud-vest, îndeosebi în lunile de vară“.
În zona de sud, nucleul vulnerabilității, procesul deșertificării a început devreme și a fost întreținut de o combinație de factori naturali și decizii istorice. „Zona este de foarte multă vreme expusă acestei deșertificări“, spune Anca Simon, co-manageră a proiectului Adoptă un Copac, inițiativă a Asociației Viitor Plus. „Însă ea a fost combătută. În timpul comunismului au fost ridicate sisteme de irigații, care au ținut la distanță deșertificarea. Însă de atunci până acum lucrurile s-au schimbat, după cum prea bine știm“.
În multe cazuri, degradarea solului nu mai e doar o problemă agricolă, ci un fenomen fizic vizibil. „Doljul este într-o zonă de nisip. Este atât de degradat pământul, încât este deja nisip“, spune Simon. În alte zone, cum este Constanța, provocările țin de alt tip de sol și de alte caracteristici climatice: „Acolo este un pic pietros, mai degrabă, sunt munți foarte vechi, unde crește foarte greu vegetația. De asemenea, sunt niște vânturi care bat pe acolo și erodează și stratul superficial de humus care s-a mai creat“. Așadar, solurile nisipoase sunt sărace în materie organică, nu pot reține apa și devin instabile sub presiunea vântului sau a temperaturilor extreme. Cele pietroase, așa cum sunt cele din zonele Dobrogei, sunt de asemenea dificil de reabilitat, în special în lipsa unei vegetații continue. Aceste caracteristici amplifică vulnerabilitatea terenurilor, mai ales atunci când nu sunt protejate prin păduri, perdele forestiere sau culturi perene.
Schimbările afectează și zona urbană, chiar dacă mai puțin vizibil. În proiectele recente derulate de Asociația Viitor Plus au fost alese localități precum Mizil, Ploiești, Sârbeni şi Alexandria. „Am adus în atenție aceste zone urbane, în ideea că aici, perimetrele verzi sunt micșorate fără a gândi foarte mult la impactul pe care îl poate avea această micșorare a spațiului verde“, explică Simon. În astfel de zone, betonarea excesivă și lipsa vegetației accentuează uscăciunea aerului, iar solul devine tot mai compactat și impermeabil. La nivel climatic, proiecțiile pe termen lung confirmă direcția. „Cele mai afectate zone pe care le-am văzut sunt în sud-estul țării – Dobrogea, sudul Moldovei și chiar centrul Moldovei, și zona de sud extrem a țării – Teleorman, Olt, în Banat și chiar sud-vest“, spune Mihaela Caian. „Aici, indicele de ariditate va fi cel mai mare, va avea o creștere semnificativă în următorii ani“. În aceste condiții, degradarea solului nu este doar un risc viitor, este o realitate deja instalată.
Viață pe un sol mort: cum ne afectează deșertificarea
Sudul României se transformă vizibil. Regiuni odinioară fertile își pierd structura, capacitatea de retenție a apei și, treptat, viața din sol. „Gândiți-vă că în trecut, cel puțin la începutul secolului, era o zonă extrem de fertilă, cu soluri care erau bogate, pentru că erau situate în Lunca Dunării, în Câmpia Română – pe care pur și simplu noi le pierdem, din cauza acestui fenomen de deșertificare“, spune Ana-Maria Marinescu-Pălăduș, vicepreședintă a Asociației Reper21 (Rețeaua Europeană pentru Promovarea unei Economii Responsabile, secolul 21).
Procesul nu e brusc, dar e implacabil. „Poate fi încetinit, dar odată avansat la o masă critică, cu greu se poate întoarce înapoi“. Ritmul degradării nu mai e unul liniar, ci poate deveni accelerat, chiar exponențial, atunci când temperaturile cresc, precipitațiile scad, iar vegetația nu mai are timp să se refacă. „Lucrurile acestea evoluează foarte rapid, adică nu liniar... sunt cazuri în care evoluează absolut exponențial“. La mijloc nu e doar o criză climatică, ci o pierdere a unei resurse esențiale: solul viu. „Un centimetru de sol se construiește în 100 de ani, în care frunzele și toate vegetația cad pe el, se degradează și se transformă în humus – 100 de ani pentru un centimetru de sol e enorm în timp. Și noi cu atâta ușurință îl acoperim și îl transformăm în materie care nu mai este vie“.
Pe fondul acestei degradări, agricultura devine tot mai dificilă, productivitatea scade, iar terenurile își pierd treptat utilitatea. „Ne afectează absolut în mod direct, ne afectează productivitatea agricolă, tipul de teren pe care îl avem la dispoziție“. Într-un context în care schimbările climatice sunt accelerate, iar terenurile sunt gestionate fără o viziune pe termen lung, consecințele se vor extinde rapid. „Sudul României poate să se ducă spre așa ceva, din păcate... și dacă nu suntem conștienți de ce rol absolut fenomenal joacă solurile, atunci s-ar putea să ne trezim prea târziu“.
Umbra care vindecă: pădurile pot salva solul
Printre puținele soluții care pot avea un impact real și sustenabil asupra deșertificării se numără împădurirea și refacerea vegetației – nu ca gest simbolic, ci ca strategie de protecție a solului. Însă, pentru ca pădurile să funcționeze ca o barieră împotriva degradării, ele trebuie să fie plantate la timp, în zonele potrivite și cu o gândire pe termen lung.
Anca Simon, co-manageră a programului Adoptă un Copac, vorbește despre reîmpădurire ca despre o acțiune esențială, dar greu de pus în practică: „Împăduririle sunt cea mai simplă și mai sustenabilă formă de combatere a deșertificării“. Arborele, în logica acestui proces, nu e doar un simbol, ci un instrument cu eficiență măsurabilă. În timp, el creează un microclimat, încetinește evapo-transpirația și protejează solul de degradare. „Plouă mult, temperaturile sunt foarte mari, și toată apa care a fost reținută în sol se poate evacua foarte, foarte repede. Arborii, făcând această zonă de microclimat cu umbră, cu rădăcinile care țin apa în straturile superficiale ale solului, încetinesc aceste procese“, explică Simon. Diferențele de temperatură dintre un teren umbrit de arbori și unul complet expus pot ajunge și la 15 grade Celsius.
Această diferență devine crucială într-un context regional în care sudul țării este tot mai vulnerabil la aridizare. Deșertificarea nu e un pericol nou – România încearcă să îl combată de aproximativ un secol, însă metodele de altădată, precum sistemele de irigații dezvoltate în perioada comunistă, au fost abandonate sau neglijate. „Acum este sever ce se întâmplă acolo“, punctează Anca Simon, adăugând că, potrivit unor date recente, sudul țării ar intra într-un climat subtropical.
Deșertificarea, fără perdea
Pentru programul Adoptă un Copac, zona de sud este nu doar cea mai afectată, ci și cea mai relevantă în ecuația intervenției. Aici, în câmpurile din Dolj, Constanța, Teleorman sau Giurgiu, programul reface ceea ce cândva era acoperit de Codrii Vlăsiei. „Aceștia au fost curățați pentru agricultură intensivă și pentru alte scopuri, industriale, economice“, spune Simon. Pe lângă pădurile dispărute, și perdelele forestiere, atât de necesare în zonele de câmpie, au fost tăiate „pentru acei metri în plus de teren agricol“, o decizie care a avut efecte pe termen lung. „Perdelele forestiere fac exact asta, blochează sau reconfigurează curenții de aer, ceea ce duce la mai puțină eroziune“, explică ea. Fără ele, curenții puternici specifici sudului au început „să mănânce“ solul, ceea ce a dus la o agricultură tot mai dependentă de fertilizarea chimică.
În paralel cu plantările în câmp, programul se extinde și în orașe. Zone precum Ploiești, Alexandria sau Mizil au fost incluse în proiecte recente. Deși ruralul rămâne mai accesibil pentru împădurire – parcelele sunt mai mari, logistica mai simplă –, zona urbană nu este ocolită. „Orașele trebuie dezvoltate fără nicio discuție. Doar că este un demers un pic mai complicat, pentru că implică mult mai multe autorități, oficialități, interese“, explică Simon.
De la sol la puiet
Procesul de împădurire, așa cum este gândit de echipa Adoptă un Copac, începe cu o etapă premergătoare plantării propriu-zise. Totul pornește de la un acord cu autoritățile locale: „În momentul în care noi facem rost de un teren, semnăm protocolul de parteneriat cu Unitatea Administrativ-Teritorială cu care vom lucra, mergem în câmp, luăm probe de sol și mergem la organe specializate de analiză de sol, să ne spună exact ce componenţă are acesta“. Rezultatele acestor analize nu sunt formale, ele determină „rețeta de puieți optimă pentru solul respectiv, astfel încât puieții pe care îi plantăm să aibă șanse maxime de reușită și de supraviețuire“.
Urmează pregătirea terenului. Pentru că toate suprafețele alese sunt degradate sau aflate în proces avansat de deșertificare, munca este complexă. „Solul poate fi înțelenit, de exemplu. Trebuie să intri, să cureți. Sau ai vegetație spontană, care într-o anumită măsură poate încurca aceste plantații“. Plantările se fac doar în două ferestre climatice: primăvara, „la începutul lunii martie, până cel târziu la începutul lunii aprilie“, și toamna, „odată cu începutul lunii noiembrie“. În aceste perioade, puieții sunt în repaus vegetativ – „într-un fel de hibernare“ – și pot fi plantați fără riscuri majore. Mai mult, „tradițional pentru clima noastră, e cea mai mare cantitate de apă în sol sau va urma cea mai mare cantitate de apă în sol“, ceea ce le crește șansele de prindere.
Speciile plantate sunt selectate în funcție de specificul local, dar întotdeauna într-un amestec. „Plantăm, în general, puieți mici, au doi-trei ani, tocmai în ideea că se pot adapta mai ușor condițiilor. Și plantăm întotdeauna mixuri de specii, tocmai în ideea de a avea și specii principale, arbori, și arbuști – de sprijin, cum le zicem noi“. Arbuștii se dezvoltă mai repede și „cheamă biodiversitatea“, iar solul se îmbogățește mai rapid pentru speciile lemnoase care cresc lent, dar sunt mai longevive.
Noua pădure, parte integrantă a comunității
După plantare, începe o etapă esențială și adesea ignorată: îngrijirea pe termen lung. „Pentru ca lucrurile să meargă în timp, noi trebuie să ne asigurăm, după plantare, următorii cinci până la șapte ani, că solul respectiv le asigură toate condițiile să se dezvolte“. Această fază presupune mai multe intervenții, în special în lunile calde, când buruienile pot sufoca puieții. „Fiind atât de mici, sunt foarte ușor uciși de buruieni... aceste îngrijiri, în principiu, înseamnă prașile, manuale sau mecanizate, în care buruienile respective sunt distruse și încorporate în sol“. Pe lângă prașile, echipa face și completări anuale acolo unde puieții nu s-au prins. „Nu toți rezistă, nu toți supraviețuiesc. Și atunci, noi completăm, astfel încât să fie un grad de prindere de minimum 85%“. Condițiile meteo dificile pot compromite primele valuri de plantări. În sezonul trecut au existat parcele cu prinderi de doar 20% – o consecință directă a secetei pedologice severe și a apariției dăunătorilor „care în mod normal n-ar fi atacat, de exemplu, și acum atacă – pentru că au nevoie de hrană suplimentară, comportamentul lor se schimbă la călduri extreme“.
După șapte ani de îngrijire constantă, arborii și arbuștii ajung la așa-numitul „stadiu de masiv“. În acel moment „sunt destul de înalți, cât coroanele lor să se unească și atunci dedesubt nu mai cresc buruienile“. De aici înainte, plantația capătă autonomie. „Înseamnă că pădurea respectivă capătă stadiul de autonomie, stadiul de masiv – ceea ce înseamnă că intervenția umană este doar de monitorizare“. În final, pădurea ajunge în grija comunității locale. Însă pentru ca acest transfer să fie eficient, e nevoie de implicare încă de la început: „Dacă comunitatea nu știe ce primește, nu va avea grijă“. De aceea, „în satele din România unde plantăm luăm de acolo forță de muncă, utilaje, în ideea de a-i implica în creșterea acestei păduri și mentenanța acestei păduri, ca să fie conștienți ce lăsăm acolo și că este pentru ei“.
În spatele fiecărei păduri plantate nu e doar o acțiune ecologică, ci o arhitectură complexă de analiză, muncă de teren, planificare pe termen lung și educație comunitară. „Plantarea, în sine, este un proces destul de complicat și de extins“, spune Anca Simon – și poate tocmai de aceea, pădurile rezultate capătă valoare nu doar ecologică, ci și socială.
Cele două constante ale schimbării: timpul și oamenii
Pentru ca România să poată face față deșertificării, nu e suficientă implicarea câtorva inițiative civice sau a unor cercetători care emit avertismente. Este nevoie de un efort colectiv, susținut, cu o participare reală din partea autorităților, a comunităților locale și a celor care pot lua decizii cu impact pe termen lung. „Adaptarea trebuie neapărat să fie una dintre prioritățile noastre cele mai mari“, spune Mihaela Caian, cercetătoare în meteorologie. Datele și proiecțiile există, spun specialiștii, însă lipsa unei infrastructuri de reacție și întârzierea deciziilor ar putea duce la efecte greu de compensat. „Schimbările încep să fie accelerate. Și atunci, dacă există un moment de adaptare sau de planificare a adaptării, este acesta. Până în 2050, deci cât mai rapid“.
Ana-Maria Marinescu-Pălăduș atrage atenția că astfel de probleme nu pot fi gestionate de un singur actor: „Trebuie lucrat cu societatea civilă, trebuie lucrat cu oamenii de știință, că sunt climatologi, că sunt experți biologi în biodiversitate, că sunt experți în situații de urgență, pentru a se lua soluțiile cele mai inteligente“. Este nevoie de intervenții „concertate“, bazate pe colaborare, nu pe acțiuni izolate. Iar acest tip de guvernanță, spune ea, lipsește aproape complet. „Nu se întâmplă astfel de dialoguri. Lucrul acesta este absolut cert și avem nevoie să ne regândim și cultura, și guvernanța acestor probleme, care sunt destul de unice în istoria noastră“.
În câteva dintre regiuni, intervenția înseamnă nu doar plantare, ci și ani întregi de îngrijire. Însă pentru ca astfel de inițiative să aibă un impact real, este nevoie de sprijin local, de politici clare și de o simplificare a birocrației. „România nu stă foarte bine la capitolul declarării terenurilor degradate“, explică Simon. „Procedurile sunt destul de dificile“. Fiecare an de inacțiune înseamnă un risc crescut. Deșertificarea nu mai este un scenariu îndepărtat, ci o realitate prezentă, care evoluează accelerat. „Noi și dacă de mâine nu mai emitem o moleculă de gaze cu efect de seră în atmosferă, oricum lucrurile vor continua să se accentueze“, spune Marinescu-Pălăduș. „Pentru că sistemul climatic e inert și e foarte important să înțelegem mai ales cum ne putem adapta“.
În această ecuație fragilă, în care timpul joacă împotrivă, singura certitudine este că nicio soluție nu poate fi implementată fără oameni. Fără cooperare, fără încredere și fără decizii asumate, schimbările vor continua – și odată cu ele, pierderea unei bucăți de pământ. „Sper din suflet să se schimbe“, spune Anca Simon. „Dar pentru asta, va trebui să învățăm repede ce am pierdut, cum am ajuns aici și ce mai poate fi salvat“, încheie aceasta.
Se încarcă comentariile...
