Parintii copiilor ucisi in '89 au fost de Inviere alaturi de ei, in Cimitirul Eroilor

In noaptea Invierii, Biserica Eroilor Martiri din sudul Capitalei a fost neincapatoare. Oamenii au tresarit de bucurie cand, iesind in pragul bisericii, preotul a rostit: Veniti de luati lumina! Cu un

In noaptea Invierii, Biserica Eroilor Martiri din sudul Capitalei a fost neincapatoare. Oamenii au tresarit de bucurie cand, iesind in pragul bisericii, preotul a rostit: Veniti de luati lumina! Cu un singur glas, oamenii au cantat "Hristos a inviat". Rand pe rand, biserica, apoi curtea si, in cele din urma, intreaga strada au fost inundate de lumina. "Sa ne rugam pentru cei morti la Revolutie!" Oamenii au tresarit din nou: uitasera de cei din Cimitirul Eroilor, uitasera ca datorita lor pot canta fara teama "Hristos a inviat" in mijlocul strazii. Si in cimitir e lumina. Aproape trei sute de cruci de marmura, albe ca niste oase slefuite de vreme, rasar din intuneric. "Noi nu putem uita!", spune Ion Barbu. "Aici e fiul meu". Mihail Barbu avea doar optsprezece ani, cand a fost ucis la Revolutie. Era militar in termen la unitatea de parasutisti. In decembrie 1989 ceruse permisie - ca sa se insoare. A sfarsit cu un glont in cap. Cine I-a ucis? E o intrebare care ii macina pe cei lasati in urma de cincisprezece ani incoace. Rudele revolutionarilor vin zi de zi la mormintele din Viilor. Ion Barbu aprinde candela, rupe buruienile din jurul crucii si aduce flori proaspete. Noua lui familie sunt acum cei ca el: mame, copii, soti si sotii, lasati in urma. "Petrecem aici impreuna in cimitir si Craciun, si Paste", spune Ion. Pentru Ion Barbu cimitirul e a doua casa. Se plimba printre morminte. Pune cate-o lumanare mica alba pe fiecare cruce. Pe cruci, numele mortilor abia lizibile infrunta uitarea. Nu-i bine sa stii rezultatul scaderii dintre anul nasterii si cel al mortii: au murit inainte de vreme. "Sa aiba lumina, acolo unde-or fi!". Fiului sau, Mihail - terminase liceul de aviatie - ii placea sa piloteze. In vazduh se simtea cu adevarat liber. "Acum e acolo", spune tatal. In mintea tatalui, versurile "Cu moartea pre moarte calcand, celor din mormanturi viata daruindu-le" se repeta aproape obsesiv. "Sa se mai nasca o data"! Banderola cu tricolorul prinsa pe un brat al crucii e ramasa de la paradele din 22 decembrie. "Politicienii isi amintesc doar atunci de ai nostri". "Ei, care si-au construit carierele si averile pe mormintele copiilor nostri". La slujba de Inviere de la Biserica Martirilor n-a participat nici un oficial. Nici in 1991, cand a fost pusa piatra de temelie a bisericii, nici un oficial nu a ajutat la construirea sfantului lacas. Biserica, pe care Ion Barbu o considera "al doilea copil", a fost construita mai ales din donatiile oamenilor necajiti. "Am avut greutati mari cu ridicarea bisericii". Pana cand a fost gata acoperisul, urmasii au fost nevoiti sa dea zapada din biserica cu lopata, ca sa poata fi oficiate slujbele de pomenire. "Dar nici noi nu suntem vesnici", spune tatal. "Cand noi nu vom mai fi, vor veni, poate, oamenii, macar de Paste, si vor aprinde o lumanare si la mormintele copiilor nostri?" Pe strada, oamenii se grabesc sa duca lumina in case. Telefoanele mobile nu contenesc. Se face schimb de urari de Paste. Oamenii de pe strada se uita nedumeriti la barbatul care aprinde lumanari in cimitir.