Pagina cititorului

„Ziua de miercuri eca o ciocolată"

Elena Avram, în vârstă de 44 de ani, lucrează ca vânzătoare în domeniul cosmeticelor de mai bine de 20 de ani. Deveanca munceşte până seara târziu tocmai pentru a reuşi să ofere celor trei băieţi ai săi o educaţie aleasă. Acesta este şi motivul pentru care a optat pentru colecţia „Jules Verne", la care şi-a făcut abonament. „Ziua de miercuri e ca o ciocolată caldă pentru băieţii mei.

Dacă le aduc cartea, nu le mai trebuie nimic dulce. Cel mare a reuşit chiar mai bine decât mine să le deschidă gustul pentru lectură celorlalţi. Uneori renunţă chiar la a juca pe calculator pentru a-l citi pe Jules Verne", a spus hunedoreanca. A reuşit să-şi facă rost de toate cărţile apărute până acum şi speră să nu rateze nimic. Chiar dacă unele numere sunt „dubluri", ediţii mai vechi, familia Avram nu se poate despărţi de nicio carte.

Captiv în propria ţară

Sunt medic. Sau profesor. Sau... ceva în ţara asta. N-am făcut altceva decât să învăţ. Şi am obţinut diplome peste diplome. După atâţia ani de învăţat, dacă aş spune ce maşină am, cei mai mulţi m-ar desconsidera, m-ar trece rapid la categoria „losers". Dacă mă asociază cu maşina, nimeni nu mă ia în serios. Vreau să beau o cafea, chelnerii nici nu mă bagă în seamă. La hotel, mi se dă cea mai proastă cameră, la restaurant, friptura mi se serveşte rece. Frustrată, copleşită de toate situaţiile prin care trebuie să trec ca simplu cetăţean român, de cozi, de oameni, de jeep-uri, mă hotărăsc să plec. Greu, dar definitiv. Şi nu mă uit în urmă.

Din acest moment, nimic nu mă poate întoarce din drum. Totul în jur mă face să mă bucur de hotărârea luată. Înainte, parcă nu era totul atât de negru. Acum, după ce m-am hotărât şi cozile sunt mai mari, şi jeep-urile mai agresive şi şoferii mai necivilizaţi, şi funcţionarii mai plictisiţi. Absolut totul mă face să mă felicit pentru că vreau, întradevăr, vreau să plec din ţara mea. Intru pe internet şi caut site-uri de recrutare. Sunt rapid racolată de câteva firme de recrutare. Sunt fericită, chiar vreau să-mi fac meseria, să arăt lumii, Europei, ce ştiu. Scriu despre tot ce ştiu, despre toate diplomele, despre toate calificările. Aştept.

Nimeni nu mă caută, nimeni nu mă vrea. În Franţa aflu că salutul românesc se execută, uşor aplecat de spate, cu palma întinsă şi cuvintele „S'il vous plaît messieurs!" În Italia, ziarele scriu că românii sparg, omoară, violează. În Finlanda cerşesc, în Spania se prostituează. Şi atunci eu unde mă duc? Cine să aibă nevoie de mine, de ştiinţa mea, de diplomele mele? Am scris ca sunt ceva în ţara asta? De fapt, nu sunt nimic! Cristina Barbu