Orașele de carton ale Canalului Dunăre - Marea Neagră: „Cătune uitate de Dumnezeu, unde varza murată mirosea a canal”
0Mulți români păstrează amintiri dureroase despre viața pe unul dintre cele mai mari șantiere din istoria recentă a României: Canalul Dunăre - Marea Neagră. Au vorbit despre „orașele de carton” ale canalului, taberele în care și-au petrecut tinerețea, muncind la construcția acestui proiect imens.
O fotografie controversată, ce ar înfățișa șantierul Canalului Dunăre - Marea Neagră, a stârnit mii de comentarii pe Facebook, deși este greșit descrisă ca fiind din Dobrogea, iar în realitate pare să arate construcția unui canal de irigații. Numeroși români au amintiri dure despre marele șantier.
Fotografia a oferit multor români ocazia de a-și aminti de viața și condițiile grele de muncă de pe șantierul canalului din Dobrogea, început în primii ani ai comunismului și finalizat în 1984.
Numeroși români afirmă că au lucrat în anii ’70 și ’80 pe șantierul Canalului Dunăre - Marea Neagră și își amintesc de „orășelele de carton”, de condițiile dificile de muncă, dar și de momentele de relaxare pe țărmul Mării Negre.
Alții povestesc despre sacrificiile a zeci de mii de oameni care au muncit aici, mulți dintre ei forțat, la începutul anilor ’50.
Viața în „orașele de carton”
„Orășelele de carton”, termen des întâlnit în comentariile românilor, erau așezări temporare construite pentru muncitori, militari și deținuți, folosiți de-a lungul timpului pe șantierul canalului.
Acestea erau formate din barăci din lemn și carton asfaltat, fragile și lipsite de izolație termică, menite să adăpostească, în condiții modeste, un număr mare de oameni. Locuințele nu aveau utilități adecvate și ofereau condiții minime de igienă.
„Am lucrat la Canalul Dunăre - Marea Neagră, eram bine plătiți. La Agigea am fost cazați atât în orășelul de carton, cât și la un hotel din Mangalia, unde eram detașați trei luni pe an. Ne băteam să prindem lunile de vară, combinam utilul cu plăcutul. Făceam plajă la Eforie și eram mândri de ceea ce făceam – construiam o țară”, povestește unul dintre foștii muncitori.
Un alt bărbat își amintește de condițiile grele dintr-un „orășel de carton”:
„Eu am lucrat tot la Agigea, la două cămine de nefamiliști, lângă ecluză. Era un sanatoriu în apropiere, iar mai spre mare se aflau niște buncăre subterane din timpul războiului. Am intrat prin ele. Eram cazați în Cumpăna, tot într-un orășel de carton. Eram muncitori din opt județe. Era o viață grea, dar frumoasă. Grănicerii ne vindeau țigări – Marlboro, More, St. Moritz, Starlake. Acolo m-am apucat și de fumat. Nu pot uita. Am 42 de ani de fumat și nu-mi este bine acum”, scrie acesta.
Munci istovitoare, furturi, tragedii, dar și salarii bune
Un localnic susține că a fost mai norocos: „Noi locuiam în zonă și, cel puțin eu, nu m-am plâns de muncă, pentru că la 21 de ani câștigam foarte bine. În trei luni am ridicat o casă, bineînțeles, cu ceva „completare” de pe șantier. Se fura al dracului de mult”, adaugă acesta.
Un alt fost muncitor povestește că vapoarele din Portul Constanța erau cele mai căutate locuri pentru cumpărături. Unii își amintesc însă și aspectele întunecate ale Canalului. Un bărbat relatează despre vecinul său, condamnat pe nedrept și trimis la muncă forțată:
„Au murit mulți oameni la acest canal. Vecinul meu a fost condamnat pentru că a sacrificat (tăiat) vite și a fost trimis la Canal pentru o perioadă lungă, cred că doi ani. A primit o pedeapsă foarte aspră, dar așa era în comunism. Și, culmea, unii mai plâng după acele vremuri”, se miră o româncă.
Un alt fost muncitor spune că au murit și militari în termen, îngropați de vii sub malurile de pământ care s-au surpat.
„La Canal munceau și condamnați politic, în schimbul libertății. Nu exista protecția muncii, doar sloganuri: „Eu muncesc pentru țara mea, mă sacrific pentru ea”. Asta era realitatea. Mulți soldați își făceau stagiul militar săpând pământ cu târnăcopul, la 30-33 de grade Celsius. Și totuși, unii se laudă acum că și-au făcut vacanțe la mare”, scrie acesta.
Un bărbat de 75 de ani, care a lucrat după finalizarea canalului, își amintește că a contribuit la construcția metalică a peste 20 de poduri.
„Eu am participat la montajul podului Medgidia - Negru Vodă. Am avut condiții bune de lucru, hrană decentă și cazare. Munca era grea, dar eram plătiți corespunzător. Dintre colegii mei – specialiști, lăcătuși, sudori, personal tehnic – mulți nu mai sunt printre noi, dar au murit de bătrânețe, nu din cauza condițiilor de muncă”, spune acesta.
Un alt fost muncitor își amintește de „premiul” primit după trei luni de muncă:
„Am fost recompensați cu o excursie în Bulgaria. Din 10 echipe de tineri de 19 ani, noi am fost printre cei mai buni”, se mândrește acesta.
Orașele de carton, „cătune uitate de Dumnezeu”
Un alt român povestește despre momentul în care Nicolae Ceaușescu a vizitat Canalul:
„Eram în dispozitiv la Topraisar, în mai 1984, la inaugurare. Ceaușescu a venit cu nava Mircea cel Bătrân. În timpul discursului, s-a oprit stația de amplificare. Un subofițer din Garda de Onoare ne-a făcut semn cu mâna să aplaudăm, ca să nu observe Ceaușescu problema tehnică. Totul a ieșit „ca la carte”, cu aplauze și onoruri”, scrie acesta.
Alt fost muncitor își amintește de „orășelul de carton” din Lumina:
„Era un cătun uitat de Dumnezeu, numit Lebăda. Acolo existau două unități militare, cu aproximativ 2.500 de soldați. Unele construcții erau vechi, din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dormitoarele aveau paturi etajate, dușuri comune, iar mâncarea era oribilă. Varza murată mirosea a canal, așa că în zilele în care se servea preferam să cumpăr ceva de la magazinul din fața unității”, scrie acesta.
Un alt bărbat își amintește de normele de muncă impuse militarilor în termen:
„În zona Basarabi, aveam norma de 10 metri lungime, un metru lățime și un metru adâncime, săpați în cretă. Se rupeau 2-3 cuie de picamer pe zi”, scrie acesta.
Un șofer își amintește de accidentele mortale:
„Am lucrat ca șofer pe rabă de 16 tone la Cernavodă. La un moment dat, un mal uriaș s-a desprins și a îngropat un pluton întreg, inclusiv comandantul. Un alt muncitor a fost strivit de un buldozer”, spune fostul angajat.
Canalul Dunăre - Marea Neagră a fost un proiect controversat al regimului comunist din România, construit în două etape: prima între 1949 și 1953, iar a doua între 1976 și 1984.
Canalul Dunăre - Marea Neagră, finalizat după 45 de ani
În primul deceniu de după Al Doilea Război Mondial, regimul comunist a inițiat proiecte de o amploare fără precedent în România, mobilizând sute de mii de oameni. Unul dintre cele mai controversate proiecte a fost Canalul Dunăre - Marea Neagră, la care au muncit peste 30.000 de români la începutul anilor ‘50. Șantierul din Dobrogea s-a dovedit un eșec răsunător și un loc al suferinței pentru mii de români, mulți dintre ei deținuți politici.
Construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră a început în 1949, având un traseu planificat de 64 de kilometri, între Cernavodă și Capu Midia (județul Constanța), care a suferit unele modificări după inițierea sa. Proiectul, promovat de regimul comunist ca un simbol al progresului, s-a bazat în mare parte pe munca forțată a deținuților politici și a celor considerați „dușmani ai poporului”, închiși în peste 20 de lagăre de muncă din Dobrogea.
Propaganda vremii anunța finalizarea canalului în cinci ani, ignorând dificultățile solului și lipsa utilajelor adecvate. Muncitorii lucrau în condiții inumane, cu norme imposibile, iar abuzurile și mortalitatea ridicată erau frecvente. În iarna grea a anului 1949, numeroși deținuți au murit din cauza frigului și a regimului de exterminare.
Documente secrete occidentale din anii ’50 prezentau proiectul ca un eșec răsunător, din cauza execuției haotice, a modificărilor frecvente ale traseului și a lipsei de expertiză tehnică. Potrivit CIA, „cea mai mare parte a muncii de mutare a pământului era făcută manual”, iar întârzierea lucrărilor a dus la realizarea a doar un sfert din proiect.
„Proiectul se baza pe folosirea la maximum a capacităţii de muncă manuală şi la minima folosirea a utilajelor. Fiecare muncitor trebuia să sape între un metru – un metru jumătate şi nouă metri de şanţuri pe zi”, arăta o notă secretă a CIA, din 1952.
Lucrările, reluate de regimul Ceaușescu
În 1953, regimul comunist a abandonat construcția, iar lagărele au fost desființate. Mulți muncitori au fost trimiși la minele de uraniu din Transilvania sau pe alte șantiere grele. Unii au fost acuzați, pe nedrept, de sabotaj.
Deși i s-a dat inițial o importanță economică și strategică pentru URSS, proiectul s-a dovedit inutil în contextul izolării internaționale a României, din anii ‘50, arătau unii specialiști.
„Chiar dacă proiectul ar fi fost finalizat, Canalul nu ar fi fost util sub prezenta izolare economică a României şi faţă de restricţiile economice aplicate Estului. A fost argumentat că Uniunea Sovietică a fost interesată de construcţia canalului în 1950-1951 din motive economice şi militare, ceea ce ar fi explicat de ce guvernul sovietic a trimis tehnicieni şi utilaje la Canal, dar în realitate Canalul avea o mică valoare strategică, chiar şi în eventualitatea unui război”, informau autorii unui studiu denumit „Munca forţată în Democraţiile populare” publicat în 1955 la New York.
Lucrările au fost reluate în anii ’70, iar Canalul a fost finalizat în 1984, cu o mecanizare sporită, fiind inaugurat de fostul președinte comunist Nicolae Ceaușescu, iar trei ani mai târziu a fost finalizată și ramura sa nordică Poarta Albă - Midia Năvodari, în lungime de 31 de kilometri.
Investiția în Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost estimată la peste două miliarde de dolari. Canalul scurtează calea navelor spre portul Constanţa, prin Cernavodă, cu circa 400 de kilometri.
Se încarcă comentariile...
