CIA, despre eșecul industrializării din România comunistă. Canalul Dunăre - Marea Neagră, „gaura neagră” a primului cincinal
0Marile proiecte industriale din România primilor ani de comunism, prezentate cu fast de regim și privite adesea cu nostalgie de numeroși români, au adus țara într-o criză economică profundă, la mijlocul anilor ‘50, arătau rapoartele spionajului american.
Rapoartele secrete ale Agenției Centrale de Informații (CIA) a SUA oferă o imagine aparte despre modul în care a fost plănuită și pusă în aplicare industrializarea României, în primii ani ai regimului comunist.
Câteva proiecte de amploare realizate în România la începutul anilor ‘50, ca dezvoltarea rafinăriilor petrolifere, construcția hidrocentralei Bicaz sau extinderea combinatului siderurgic Hunedoara, au supraviețuit deceniilor următoare și sunt privite și în prezent cu nostalgie de numeroși români.
Alte investiții care au consumat resurse uriașe, cum este construcția Canalului Dunăre - Marea Neagră, s-au dovedit inutile și au fost abandonate în anii ‘50. Cea mai mare parte a industriei României, naționalizată după război, s-a aflat în primul deceniu de comunism sub controlul sovieticilor.
În acest timp, ajutorul dat de Uniunea Sovietică prin aprovizionarea cu materiale, echipamente sau la mecanizarea unor uzine din România a fost răsplătit prin despăgubirile enorme plătite de România către URSS. Resursele naturale ale țării au fost exploatate intens, iar cantități mari de aur, argint, uraniu, petrol și cherestea au luat calea Uniunii Sovietice, arătau notele informative păstrate în arhivele CIA.
Economia României, în blocaj după Al Doilea Război Mondial
În primii ani de la instaurarea regimului comunist, România a adoptat „modelul sovietic” de dezvoltare economică, prin așa-numitele planuri cincinale.
Înainte de a le pune în aplicare, Guvernul comunist a început prin a încerca să recupereze economia grav afectată de efectele războiului.
Războiul cauzase pagube României estimate de un economiștii din URSS ca fiind egale cu bugetul pe 12 ani al României dinaintea războiului, însă nu era singura cauză pentru criza în care ajunsese România, arăta un raport al CIA.
„În anii care au urmat imediat războiului, înainte ca regimul comunist să acapareze complet puterea în 1948, economia României era stagnantă, parțial din cauza dorinței comuniștilor de a o menține într-o stare economică rea și mutilată, parțial în urma efectelor războiului, dar și din cauza condițiilor climatice. România a trecut prin doi ani succesivi de secetă. Sistemul său industrial a fost grav afectat de reparațiile grele de război pe care le făcea Uniunii Sovietice, echipamentele industriale de care avea nevoie erau dificil de obținut, iar inflația ridicată a produs o creștere bruscă a costului de viață”, informa un raport al CIA, cu titlul „Efectele politicii sovietice de dezvoltare asupra investițiilor și producției industriale din România” (1957).
Producția de bunuri de consum scăzuse în 1945 la mai puțin de jumătate față de anul 1938, iar producția industrială din primii ani după război, la jumătate din cea a anului 1938, singura industrie semnificativă pe care se putea baza economia țării fiind la acea vreme industria petrolieră, arăta un raport al CIA.
Țara cu 16 - 17 milioane de locuitori era privită ca având o economie închisă, cu excepția petrolului, cu resurse supraestimate și un nivel scăzut al productivității muncii, însă planurile sale de industrializare erau ambițioase.
Cum s-a extins industria României în primul cincinal
România a devenit republică populară în 1948, iar noua Constituție adoptată în același an deschidea calea naționalizării industriei și a transformării economiei României într-una socialistă. Primul plan cincinal al României a fost adoptat în 1951. Programul fusese inspirat de un model economic importat din Uniunea Sovietică, ale cărui obiective erau trasate și supervizate de sovietici.
Primul plan cincinal în România a vizat anii 1951 - 1955, iar investițiile regimului comunist s-au orientat spre dezvoltarea industriei. România și-a extins capacitățile industriale față de anii dinaintea războiului. Au fost descoperite 18 noi câmpuri petroliere, care urmau să asigure peste două treimi din producția de petrol a României la începutul anilor ‘50, au fost construite primele mari termocentrale, au fost ridicate noi furnale.
„O industrie de construcție a mașinilor, pentru toate scopurile practice, care nu existase în România, a fost creată, iar din 1956 ea producea echipamente pentru câmpurile petroliere, transporturi și agricultură”, arăta raportul CIA.
Producția de bunuri de consum a crescut în anii primului plan cincinal al României, după ce au fost construite și dezvoltate mai multe uzine textile, câteva fabrici de încălțăminte și îmbrăcăminte, de zahăr, ulei, conserve și mai multe mari abatoare.
Creșterea mecanizării în industrie s-a numărat, de asemenea, printre realizările României din anii ‘50, în special în minele de cărbune și în uzinele metalurgice și oțelării. Deși multe dintre echipamentele folosite în noile uzine ale României nu erau considerate moderne, potrivit standardelor occidentale, România nu le folosise până în anii ‘50.
Obiectivele primului cincinal, departe de a fi atinse
În ciuda succeselor în extinderea capacităților industriale și în adoptarea multor noi tehnici de producție, obiectivele primului plan cincinal al României nu au fost atinse.
Planurile ambițioase care vizau expansiunea centrelor industriale s-au confruntat cu numeroasele lipsuri de materii prime. În unele uzine, nevoia de materiale devenise tot mai acută, în timp ce în altele, pentru ca șefii lor să nu fie trași la răspundere de partid, aceștia făceau stocuri în exces, astfel încât ele nu mai deveneau accesibile altor industrii.
În alte cazuri, materialele cele mai necesare erau risipite, erau livrate cu mari întârzieri ori lăsate să se degradeze.
„Eșecul industriei oțelului în a-și atinge obiectivele afecta industria de construcții, mineritul și termocentralele”, arăta raportul CIA.
Creșterea productivității muncii cu 75 la sută în industrie se număra și ea printre obiectivele nerealizate ale Primului plan cincinal al României, fiind afectată în principal de absenteismul la locul de muncă.
„Productivitatea muncii în industriile cărbunelui, metalurgică, textilă și de alimentație erau cu mult sub nivelurile plănuite. În minerit, devenise mai scăzută în 1955 față de 1950. Muncitorii bine pregătiți căutau locuri de muncă mai bine plătite sau alte alte stimulente, ca locuințele. În 1948, minerii cu mai mult de cinci ani de experiență ocupau 44 la sută din forța de muncă a minelor din Valea Jiului. În 1955, minerii cu mai puțin de un an de lucru erau majoritari”, arăta raportul CIA.
De asemenea, erau folosite doar doar o parte din mașinile și dotările noi aduse în centrele industriale. Costurile de producție din industria românească a anilor ‘50 erau ridicate, iar regimul comunist nu reușise să le reducă, arătau autorii raportului.
„Industria a eșuat să reducă aceste costuri totale cu 23 la sută, în comparație cu 1950, conform Primului plan cincinal, principalii responsabili fiind industria cărbunelui, a lemnului, a celulozei și hârtiei, a fierului și oțelului”, informa raportul CIA.
Lipsa de experiență și cunoaștere în planurile de investiții devenise și ea un motiv importante pentru eșecurile din producție. În unele proiecte, au fost alocate sume uriașe pentru construcții, înainte ca întreprinderile să își definitiveze planurile de expansiune.
„Când planurile erau realizate, se constata că fondurile sunt fie insuficiente, fie în exces. Dacă acestea erau insuficiente, alte noi costuri trebuiau aprobate. În caz contrar, multe întreprinderi încercau să își dezvolte și alte proiecte adiționale de investiții, care adesea erau nesemnificative. Nu era acordată atenție suficientă nici modului în care erau folosite resursele, iar proiectele erau adesea incomplete sau incorect pregătite”, mai arăta raportul CIA.
Lipsa controlului financiar adecvat marilor investiții, proiectanții nepregătiți, începerea multor construcții încă dinainte de a fi alocate fonduri pentru ele, dar și subestimarea timpului necesar realizării investițiilor au contribuit și ele la eșecurile din Primul plan cincinal al României comuniste.
Marile proiecte din primul deceniu de comunism
În primul deceniu după Al Doilea Război Mondial, regimul comunist a dat startul unor proiecte de dimensiuni nemaivăzute în România, în care au fost angrenați sute de mii de români.
Mulți dintre ei au fost trimiși la muncă forțată pe marile șantiere ale României anilor ’50, ori în minele și centrele industriale deschise de statul român, dar controlate de sovietici.
Șantierele considerate strategice de regimul comunist la începutul anilor ’50, ca hidrocentrala și barajul Bicaz, Canalul Dunăre–Marea Neagră, noile uzine metalurgice, portul Mangalia și construcțiile militare de frontieră de pe Dunăre, munca era istovitoare.
Uneltele folosite erau adesea rudimentare, accidentele de muncă și abuzurile ale căror victime erau muncitorii erau frecvente, iar folosirea la maximum a capacității de muncă manuală trebuia să compenseze lipsa utilajelor.
Regimul comunist a mobilizat, forțat, sute de mii de români – fie deținuți politic, fie muncitori proveniți din detașamentele de muncă – unități militare în care erau trimiși românii cu „origini nesănătoase”.
În 1950, potrivit documentelor vremii, peste 500.000 de tineri, cu vârste între 18 şi 26 de ani, consideraţi nevrednici să-şi apere ţara cu arma în mână, au fost repartizaţi în detaşamente de muncă şi trimişi să-şi efectueze stagiul militar în minele și pe șantierele de construcţii din ţară. Zeci de mii de deținuți politic au fost trimiși, la rândul lor, să completeze forța de muncă primară pe marile șantiere ale anilor ’50.
Pe șantierele care se înșiruiau pe traseul viitorului Canal Dunăre-Marea Neagră, unde lucrările au început în primăvara anului 1949, munceau peste 30.000 de oameni.
„Cea mai mare parte a muncitorilor, între 15.000 şi 18.000, sunt deţinuţi ai Ministerului de Interne, aduşi în lagărele Taşaul, Poarta Albă, Cernavodă şi Columbia - de lângă Cernavodă. Sunt deţinuţi de drept comun, persoane care au încercat să fugă din ţară şi deţinuţi politici. Uneori sunt bătuţi şi forţaţi să muncească la temperaturi negative”, arăta un raport al CIA, din 1950.
Șantierul canalului devenise, în 1952, un furnicar cu peste 5.000 mii de utilaje, motoare și vagoneți și peste 1.500 de camioane, multe dintre ele aduse din Uniunea Sovietică sau Cehoslovacia, majoritatea însă, de mâna a doua, care aveau nevoie continuu de reparații și improvizații arătau documentele din arhivele spionajului american.
„Cea mai mare parte a muncii de mutare a pământului este făcută manual, de prizonieri angajaţi în proiect. Au fost atâtea întârzieri la Canal că de-abia un sfert din el a fost realizat. Proiectul se baza pe folosirea la maximum a capacităţii de muncă manuală şi la minima folosirea a utilajelor. Fiecare muncitor trebuia să sape între un metru – un metru jumătate şi nouă metri de şanţuri pe zi”, arăta o notă secretă a CIA, din 1952.
Lucrările la Canalul Dunăre – Marea Neagră - proiectul care a implicat cea mai mare mobilizare de forță de muncă din primul deceniu de comunism, au fost oprite în toamna anului 1953.
Circa 20 de kilometri din traseul acestuia au fost finalizați, însă planul costisitor și fără utilitate la acea vreme a fost abandonat, lucrările fiind reluate două decenii mai târziu și finalizate în mai 1984.
Sovromurile au acaparat resursele României
Primul deceniu de comunism a adus României și unul dintre cele mai păguboase parteneriate, potrivit mărturiilor vremii: sovromurile.
Aceste companii româno-sovietice înfiinţate după 1945, în urma unui acord economic semnat între statul român şi Uniunea Sovietică, au fost folosite de sovietici pentru a prelua controlul asupra principalelor bogăţii ale ţării.
În urma acordului româno-sovietic din 8 mai 1945 au fost înfiinţate în următorii ani: Sovromtransport, Sovromcuarţit, Sovrompetrol, Sovromfilm, Sovrombanc, Sovromlemn, Sovrommetal, Sovromgaz, Sovromchim, Sovromconstrucţia, Sovromnaval, Sovrom Metale Neferoase, Sovromcărbune, Sovromasigurare, Sovromtractor, Sovromutilajpetrolier, TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice).
Prin crearea acestor cocietăți Uniunea Sovietică şi-a asigurat un monopol aproape complet asupra economiei româneşti, informa un raport secret al spionajului american, din 1953.
„Întreprinderile Sovrom includ transportul maritim, fluvial şi rutier, exploatarea lemnului, a petrolului, a oţelului şi a multor alte resurse. Întregul proces al exploatării poate fi indicat în practicile stabilite în producţia de petrol. Aproape 80 la sută din ariile de producţie sunt sub controlul Sovrom Petrol. Producţia se află exclusiv sub controlul sovietic, dar munca de explorare şi de găsire a noi câmpuri de producţie este făcută de societăţi româneşti. În acest fel, costul descoperirii este suportat de Guvernul român, în timp ce beneficiile descoperirii merg către companiile sovietice”, se arăta în raportul CIA.
Sovromurile au fost desființate până la mijlocul anilor ‘50, cu excepția „Sovrom Kvartit“, compania care gestiona activitatea exploatărilor de uraniu deschise în România în jurul anului 1952.
Până la începutul anilor ‘60, susţin unii cercetători, România a livrat Uniunii Sovietice aproape 20.000 de tone de uraniu metal. Iar pentru producerea lor au fost întrebuinţaţi zeci de mii de oameni, care munceau în condiţii grele la minele din Munţii Bihorului, la Băița, și din Munții Banatului, în zona Oraviței (video).
Se încarcă comentariile...
