Momentul Madrid - prima extindere spre Rasarit

Istoria organizatiei nord-atlantice a marcat, la inceputul lunii iulie 1997, un moment de cea mai mare insemnatate, cand, pentru prima oara de la infiintarea sa, cu 48 de ani in urma, NATO - conceput

Istoria organizatiei nord-atlantice a marcat, la inceputul lunii iulie 1997, un moment de cea mai mare insemnatate, cand, pentru prima oara de la infiintarea sa, cu 48 de ani in urma, NATO - conceput tocmai ca o alianta impotriva pericolului din Rasarit, reprezentat de Uniunea Sovietica si de partenerii stransi cu de-a sila in jurul ei - a hotarat, la summitul desfasurat in capitala Spaniei, sa-si deschida portile in fata a trei tari est-europene. Au primit unda verde statele asa-numitului "grup de la Visegrad", Polonia, Cehia si Ungaria, invitatia de aderare care le-a fost adresata (si care avea sa-si gaseasca finalizarea doi ani mai tarziu, la summitul jubiliar de la Washington, cu prilejul aniversarii a jumatate de secol de existenta a aliantei) insemnand ca, din clipa aderarii, aceste trei state, concomitent cu obligatiile decurgand din statutul de parteneri cu drepturi depline, urmau sa beneficieze de umbrela protectoare a celei mai puternice aliante militare a tuturor timpurilor. Respectiv de prevederile articolului V al tratatului de constituire a NATO, care stipuleaza ca o agresiune impotriva unuia din statele membre este considerata ca o agresiune impotriva tuturor. Neindoios, un moment de triumf pentru politica tarilor "grupului de la Visegrad" si de mahnire pentru Romania, care a fost socotita multa vreme in carti, pentru a se pomeni refuzata in ultimul moment. S-a creat, astfel, un dezechilibru in zona est si central-europeana, o atitudine discriminatorie din partea NATO fata de o tara care conta si conteaza in aceasta zona din multe puncte de vedere: ca marime si populatie (a doua dupa Polonia), ca potential economic si, nu in ultimul rand, ca pozitie strategica. Faptul ca nu am reusit sa convingem ca putem fi nu numai consumatori, ci si furnizori de securitate, ca nu numai noi avem nevoie de NATO, ci si NATO poate avea nevoie de noi, a fost, categoric, un esec diplomatic. Un esec cu atat mai dureros cu cat venea dupa o campanie euforica, de hei-rupism, in care ne-am imbatat cu apa rece, ne-am batut cu pumnii in piept, ca si cum am fi avut de-acum biletele de intrare in buzunar (ne amintim ca o inalta oficialitate militara a comandat pentru nunta progeniturii sale un impozant tort, decorat cu... insemnele NATO) si ca totul nu va fi decat o simpla formalitate. Nu este mai putin adevarat ca motivul principal al insuccesului a fost atitudinea de respingere a Americii. A facut inconjurul lumii fotografia care surprindea un moment de discutie incordata intre Jacques Chirac - sprijinitor, alaturi de alte state din flancul sudic al aliantei, Italia, Spania, Grecia, Turcia - al includerii Romaniei in "primul val", si Bill Clinton, care se impotrivea. La un moment dat, presedintele francez a refuzat chiar sa semneze comunicatul final, dar, pana la urma, a trebuit sa se incline in fata punctului de vedere american, sustinut si de Germania. S-a vazut, inca o data, ca, in NATO, cuvantul cel mai greu il au de spus americanii, si nu francezii, defavorizati si de faptul ca se situeaza in afara structurilor militare ale aliantei. Tot ce s-a obtinut a fost mentionarea in comunicat a Romaniei si Sloveniei, respinse in primul val, ca potentiale candidate pentru valul doi. Vizita de consolare pe care ne-a facut-o atunci presedintele Clinton nu a putut sterge mahnirea care ne-a cuprins. La Madrid, s-au mai petrecut si alte lucruri. Si-a gasit, astfel, aprobare Actul fondator al relatiilor dintre NATO si Rusia, convenit in mai, acelasi an, la Paris si, totodata, a fost semnat Acordul de parteneriat special NATO-Ucraina. Pe de alta parte, a fost, pur si simplu, ignorata propunerea franceza de "europenizare" a comandamentului flancului sudic al aliantei, cel de la Napoli, unde se afla ancorata Flota a Sasea, "cea mai importanta prezenta americana in Europa", cum preciza presedintele Clinton. Pentru Romania, insa, Madridul a insemnat, in primul rand, respingerea candidaturii sale, ea fiind nevoita sa se multumeasca, pe mai departe, cu formula-surogat a Parteneriatului pentru Pace si, ulterior, a Consiliului de Parteneriat Euroatlantic. Astazi, insa, situatia s-a schimbat radical. La noul summit, care urmeaza sa aiba loc peste cateva zile, la Praga, Romania se prezinta cu sansele de a primi invitatia la care aspira cu atata indreptatire. Si-a castigat acest drept prin modul exemplar in care si-a indeplinit obligatiile asumate in cadrul "foii de parcurs" (Membership Action Plan), prin participarea la fortele de mentinere a pacii in Balcani, prin prezenta sa activa in frontul antiterorist, inclusiv deschiderea spatiului sau aerian pentru avioanele americane, dupa tragedia din 11/9 si trimiterea "Scorpionilor Rosii" in Afganistan, in fine prin interesul pe care il prezinta stabilirea pe teritoriul romanesc a unor baze de tranzit spre zonele de maxima sensibilitate din Orientul Mijlociu si Asia. Diplomatia romaneasca a stiut acum sa foloseasca si sa valorifice cu pricepere toate aceste atuuri. Si, mai presus de toate, de data aceasta, spre deosebire de cele intamplate in urma cu cinci ani si mai bine, cand ne-a spus "pas", America este acum cea care ne sustine. Ce dovada mai buna poate fi decat faptul ca, inainte de a se intoarce acasa, dupa summitul de la Praga, presedintele Bush se va opri la Bucuresti? Numai sa nu cadem, din nou, prada euforiei. Pentru ca intrarea in NATO inseamna - cine nu stie? - si asumarea unor serioase obligatii.