Medicii fug de sistemul de stat. La țară, oamenii nu au la cine să se trateze

În ciuda creșterilor salariale importante acordate angajaților din sistemul de sănătate de stat și a numărului-record de locuri la rezidențiat, inegalitățile geografice în accesul la asistență medicală s-au adâncit, după ce tot mai mulți medici au ales să lucreze în privat.

România continuă să stea prost la numărul de medici la mia de locuitori Foto: Arhivă

Resursele umane din sectorul sanitar sunt absorbite cu precădere de orașele-magnet, precum Bucureștiul, Clujul, Timișoara și alte câteva reședințe de județ.

„Ceea ce se întâmplă în sistemul sanitar e doar un simptom al unui proces mult mai amplu de adâncire accelerată a inegalităților sociale din România, cu câteva zone (și puțini cetățeni) de mâna întâi și multe zone (și cei mai mulți cetățeni) de mâna a doua. În acest context, nu e de mirare că chiar și puținele orașe mici relativ bogate se confruntă cu o lipsă structurală de personal în sistemul public de sănătate”, se arată într-o analiză a Fundației Friedrich-Ebert-Stiftung Romania.

Creșterea salariilor nu a schimbat mare lucru

Nu doar în orașe mici, precum Câmpina, ci și în reședințe de județ, precum Ploiești sau Slatina, lipsa personalului face extrem de dificilă – dacă nu chiar imposibilă – tratarea pacienților, în special a celor cu afecțiuni grave, potrivit aceleiași surse.

Aceasta deși politica publică s-a schimbat radical față de cea de acum un deceniu. Chiar dacă prin legea salarizării personalului plătit din fonduri publice veniturile personalului sanitar au crescut semnificativ – din martie 2018 salariul de bază al unui medic primar a crescut dintr-odată cu peste 120% (de la aproximativ 3.300 la peste 7.300 de lei net, practic toate categoriile de medici, inclusiv rezidenții –, situația a rămas practic neschimbată.

„În afara celor câteva orașe bogate, vorbim în continuare de disfuncționalități majore ale sistemului public de sănătate, în timp ce păturile sociale înalte își rezervă privilegiul îngrijirii medicale în afara țării. Situația scandaloasă în care funcționarii statului caută să-și subvenționeze din fonduri publice îngrijirea în străinătate persistă și astăzi, fără a fi în mod real sancționată în vreun fel. La fel ca în cazul diferenței dintre orașele bogate și restul țării, vorbim de o redistribuire explicită a resurselor publice în favoarea unor minorități privilegiate și în defavoarea restului cetățenilor”, se mai arată în raport.

Moștenirea Colectiv a rămas modestă

Pandemia a venit în siajul unei alte mari tragedii care a adus în prim-planul dezbaterii publice sistemul public de sănătate: cazul Colectiv. Deși a provocat inițial ample mișcări de stradă și a determinat schimbări conjuncturale în peisajul politic, moștenirea Colectiv pentru politicile publice de sănătate a rămas extrem de modestă raportat la gravitatea situației: singurul subiect al dezbaterii care persistă astăzi este posibilitatea tratamentului în străinătate pentru cazurile individuale disperate. Viziunea dominantă asupra sistemului public de sănătate rămâne astfel la fel de cinică ca la începutul anilor 2010, chiar dacă opinia explicită a președintelui țării de atunci este reluată astăzi doar în mod implicit de către decidenți – în România, atât se poate și fiecare se descurcă în mare parte după propriile posibilități (financiare, în special). Nici Colectiv, nici pandemia, nici politicile publice ample anunțate ca reacție la aceasta din urmă (în speță, Planul Național de Redresare și Reziliență, care alocă 2,5 miliarde de euro pentru sănătate) nu au provocat vreo schimbare reală de perspectivă.

Trăim puțin și prost

Un aspect pozitiv notat de analiză este că din 2015 s-a constatat o oarecare întinerire a personalului sanitar. În 2019, numărul medicilor cu vârsta de sub 35 de ani ajunsese la 20.000, semnificativ peste nivelul din prima parte a anilor 2010, ponderea medicilor tineri în total crescând de la 29% în 2013 la peste 32% în 2020. Însă, în ciuda acestui proces, România continuă să stea prost la numărul de medici la mia de locuitori. Doar cinci state europene – Franța, Belgia, Luxemburg, Marea Britanie și Polonia – aveau în 2019 mai puțini medici la mia de locuitori decât noi – 3,2 la mia de locuitori. Creșterea efectivelor personalului sanitar nu a dus la îmbunătățirea stării de sănătate a populației și asta și pentru că o bună parte din evoluția pozitivă a efectivelor de personal sanitar se datorează creșterii sistemului privat, care nu funcționează după principiul accesibilității universale la serviciile de sănătate. Conform unui raport al Comisiei Europene publicat la sfârșitul lui 2021, România are printre cele mai mici speranțe de viață la naștere, printre cele mai mari rate ale mortalității evitabile prin prevenție și ale mortalității prin cauze tratabile și un procent relativ mare de persoane care au nevoi medicale nesatisfăcute, în special în rândul celor cu venituri reduse.

Lipsesc soluțiile

Pe regiuni, București-Ilfov are cel mai mare câștig salarial mediu și cel mai mare număr de personal sanitar mediu pe cap de locuitor; la cealaltă extremă situându-se județe precum Călărași şi Giurgiu, cu salarii foarte mici și puțin personal sanitar. Și chiar dacă există și județe cu salarii mici și număr relativ mare de personal sanitar mediu – precum Harghita, Hunedoara şi Mureș – tendința generală este cât se poate de clară: cu cât un județ este mai bogat, cu atât are mai mult personal sanitar în sectorul public raportat la populație. Analiza mai notează că deși inegalitățile geografice uriașe și în creștere în ce privește distribuția personalului sanitar sunt, cel puțin teoretic, larg conștientizate în rândul decidenților politici – atât Strategia Națională de Sănătate 2022-2030, cât și Planul Strategic Multianual pentru Dezvoltarea Resurselor Umane în Sănătate 2022-2030 – ambele aflate în dezbatere publică la data finalizării acestui studiu, sutele de măsuri menționate nu oferă nicio soluție concretă care să abordeze frontal cauzele fenomenului.

Strategia nu alocă resurse suplimentare semnificative față de ceea ce este deja stipulat în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), inclusiv canalizarea înspre zonele „marginalizate” ale investițiilor în infrastructura prespitalicească și de medicină de familie. Neajunsurile legate de infrastructura prespitalicească sunt doar o parte a problemei, Planul menționând o listă mult mai lungă de cauze ale neocupării posturilor vacante în sistemul public: „remunerația, infrastructura precară și dotările insuficiente ale unităților sanitare, lipsa oportunităților de dezvoltare profesională și personală sau lipsa acordării unor facilități la nivel local precum decontarea cheltuielilor de transport pentru navetiști, asigurarea unei locuințe de serviciu sau identificarea unui loc de muncă stabil pentru soțul/soția cadrului medical interesat să se stabilească în localitatea respectivă”. În acest context, există riscul să avem infrastructură sanitară, dar ea să rămână nefolosită din cauza lipsei de personal.

„O parte din populația României nu poate avea din start acces la servicii sanitare de calitate pentru că sunt din ce în ce mai puțini oameni care lucrează în sistemul de stat. Iar sistemul de sănătate privat nu este interesat de populația mai săracă”, a afirmat Ștefan Guga cercetător Syndex, autorul studiului.