Lingura lui Nicu

O companie de teatru din New York poartă numele unui copil român. Compania se numeşte "Nicu's Spoon" (Lingura lui Nicu), iar Nicu e un băieţel din Constanţa, doborât de SIDA în 1996

O companie de teatru din New York poartă numele unui copil român. Compania se numeşte "Nicu's Spoon" (Lingura lui Nicu), iar Nicu e un băieţel din Constanţa, doborât de SIDA în 1996

Din fotografia învechită te priveşte un copil cu ochii mari şi negri, cu sprâncene arcuite şi obrajii bucălaţi. Deasupra, cu părul lung şi blond, cu o mână protectoare pe umărul fragil, e mama lui. Pentru că mamă îţi e cea care te iubeşte ca o mamă, nu cea care te lasă pe patul de spital. El e Nicu. A fost Nicu, până în 1996, când s-a prăpădit. Ea e Stephanie.

Cea care s-a luptat să-l facă să trăiască, la Casa Speranţa din Constanţa. Stephanie Barton-Farcaş trăieşte azi la New York, cu soţul ei român şi fiica lor Sophie.

A pus pe picioare o companie de teatru, pe Broadway, ale cărei piese nu sunt trecute cu vederea nici de faimosul "The New York Times". Şi a ales un nume simbolic pentru ea: "Lingura lui Nicu". Lingura pe care o privea cu atâta încântare băieţelul din Constanţa când, în soare, îi arunca luciri de oglindă pe feţişoara de copil...

Stephanie n-avea nici 30 de ani când a ajuns într-o Românie tulbure şi traumatizată. Care se chinuia să-şi afle calea, drumul spre lumină. România anilor '90. Cu dezorientarea ei, cu fricile, cu nebunia, cu imaginile năucitoare din spitale, înfăţişând copii scheletici, mâncaţi de boală, măcinaţi de HIV.

"Am venit în România după ce am văzut o emisiune la televizor despre copiii abandonaţi în spitale după Revoluţie şi după execuţia lui Ceauşescu. Am contactat agenţia care realizase programul şi m-au angajat imediat - am făcut parte dintr-un grup de americani, unul dintre primele grupuri care au pătruns în România, la începutul lui 1990".

Mămica de la Casa Speranţa

La Constanţa a avut un şoc. Realitatea era hâdă. Neiertătoare. Copiii infectaţi cu HIV, înfricoşător de mulţi. Stephanie avea să afle repede cauzele plăgii care se întindea. "Constanţa era cel mai mare port din ţară... Infectaţi cu HIV, marinarii obişnuiau să-şi vândă sângele. Şi dacă aveau copilul bolnav, părinţii îl duceau la spital să fie tratat, iar el devenea purtător al virusului, în urma transfuziilor cu sânge infectat". Nu i-a fost uşor tinerei femei.

Care a luptat, cot la cot, cu ceilalţi colegi americani şi cu românii implicaţi în proiect, să pună pe picioare "o casă" pentru copiii cu HIV. Casa Speranţa, care există şi azi la Constanţa. Un fost spital, renovat şi reamenajat, transformat într-o locuinţă în care copiii seropozitivi să fie îngrijiţi şi înconjuraţi cu dragoste. O casă care urma să găzduiască mai multe familii, fiecare alcătuită dintr-o mamă, voluntar american, şi cinci copii.

Alternativă la instituţionalizare, căci, în anii aceia, să fii seropozitiv însemna să fii condamnat la un fel de moarte, înainte de moartea propriu-zisă. La Casa Speranţa, Stephanie a fost mamă pentru cinci copii: Nicu, cu claia lui de păr negru, Emelia, Tavi, Claudio şi Nela.

Emelia a fost adoptată de o familie de români, s-a descoperit că n-avea HIV, Claudio a murit în 2002, iar Tavi şi Nela sunt azi adolescenţi. Nicu, care i-a fost cel mai drag, s-a prăpădit în 1996, la puţină vreme după ce împlinise 10 ani.

Copilul care alerga cu lingura după soare

"Avea vreo patru ani şi jumătate când l-am văzut prima dată, în pătuţul de spital. Nu vorbea, nu mergea, nu mânca singur. Şi am aflat că la cinci ani urma să fie dus într-un centru pentru <> , de fapt, un spital de boli mintale, pentru că n-aveau unde să-l ducă în altă parte.

Am vociferat, am spus că orice s-ar întâmpla Nicu nu va ajunge acolo! Cei de la spital n-au fost de acord, la început, ca Nicu să vină la Casa Speranţa - îmi spuneau că e prea mare, că e surd, că e retardat, că nu va merge şi că nu va vorbi niciodată - dar eu continuam să spun că nu mă interesează, că eu voi lucra cu el. Şi până la urmă l-am luat.

Dintre toţi copiii mei, Nicu era în starea cea mai rea. Nu reuşeam să-l desprind în niciun fel de sticla cu lapte praf, cu care fusese hrănit până atunci. Am luptat şase luni de zile ca să-l fac, în cele din urmă, să aleagă viaţa.

Am trecut de bariere, am devenit centrul vieţii lui, l-am făcut să renunţe la sticla pe care o strângea în braţe şi care-i fusese, până atunci, singura constantă, singurul prieten. L-am învăţat să mestece, mestecând eu în faţa lui, am încercat să-i vâr mâncare în gură, îi era frică să înghită.

Dar într-o bună zi - după multe zile foarte lungi - l-am luat prin surprindere: am reuşit să-i strecor în gură o lingură plină cu dulceaţă de mere. M-am dat înapoi şi l-am privit cum se schimbă la faţă, în timp ce aroma îi invada gura. Mi-am zis <> , în timp ce Nicu deschisese gura, cerând încă o lingură cu dulceaţă.

A început, în scurt timp, să înghită mâncare solidă, iar lingura a devenit jucăria lui cea mai de preţ. O purta mereu cu el, dormea cu ea, stătea cu ea întinsă-n soare, ca să reflecte razele, vorbea cu ea... La o lună după ce a început să mănânce singur, a început să meargă fără ajutor, iar noi, toţi cei de acolo, am înţeles că aceşti copii pot să facă orice dacă sunt înconjuraţi cu dragoste şi dacă li se dă o şansă să lupte".

Despărţiri dureroase

După doi ani de zile la Casa Speranţa, Stephanie a trebuit să se conformeze planului iniţial. "Scopul nostru era ca, la un moment dat, să lăsăm copiii pe seama personalului românesc". Despărţirea a fost grea. "Când a venit timpul să plec, am plâns şi-am bolborosit ca o nebună. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.

Dar veneam din două în două luni să-l vizitez şi să-l văd cum creşte. Pe-atunci stăteam la Bucureşti şi lucram la Fundaţia Soros. Nicu a murit în 1996, în septembrie. A fost cumplit, chiar dacă ştiam că se va duce, la un moment dat".

Fotografia lui Nicu, la intrarea în teatru

Stephanie a părăsit România în 1994, urmându-şi soţul român, care fusese acceptat într-un program de studii în Statele Unite. Azi locuieşte la New York, dar n-a uitat niciun moment de băieţelul cu obrajii bucălaţi. Aşa că atunci când a pus pe picioare o companie de teatru, care să promoveze diversitatea şi să se ia la trântă cu stereotipurile, numele a venit de la sine.

"Mă săturasem de companii de teatru care pretindeau că lucrează cu grupuri marginalizate, dar care nu făceau asta. Aşa s-a născut compania asta şi atunci când căutam un nume pentru ea mi-am amintit de Nicu, de luptele noastre, de lingura lui. Sintagma <> exprimă tot ce-mi doresc eu să exprime - imposibilul care se transformă în posibil - şi cinsteşte un copil extraordinar care mi-a schimbat viaţa. Lucrăm cu oameni marginalizaţi dintr-un motiv sau altul - femei, copii, persoane de culoare, de diverse etnii, de diferite vârste, cu diferite dizabilităţi.

Ne străduim să schimbăm percepţii - aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Nicu, când toţi cei din jur erau convinşi că nu va putea face nimic - nu numai ale publicului, dar şi ale artiştilor.

Punem un actor în situaţia de a lucra cu un alt actor care este, să zicem, orb sau mut. <> a început să scrie, în mod regulat, despre piesele noastre, ţinem cursuri şi organizăm discuţii despre artă, am fost premiaţi pentru mesajele pe care le transmitem. Iar la intrarea în teatru există o placă pe care sunt notate numele fondatorilor şi sub cele trei nume e ultima fotografie a lui Nicu".