La 80 de ani e foarte greu să ai iluzii

Octavian Paler împlineşte 80 de ani... Născut la 2 iulie 1926 în localitatea Lisa din judeţul Braşov, scriitorul a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Autor de forţă, a

Octavian Paler împlineşte 80 de ani... Născut la 2 iulie 1926 în localitatea Lisa din judeţul Braşov, scriitorul a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Autor de forţă, a publicat numeroase romane, jurnale de călătorie, eseuri. Este unul dintre cei mai lucizi comentatori politici de după '89. Am adresat domnului O. Paler câteva întrebări despre viaţa personală, dar şi despre probleme acute ale societăţii româneşti care continuă să-l frământe.

Marea mea deziluzie este că trăim libertatea într-un mod mizerabil
Domnule Octavian Paler, vă rog să-mi spuneţi dacă astăzi vă mai simţiţi încă într-o gară de tranziţie - precum scriaţi în cunoscutul dumneavoastră roman "Viaţa pe un peron"?...
Gara de tranziţie... Ar însemna să mai am un viitor... Însă eu nu mai am decât trecut. La 80 de ani e foarte greu să ai iluzii. Eu, practic, nu mă mai pot aştepta la nimic bun. În faţa mea este doar o bătrâneţe din ce în ce mai penibilă, am impresia... La vârsta mea, un om nu se poate baza decât pe trecut, pe amintiri. E, cum s-ar spune, mai mult noapte în urma lui decât ziuă. Ce mai pot aştepta eu şi un om, în general, la 80 de ani? Ce mai pot spera? Cel mult mă pot ruga lui Dumnezeu să fie indulgent cu mine. Eu trăiesc singur între cărţi, sufăr de mai multe boli. Sunt obligat să constat că toate greşelile pe care le-am comis sunt definitive, ireparabile... şi că nu mai am nicio şansă să fac greşelile pe care nu le-am făcut până acum. şi pe care le regret că nu le-am făcut!
Dar asta e. Într-un fel, încerc să uit de toate astea, încerc să trec peste acest prag fără să mă las prea mult bântuit de melancolii, de regrete, de îndoieli, de speranţe, vă daţi seama. Speranţele sunt pentru mine la această oră foarte subţiri. Nu te poţi prinde de ele. Câţi ani aveţi?
- Am 42 de ani...
- Ei, la 42 de ani nu aveţi cum să mă înţelegeţi... La 42 de ani şi pentru mine - cum e probabil şi pentru dv. moartea era problema altora. Nu era şi problema mea. Acum a devenit şi problema mea, iar de la un timp încoace aş zice (mă rog, e un punct de vedere foarte egoist, evident) moartea este numai problema mea.
Altfel spus, e greu să mă uit cu prea mult optimism la asta. De altfel, eu nu fac parte din categoria atât de frecventă, atât de răspândită în România a optimiştilor. Se pare că în România un singur pesimist e acceptat, şi acela numai la catedrele de filozofie Schopenhauer...
- În acelaşi roman aveaţi o întrebare foarte dură şi incitantă: pe cine aş mai trimite la eşafod? Pe cine aţi mai trimite astăzi la eşafod, gândindu-ne la viaţa din jur?...
- O să mă refer mai întâi la "Viaţa pe un peron". În primul rând că atunci aveam altă vârstă, eram într-un alt context istoric. şi aveam şi un alt tonus. În "Viaţa pe un peron", ca să mă explic, e un lung monolog despre frică, pentru a-mi da curaj. şi atunci aveam nişte atitudini poate mai radicale. În vremea respectivă eram mai radical decât astăzi pentru că puneam toate nenorocirile care ni se întâmplau pe seama unor dizgraţii istorice. şi mă gândeam că într-o vreme de normalitate România ar arăta cu totul altfel...
- şi astăzi, cum vedeţi lucrurile?
- Marea mea deziluzie după 89 este că trăim libertatea într-un mod mult mai urât, mizerabil după părerea mea. şi, practic, descoperirea care m-a şocat, m-a zdruncinat, cel mai rău este că am văzut după ce s-a ridicat capacul - cum arată de fapt societatea românească, pe care, mă rog, altădată o idealizam. Astăzi mi se pare că mitocănia nu mai e un accident la noi, că nici alte defecte, cum ar fi de pildă oportunismul, servilismul, nu sunt chiar întâmplătoare. Mă tem că veacurile de dizgraţie istorică pe care le-am trăit - avem explicaţii fără îndoială - nu sunt o scuză. După părerea mea, tendinţa noastră a devenit de-a lungul istoriei să ne căutăm scuze, nu explicaţii.
Adică, cum să spun, am pus în cântar toate scuzele posibile de-a lungul anilor. Am dat vina inclusiv pe Dumnezeu că şi-a întors faţa de la noi, am dat vina pe soartă, am dat vina pe faptul că geografia la noi a produs istorie, am dat vina pe toate. Un singur lucru nu vrem să vedem în niciun chip. şi nu o să-l vedem, după câte cred eu că această ticăloasă de clasă politică - îmi permit să o consider aşa ticăloasă şi netrebnică! -, ilustrează perfect societatea românească. Clasa politică nu este altfel decât societatea românească. Nu americanii au votat în 90, nu americanii sau ruşii au votat în 92, în 96, în 2000, în 2004... I-am făcut pe toţi ăştia să intre în parlament, să intre în guvern şi aşa mai departe.
Adică, cum să vă spun, eu sunt într-o situaţie imposibilă în acest moment - sufleteşte vreau să spun. În ce sens? În sensul că nu mă pot dezice de calitatea mea de român. Asta face parte din destinul meu! Părinţii mei au fost români, eu sunt urmaşul părinţilor mei şi, în consecinţă, calitatea mea de român nu este opţiunea mea. Eu pot să devin, dacă aş vrea, cetăţean al altei ţări, dar naţionalitatea nu mi-aş putea-o schimba. Este un contract pe care nu l-am făcut eu. şi e groaznic, credeţi-mă, dramatic, tragic să crezi, cum cred eu - eu chiar cred! - că există o singură patrie pentru orice om normal. Restul sunt ţări. Să crezi asta şi când te uiţi în urmă, în jur, să vezi ce văd eu: multe lucruri care îmi displac profund în firea noastră, în caracterul nostru, în defectele noastre... ştiţi ceva, ca să fiu foarte succint - eu pot să fiu foarte bine patriot câtă vreme rămân în casă, dacă ies pe poartă, patriotismul meu este în pericol!
- Dar la televizor nu vă uitaţi?
- Mă uit şi la televizor, din nenorocire - pentru că înţelept ar fi, inteligent ar fi să nu mă uit.

Problema caracterelor în România este tristă
- Ce părere aveţi de problema aceasta a retragerii trupelor româneşti din Irak?
- După părerea mea, vreţi să vă spun sincer chiar ce gândesc eu?
- Da, evident!
- După părerea mea, într-un fel, acest eveniment - pe mine, cel puţin - m-a ajutat să văd cam care sunt agenţii de influenţă ai Americii în România... Adică, mă rog, toţi care sunt cu America, cu Anglia, cu alţii.
Eu sunt, evident, pentru retragerea trupelor noastre din Irak. Nu cred că o ţară amărâtă ca a noastră - amărâtă chiar! -, cu atâţia oameni nenorociţi care să fie chinuiţi din pricina mizeriei, îşi poată permite să trimită trupe aiurea, să facă ordine aiurea. Las la o parte faptul că războiul din Irak n-a fost pornit împotriva lui Saddam Hussein. A fost pornit pentru petrol! Or, a fi părtaş la ambiţiile imperiale şi cinice ale Americii mi se pare stupid. Am făcut cândva o comparaţie între imperiul roman şi imperiul american. Seamănă ca două picături de apă! Între altele, ştiţi că la noi în Dacia nu au venit romanii din Roma, au venit nişte legiuni care erau din Extremul Orient, de prin Orientul Apropiat. Suntem şi noi acolo în Irak, cum erau legiunile, făcute din triburile supuse de romani. Ei creau pax romana, acuma impun pax americană... Mie îmi aduce aminte exact de slugărnicia domnilor şi boierilor care făceau cărare spre Înalta Poartă la Stambul. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt un fan al liberalilor, nu mă încântă deloc Guvernul Tăriceanu şi nici persoana lui Tăriceanu nu-mi inspiră mai multă preţuire decât Geoană. Dar problema aceasta a ieşit după părerea mea cu intenţii electorale... E adevărat, de ce nu am face şi noi ce au făcut spaniolii, de ce nu am face şi noi ce au făcut bulgarii, ce au făcut ungurii? În cazul nostru, de ce au sărit? şi mi-a displăcut profund, dar profund, tonul ambasadorului SUA la Bucureşti şi mai ales al reprezentantului Majestăţii Sale britanice...
- Avem noi obligaţii în plus faţă de ţările care şi-au retras trupele deja?...
- şi-au permis să vorbească în particular cu Mihai Răzvan Ungureanu. Îşi pot permite într-o discuţie privată. Dar ai sentimentul că nu suntem decât nişte slugi. Suntem şi noi pe-acolo, o colonie ... şi trebuie să ne prezentăm cu căciula în mână la cancelariile imperiale. Asta m-a enervat teribil...
Dar ca să vă răspund la întrebarea din urmă - n-aş trimite la eşafod pe nimeni, pentru că n-am înclinaţii, ca să zic aşa, de Robespierre...
- Spuneţi-mi, vă rog, sunt totuşi oameni în societatea civilă sau chiar în politica actuală care totuşi nu v-au dezamăgit?
- Sunt, dar nu foarte mulţi. Pentru că, după părerea mea, problema caracterelor în România e o problemă tristă.
- În anumite cărţi ale dumneavoastră sunt şi planuri care ţin de o mitologie subiectivă. În realul care ne înconjoară credeţi că pot fi identificate planuri mitologice?
- În primul rând, eu nu am niciun fel ambiţie, de a crede că opiniile mele sunt obligatoriu adevărate. Opiniile mele sunt subiective şi, ca ale oricărui alt om, sunt relative. Eu am citat mereu povestea cu discul lui Newton care are toate culorile din curcubeu când stă pe loc şi devine alb în clipa în care se învârte. Ceea ce demonstrează limpede că nu există adevăr cu "a" mare. Există numai adevăruri. ştiţi ce zicea Cioran? Spunea că vorbăria în România atinge nivelul imbecilităţii! şi aşa e! Noi avem o aplecare spre flecăreală care e naturală... şi eu cred că e cazul să ne pierdem specificul. Problema mea e să nu ne izolăm unii de alţii. Adică, sistemul care se practică în România, cum e cineva de altă părere, gata îl înjuri şi toate linşajele pe care le practică presa pe bază de "se pare", "se zice"... Nostalgia celui din "Viaţa pe un peron" este a unuia care vorbeşte singur.
- Care este ecuaţia, secretul, acestei detaşări care vă caracterizează în comentariile politice pe care le faceţi?

Nu îmi permit să mai spun decât absolut tot ce cred!
- Dar nu e detaşare! E altceva. Am ajuns la o vârstă când nu îmi permit - dar nu-mi permit! -, să mai spun decât absolut tot ce cred! Tot ce gândesc! În al doilea rând, în afară de ce se întâmplă prin România, restul nu-mi pasă. Adică nu mă interesează ce părere produc opiniile mele pentru că nu am calcule, nu am regie. Eu sunt, în natura mea, un om cuviincios. Respect nişte reguli. Nu vreau răul nimănui, cu alte cuvinte, şi nu am în nici un fel plăcerea de a răni pe cineva, de a-mi impune eu dreptatea. Dar nici nu pot să-mi pun palma pe gură şi să nu spun ceea ce eu gândesc.
- Credeţi că dacă aţi fi rămas, prin absurd, în satul din care aţi plecat eraţi mai puţin dezamăgit, mai puţin supărat pe societatea românească?
- Acolo erau alte reguli şi altă mentalitate. Probabil că ieşirea mea din acea lume mi-a impus o altă perspectivă. Acolo oamenii nu-şi permiteau, în genere, îndoieli şi aveau puţine certitudini, dar fixe. ştiau precis că dacă vine primăvara, trebuie să pună plugul în car şi să se ducă la arat şi să semene. Dacă vine vara trebuiau să se ducă la seceriş. Dacă vine toamna trebuiau să culeagă fructele. Cu alte cuvinte timpul, natura îşi impuneau ele regulile. Pe vremea aceea, în lumea aceea, se credea cu sinceritate în religie, în Dumnezeu, în Biserică, or eu, din nefericire, am evoluat şi în sensul acesta prost. Adică eu sunt un fel de creştin "curent". Adică sigur că sunt ortodox, nu mă voi dezice niciodată de religia mea. Nu ştiu în ce măsură cred în Dumnezeu în măsura în care el este reprezentant aşa ca în figurile clasice. Mie frică de absenţa lui Dumnezeu! Asta înseamnă că nu pot să suport ideea asta, dar nu cred în viaţa de apoi. şi dacă nu cred în viaţa de apoi, înseamnă că nu cred că există ceva dincolo de ce avem pe lumea asta, în viaţa asta, nu mă face prea vesel la 80 de ani. ştiu că, mă rog, singurul lucru care e posibil e acum. şi acel lucru posibil e la mine foarte subţire.
- Oricum prin ceea ce spuneţi adesea, prin comentariile dumneavoastră, aveţi o generozitate prin care acordaţi altora şansa de a vedea lucrurile mai clar în viaţă...
- Nu cred. ştiţi că eu sunt convins că tinerii nu mă înţeleg? şi e logic asta, pentru că nici eu când eram tânăr nu îi înţelegeam pe cei vârstnici. Conflictul dintre generaţii mi se pare natural. şi un bătrân ca mine e stupid să fie vanitos când a descoperit, de fapt, că vanităţile nu mai au nici un fel de preţ. Se pare că un tânăr e stupid să fie modest! Dacă eşti modest la 20 de ani, Dumnezeule mare, înseamnă că eşti destinat să duci o existenţă mediocră! La 20 de ani trebuie să crezi că vei sparge nori!
Ceea ce mă deprimă pe mine în realitatea românească, în conflictul dintre generaţii, este altceva. Am sentimentul că bătrânii inspiră ură azi şi că tinerii îi urăsc de fapt pe bătrâni.... Am avut multe dovezi în legătură cu asta şi cu cât văd că este mai sinceră ura asta împotriva bătrânilor, cu atât mă simt mai deprimat. E o lume pe care eu parţial nu o înţeleg şi parţial nu o accept. Mi se pare că erau mult mai decenţi cei din insulele Fiji, care îi duceau pe bătrâni să moară singuri în pădure...

Scriu o carte despre conferinţele pe care le ţin moliilor din camera mea
- Dacă ar fi să facem o proiecţie, credeţi într-o reaşezare a României pe un făgaş normal? Există un viitor?
- Ca să fiu sincer până la capăt: mă feresc să vă dau un răspuns ca să nu vă dau un răspuns foarte rău!...
- Aţi debutat cu un volum de poezii, mai scrieţi poezii?
- Nu mai scriu poezii. Scriu o carte care acum se cheamă "Calomnii mitologice" pe care sper să o termin până prin toamnă, dacă bolile mele îmi vor permite să scriu aşa cum vreau. E o carte în care încerc să mă despart de tonul meu mai elegiac din ultimele două cărţi. Adoptând un ton tot sincer, dar apelând la o tendinţă care, undeva, în adâncul meu, există... Tendinţa de a mă autopersifla, de a mă ironiza singur, de-a mă lua peste picior. Această carte are următorul subtitlu: "Fărâme din conferinţe nerostite". Sunt nişte conferinţe pe care nu le ţin în public, e o joacă evidentă, vă daţi seama. Dar eu mă joc serios. Sunt conferinţe pe care le ţin moliilor din camera mea.
- Aveţi literatură de sertar, lucruri care să fie publicate eventual după plecarea dumeavoastră?
- Nu pun niciun preţ pe posteritatea mea! Nu îmi fac niciun fel de iluzie în legătură cu asta. şi chiar nu vreau să umble nimeni prin hârtiile mele.
- şi totuşi, ce sfaturi aţi da unui tânăr care astăzi porneşte în viaţă?
- Un tânăr trebuie să fie impertinent! Dar impertinent la modul frumos, la modul superior, cu alte cuvinte, să aibă iluziile chiar imposibile şi să nu se trezească în situaţia în care sunt eu astăzi. Situaţia în care nu mi-am permis unele iluzii pe care poate meritam să le am. ştiţi că e foarte grav să ai dezamăgiri la gândul că nu ţi-ai permis nişte iluzii... E foarte neplăcut! Dimpotrivă, e foarte plăcut când constaţi că ai dezamăgiri pentru că ai avut iluzii prea mari în legătură cu tine, cu ceea ce aşteptai de la viaţă. Iluziile mediocre nu au nicio scuză. Destinele mediocre au scuze. Istoria, întâmplările, multe...
- Domnule Octavian Paler, vă mulţumesc foarte mult şi vă urez "La mulţi ani"!
- şi eu dumneavoastră.

"Un tânăr trebuie să fie impertinent! Dar impertinent la modul frumos, la modul superior, cu alte cuvinte, să aibă iluziile chiar imposibile şi să nu se trezească în situaţia în care sunt eu astăzi. Situaţia în care nu mi-am permis unele iluzii pe care poate meritam să le am. ştiţi că e foarte grav să ai dezamăgiri la gândul că nu ţi-ai permis nişte iluzii... "