INTERVIU CTP: „Asistăm la un spectacol al dizolvării presei. Nu voi mai scrie la niciun ziar. Niciodată!“

Într-un moment în care presa tipărită îşi trăieşte apusul, „Adevărul“ demarează un serial despre bolile care au ucis ziarele româneşti. Astăzi, Cristian Tudor Popescu, fost redactor-şef la „Adevărul“ şi la „Gândul“, explică de ce nu mai crede în ideea de ziar.

În următoarele zile, cei mai importanţi „arhitecţi de gazete“ din România postcomunistă vor explica, în cadrul unor ample interviuri, ce a fost în spatele paginilor de ziar în aceşti 25 de ani şi cum îşi imaginează viitorul presei. Se va vorbi despre „ziariştii şpăgari“ şi despre „ ziariştii spioni“, despre „publicitatea mascată printre rânduri“, despre drumurile închise pe care merge presa şi despre unde se duc ziariştii atunci când lasă în urmă redacţiile. Este un demers necesar în societate românească a anului 2015, care pune tot mai puţin preţ pe jurnalismul autentic, înlocuindu-l cu Facebook-ul, cu bârfele de pe site-urile ieftine, sau, de multe ori, cu nimic. Despre „nimicul“ în forma sa jurnalistică vorbeşte Cristian Tudor Popescu în acest interviu.

„Adevărul“: V-aţi gândit, când aţi ajuns la “Adevărul”, în 1990, cum va evolua presa aceea formată, aproape în totalitate, din foştii ziarişti comunişti şi din foştii colaboratori ai Securităţii?
Cristian Tudor Popescu: Când am ajuns la “Adevărul” în februarie ‘90, “Adevărul” era “Scînteia”, nu aveai de unde să iei ziarişti care să nu fi fost în vechiul sistem. Da, mi-am pus întrebarea şi de aceea nu mi-am dat demisia în iunie ‘90, deşi “Adevărul” era atunci un organ de propagandă guvernamentală. Am fost convins că e imposibil ca lucrurile să nu se schimbe, chiar dacă erau aceiaşi tovarăşi, chiar dacă se păstrau structurile vechi. În clipa în care sistemul capătă nişte grade de libertate, evoluţiile sunt inexorabile. Deci, ştiam că nu va rămâne presa aceea, ştiam că vor fi înlocuiţi cei vechi, nu dintr-o dată, dar vor veni jurnalişti tineri. Şi aşa s-a întâmplat. Până prin anii 2000 şi ceva a fost o continuă schimbare în presă.

Era greu pentru un ziarist tânăr să rămână cu capul pe umeri într-o perioadă în care jurnaliştii primeau cadouri scumpe la conferinţele de presă sau erau puşi în faţă pe listele de la Caritas?
Dacă nu făceai parte din sistem, nu te loveai de asta. Cei vechi erau obşinuiţi, aveau năravurile astea din presa comunistă. Legitimaţia de presă în societatea comunistă era un paşaport pentru orice, primeau plocoane tovarăşii ziarişti. Se duceau în provincie şi acolo erau aşteptaţi cu mese de către organe. Deşi n-am fost în presă înainte de ’89, am participat şi eu o dată la aşa ceva. Mai colaboram la “Almanahul Anticipaţia” şi la “Ştiinţă şi Tehnică”. Şi în calitatea de colaborator am participat şi eu la nişte mese din astea. Te aştepta judeţu’, dom’le! Puneau pe masă tot ce aveau mai bun. Se desfundau butoaie, se tăiau viţeii cei graşi, cam ăsta era regimul. Şi, obişnuiţi cu acest regim de mari privilegii pe care le aveau înainte de 1989, tovarăşii le-au extins şi după aceea. Şi chiar le-a mers.

Impresia e că tendinţa a fost chiar de a dezvolta acest nărav...
Aşa e, adică pe vremea lui Ceauşescu trebuia cât de cât să se mai ferească. Sigur că luau, dar mai cu fereală. Acum..., asta a şi fost definiţia capitalismului din capul multora: „Înainte de ‘89 furam cu fereală, capitalismul înseamnă să furăm la vedere. Cine se îmbogăţeşte e băiat deştept, proştii să moară!”. Şi au menţinut ideea asta până acum, când a început să vină DNA-ul peste ei.

Clubul Român de Presă era o sculă proiectată să gestioneze intersecţia presei cu afacerile

Aceste năravuri au fost preluate şi de mulţi ziarişti tineri, care nu lucraseră la ziarele comuniste şi care ar fi trebuit să facă schimbarea de generaţii.
Sigur că da. Asta a fost pentru mine o mare dezamăgire, care m-a şi făcut să renunţ la preşedinţia Clubului Român de Presă (CRP). Evident că structura aia pe care o preluasem eu era învechită, putredă şi nu avea scopuri deontologice sau de apărare a intereselor jurnaliştilor. Nici vorbă. CRP era o sculă proiectată să gestioneze intersecţia presei cu afacerile. Eu n-am avut în viaţa mea nicio afacere şi eram brutal împotriva oricărei interferenţe între meseria de jurnalist şi afaceri. Preluând Clubul am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, vreme de patru-cinci ani, cât am fost acolo, să-l resetez. După cinci ani am cedat. Nu pentru că nu mai puteam face faţă afluxului de bani - mii de euro - cu care aruncau diverşi indivizi în jurnalişti începând cu anul 2005. Nu pentru că simţeam că nu mai pot lupta cu aceşti moguli, cu aceşti noi patroni. Nici măcar pentru că mă deranja tabloidizarea din ce în ce mai agresivă a presei. Motivul determinant a fost lipsa de reacţie a jurnaliştilor tineri, cei care aveau atunci 30-40. Am fost la „Evenimentul zilei” în redacţie şi am vorbit acolo, cu toţi de faţă. Le-am spus: „Am adus Clubul Român de Presă într-o formă cât de cât funcţională. Nu-l sfărâmaţi, preluaţi-l voi, cei tineri, şi eu vă sprijin”. Dragi colegi, nu i-a interesat. Mi-aduc aminte ce a spus domnul Turturică. A spus: „Poate că pe jurnalişti nici nu-i interesează să aibă o organizaţie. Poate că ei se simt bine şi aşa, fiecare cu ograda lui, cu patronul lui. Îşi face fiecare treaba şi îşi ia banii”. Asta a fost povestea, lipsa de spirit profesional şi de breaslă a jurnaliştilor tineri de atunci.

Oamenii de la „Adevărul“, la mijlocul anilor '90. În rândul întâi, în costum negru, Cristian Tudor Popescu

Se mai poate reface Clubul Român de Presă?
Răspunsul nu e la mine, este la voi. Am fost contactat chiar acum câteva luni, dacă aş fi de acord să încerc revitalizarea Clubului şi am spus: „Dom’le, în primul rând vreau să ştiu dacă există nişte oameni tineri care doresc lucrul ăsta”. Dacă există tineri care doresc să aibă o organizaţie şi să stea cât de cât împreună în meseria asta, nu fiecare în coteţul lui, atunci da, spuneţi-mi şi vin şi eu. Dar această dorinţă nu există, dragii mei.

Ce-aţi simţit când Bogdan Chirieac, spre exemplu, cu care aţi lucrat la „Adevărul”, a fost acuzat de şantaj şi a apărut prin tot felul de stenograme?
Îmi aduc aminte că a fost atunci o decizie a Clubului Român de Presă în legătură cu calitatea de jurnalişti a lui Bogdan Chirieac şi Roşca Stănescu, dar ea a fost o hârtie de înălţat zmeul. Şi dacă lua Clubul decizia asta, ce? Ceea ce conta era relaţia cu patronul. A încetat vreo televiziune să-i invite în platou? Nu, au mers înainte.

Ziariştii de la «Adevărul» aveau firmele lor, aranjamentele lor, aduceau publicitate în ziar şi luau 12%

Aţi fost printre puţinii ziarişti din generaţia dumneavoastră care nu s-au intersectat cu zona de afaceri. Şi totuşi unele voci v-au acuzat că aţi tolerat lucrurile astea în presă, că n-aţi reuşit să creaţi o redacţie formată din oameni oneşti.
Da?! Şi ia arată-mi mie o redacţie formată din oameni oneşti! I-auzi, domnule! În ţara asta plină de fecioare, se găsi bordelul de la mine! Păi, pe ziariştii ăia nu i-am ales eu. A trebuit să lucrez cu cei care erau acolo. Atâta vreme cât eu am răspuns de „Adevărul” şi de „Gândul” nu s-au comis încălcări grave ale deontologiei jurnalistice. Cum am făcut treaba asta, Dumnezeu cu mila... Uneori nu prin mijloace ortodoxe.

Dar cum rămâne cu ziariştii-agenţi de publicitate din perioada “Adevărul”?
Toată lumea aducea în neştire publicitate, de la primul până la ultimul jurnalist. Aveau firmele lor, aranjamentele lor, aduceau publicitate în ziar şi luau 12%. Câtă vreme a fost Tinu, el decidea, dar după moartea lui se punea întrebarea ce fac. Doar nu eram idiot să nu-mi dau seama că nu e în regulă ca un jurnalist să fie şi achizitor de publicitate. Dar ia gândiţi-vă ce ar fi însemnat să le spun eu oamenilor ăstora „bă, nu mai aduceţi publicitate că aşa decretez eu!”. Cum aş fi putut eu să explic asta patronului? Mi-ar fi spus „ai ceva împotrivă să vină publicitate în ziar, care-i problema?”.

Puteaţi să-i răspundeţi că trebuie să creeze un departament de publicitate care să se ocupe cu asta.
Păi exista un departament de publicitate. Dar, pe lângă departamentul ăsta, veneau şi ceilalţi jurnalişti şi luau 12 % pe chestiile respective.

Le puteaţi spune jurnaliştilor că nu e în regulă şi că nu vom putea avea o presă onestă dacă nu punem nişte reguli.
Nu puteam să fac lucrul acesta şi cred că înţelegeţi de ce. Patronul era orientat spre câştig, ziariştii erau orientaţi spre câştig, iar eu stricam o jucărie care mergea din ambele puncte de vedere. Singura mea soluţie a fost să stau eu cu ochiul cât sarmaua pe ce apărea în ziar şi să nu permit apariţia unor articole care în mod evident însemnau nişte comenzi. Adică existau articole cu „P”, cu care n-aveam treabă. Ce era cu „P” pe el – sănătate, bucurie! Existau însă articole fără „P”, care erau plătite mai mult. Vă spun ce am făcut: am blocat articolele în care se lovea în nişte concurenţi. Adică lovituri sub centură date altora prin intermediul ziarului. Pe-astea le-am blocat. În schimb, am lăsat articole de laude, auto-lăudări, unele deşănţate şi aberante, ale unor firme, în special de stat. Bineînţeles că mă umfla râsul când vedeam reclame la Aeroportul Otopeni, dar am zis: „OK, lăudaţi-vă că sunteţi buni!“. Intrau banii şi cu asta basta. M-aţi înţeles?

Au fost multe astfel de articole?
Au fost ceva...

Şi cel care făcea asta mai era ziarist sau era mai degrabă un afacerist care încerca să păcălească vigilenţa redactorului-şef?
Era un război continuu, dragii mei, războiul nervilor. Ce să mai vorbim?

Problema era că Aeroportul Otopeni n-avea niciun interes să se laude, ci era o publicitate de stat prin care puterea încerca să controleze ziarul „Adevărul”, să-l îmblânzească.
Păi n-avea cum să-l controleze, pentru că mă găseam eu acolo. Da? Am fost întotdeauna un cui, un pietroi care a încurcat nişte lucruri. Vă spun limpede că nu am niciun fel de apăsare de conştiinţă: ziarul „Adevărul” nu a fost controlat niciodată. Că mi-a mai scăpat şi mie..., unele le-am descoperit după. Dar chestii groase să se facă în ziarul „Adevărul”, asta n-am permis niciodată. N-am permis nici măcar pe vremea lui Tinu, când nu eram eu şeful ziarului. Am avut intervenţii chiar peste Tinu în legătură cu unele materiale cu care el era mai permisiv. Eu nu eram.

Din tot ce ne spuneţi se desprinde imaginea unei prese compuse din ziarişti care îşi doreau să facă bani mai mult decât să facă presă.     
Nu, staţi să ne înţelegem. Jurnaliştii de la „Adevărul” şi de la „Gândul” din perioadele lui bune erau jurnalişti foarte buni. Că aveau şi componenta asta cu banii, pe care eu n-o aveam, asta-i altceva. Bogdan Chirieac este un jurnalist de politică externă excelent, format sub ochii mei la „Adevărul”.Că a vrut să se intersecteze cu lumea aceasta a business-ului... a fost opţiunea lui, cu consecinţele de rigoare.

Trusturile occidentale au făcut cel puţin la fel de mult rău presei din România ca mogulii

Care a fost cea mai bună perioadă a presei din aceşti 25 de ani?
Din punctul meu de vedere, cea mai bună a fost perioada 1996-2000. A fost perioada de maximă efervescenţă. Sigur, exista şi atunci interesul pentru bani, dar exista şi multă pasiune. Exista presă de amorul artei, nu neapărat ca să câştigi bani sau faimă. Între ‘96 şi 2000 a fost interval în care ziarele se desprindeau de presa comunistă şi, în acelaşi timp, nu deveniseră suficient de capitaliste. Exista în aer satisfacţia de a face o emisiune bună, un reportaj bun, de a scrie un text despre care să discute lumea, exista această fierbere în legătură cu jurnalismul. Care s-a stins treptat după anul 2000, transformându-se într-o chestie rece, de prestare.

Poate şi pentru că în anii 1996 - 2000 nu luase avânt presa tabloidă. Exista doar „Evenimentul zilei”, care nu era în totalitate un tabloid.
Presa tabloidă a fost injectată începând cu primăvara anului 2000, cu ziarul „Libertatea”. Ăla a fost momentul crucial. Trustul Ringier, cel care a preluat „Libertatea“, a sesizat această dorinţă a „yuppies” (young urban professional), care sunt cei mai importanţi pentru publicitate, de a citi presă tabloidă şi nu presă quality. A sesizat asta un trust occidental, atenţie! De la presa occidentală care a venit în România să investească, nu am primit lumina marelui jurnalism occidental bazat pe deontologie, pe curaj, pe „Watergate“ şi alte poveşti de soiul ăsta. Nu, au venit nişte trusturi care erau chiar mai rapace decât astea româneşti. Nu veniseră să ne înveţe pe noi marele jurnalism, ci ca să scoată bani cu orice preţ. Deci presa a fost degradată şi de trusturile străine. Îmi aduc aminte ce discuţii aveam la CRP cu cei de la Ringier. Au dat pe prima pagină bucăţi de oameni morţi în accidente de muncă alături de buci şi de ţâţe! Le-am spus: „Domnule, nu se poate aşa ceva, sunteţi un trust străin. Cum permiteţi chestia asta?”.  Nu le-a păsat, îşi permiteau! Ieşeau banii? La revedere! Să fie foarte limpede: trusturile occidentale au făcut cel puţin la fel de mult rău presei ca potentaţii ăştia cu bani, oligarhii români.

Interesant e că în alte domenii Occidentul ne-a ajutat, a adus o creştere a standardelor...
În presă eu n-am văzut niciun lucru bun. Aa, da, simpozioane unde veneau oameni de la BBC să spună cum se face! Astea da, grămezi! Dar când era vorbă de produs şi de vândut, făceau cea mai ordinară presă. După cum aţi putut constata...

«Adevărul» mai apare pe hârtie? Apare degeaba!

Credeţi că acum s-a schimbat ceva în privinţa „yuppies”? Credeţi că acum există un public pentru presă de calitate?
Ei nu mai citesc ziare, citesc pe internet. Internetul e deja altceva, e alt mediu cu alt mesaj. Apoi, se citeşte mult mai puţin, se citeşte repede, doar flickere, titluri. Omul vrea să se lămurească rapid. Timpul de lectură de anii ’90 era altul, imaginaţi-vă că pe atunci scriam patru pagini de editorial. Ehe, Forsyte Saga! Şi acum?

Media e de zece secunde pe articol. Cam atât stă un cititor, în medie, pe un articol...
Este? E altceva. Acum sunt alte reguli, nu se mai pune problema să vinzi ziarul că nu mai ai ce vinde. „Adevărul” mai apare pe hârtie?

Apare.
Apare degeaba! Tot ce vedeţi cotidian apărut e fals, el e de fapt inexistent şi nu mai are de ce să apară.

Şi în Occident există internet, şi acolo se schimbă regulile, dar situaţia presei tipărite nu e atât de dramatică cum e la noi.
E problema gazonului englezesc, ca în bancul ăla. Cum să facem să avem şi noi gazon englezesc? Şi un specialist de la Wimbledon explică: „Dom’le, puneţi sămânţă, udaţi, cutare”. Şi? „Şi aşteptaţi să treacă 400 de ani”. Aia-i problema. Presa occidentală există de sute de ani, presa liberă românească există din ‘90, dragii mei, asta se uită. În toată perioada comunistă practic nu a existat presă liberă, era un deşert. Apoi presa din perioada interbelică nu apucase să se coaguleze într-o presă care să funcţioneze ca o a patra putere în stat. Avem foarte puţină tradiţie care să ne ajute. Ce menţine „Frankfurter Allgemeine Zeitung”? Ce menţine „The Times”? Le menţine tradiţia uriaşă pe care o au în spate. Noi nu avem aşa ceva. „Adevărul”? „Adevărul” a fost o invenţie jenantă în 1990. Iei ziarul „Scînteia” şi îi plantezi acest nume. Era un fals să te raportezi cu „Adevărul” la ce fusese înainte.

Mai găsiţi vreo asemănare între presa de azi şi cea din 1990?
Există ceva ce revine în clipa de faţă, spre surprinderea mea, în forme mult mai virulente decât în 1990, şi anume propaganda. Confundarea presei cu propaganda. Atunci, în ‘90, era foarte multă propagandă, dar era totuşi o propagandă ideologică. Fiecare ziar mare îşi alegea o anume orientare. “România liberă” era un ziar de dreapta, “Adevărul” era un ziar de stânga, “Dreptarea” era ziar de partid. Ziar de partid, vedeţi? A dispărut în toţi anii ăştia ideea de ziar de partid, care în ultimă instanţă era mai cinstită, dom’le. Oamenii îşi asumau, era organul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, susţinea ideologia partidului, era mai cinstit aşa. Eh, această propagandă mai transparentă care se făcea în 1990, iată că, după 25 de ani, se transformă într-o propagandă mascată, nici măcar mascată… Eu regăsesc situaţia din ’90 în tranşeele în care sunt aşezate televiziunile acum. Însă acum e vorba de o propagandă mai puţin ideologică. Atunci chiar existau convingeri. Existau oameni care ieşeau în stradă pentru că se temeau că va veni comunismul din nou peste România. Oameni care, dimpotrivă, se temeau că vin legionarii. Se temeau că vin moşierii să-şi ia pământurile şi aşa mai departe. Acum, asta nu mai e ideologie, e doar o propaganda de interes personal, conjunctural, a unor patroni de posturi. Avem exemple la care mă uit cu mare interes şi plăcere, ca la nişte exponate care se zvârcolesc. De pildă, B1 TV, mult îmi place să văd volta asta pe care a luat-o în vânt. Foarte frumos spectacol!

Se va ajunge la ideea că «dacă scrie la ziar, înseamnă că nu e adevărat»

Aveţi fani pe Facebook, aveţi încă un public numeros, pare că aţi reuşit să faceţi tranziţia de pe hârtie spre mediul virtual.
În primul rând că eu nu sunt jurnalist, ca să fim foarte corecţi. Eu am intrat în meseria asta ca scriitor, nu am făcut şcoală de jurnalism nicio zi. Dar ăsta e lucrul pe care l-am ştiut întotdeauna: să scriu. Simt cum e cu scrisul, indiferent că scriu pe hârtie, sau pe garduri, sau pe tastele calculatorului, sau pe pavaj, cu creta. Simt cum e cu textul. Asta nu e ceva ce ţine de mediu. Un text poate fi scris şi cu băţul pe nisip.

Ce relaţie veţi avea cu scrisul de acum înainte? După ce aţi plecat de la „Gândul”, lumea s-a întrebat unde veţi mai scrie.
Deocamdată scriu pe Facebook, n-am altă posibilitate. Există acest Facebook, unde audienţa e mare. Scriu acolo. O să văd... În orice caz, nu voi mai scrie la niciun ziar. Niciodată, ever! Am să scriu pe net. Poate am să fac un blog vreodată...

N-aţi mai avea puterea să înfiinţaţi un ziar?
Un ziar nu, nici nu mai are sens... Ultimul ziar quality şi în general ultimul ziar care s-a creat în România a fost „Gândul” în anul 2005. Şi a fost o tentativă nebunească, out of date. Deja era târziu să mai faci aşa ceva. O zvâcnire târzie a „Gândului”. După asta ştiam că nu mai există nimic. Ştiam de atunci. N-are niciun sens să mai faci un ziar, poţi să faci o parcelă pe blog unde să scrie doi-trei oameni, nu mai mulţi. Şi să scrie de acasă. Ce să caute în redacţie? Comunicarea e posibilă oricând, deci ideea de redacţie în sensul clasic dispare.

Ce părere aveţi de tendinţa din presa online de a da titluri prin care păcălesc cititorul. Şi „Gândul” a preluat-o...
Da’ ce, am negat eu asta? Credeţi că mi-a fost foarte plăcut?

Aţi încercat să vă opuneţi?
Păi, n-am scris? Am scris un articol în care spuneam: „Ce este chestia asta? Nu la asta m-am gândit când am făcut «Gândul»..., a gândi n-are legătură cu aceste titluri în care nu este niciun gând. Dimpotrivă, sunt nişte înşelătorii“. E în „Gândul” articolul, citiţi-l!

Aţi avut vreo discuţie cu cineva de la „Gândul” despre asta?
Da, dar eu n-am mai avut putere de decizie în „Gândul” din anul 2008, de când mi-am dat demisia din funcţia de director. După aceea, domnul Sârbu a hotărât. Dar nu mi-a plăcut ce am văzut. Ce e cu aceste titluri? Şi asta e una dintre „binefacerile“ Occidentului în presa românească, să ştiţi. Ea vine dintr-un curent iniţiat de bloggerul american Nick Denton: „Gawker”. „To gawk” înseamnă a holba ochii. Acest „Gawker” era un gen de presă în care nu mai conta adevărul, nu mai conta vreo acurateţe, vreo verificare, vreo regulă. Nu mai conta absolut nimic. Singurul criteriu era să-i smulgi cititorului o reacţie de „hopa!”, „oau!” „ce-i asta?!”. Gawk! Şi acest “gawker-ism”, care s-a răspândit ca un cancer, a ajuns şi la noi. Cu o întârziere specifică sincronismului românesc, că aşa se întâmplă la noi întotdeauna, modele occidentale ajung deja râncede.

Dar când ajung le îmbrăţişăm cu hotărâre!
Ooo, cu mare hotărâre! O luăm râncezită de la Occident, ăia au fumat-o şi atunci o luăm şi noi cu entuziasm. Ceea ce s-a şi întâmplat: cu o întârziere de zece ani, “gawker” a ajuns în România.

Care credeţi că sunt efectele acestei mode?
Efect distructiv. Nu face decât să pârjolească presa: distruge încrederea cititorilor, distruge imaginea jurnalismului, distruge prestigiul. Ăla pe care-l avea de sute de ani, ideea aia „păi, dacă scrie la ziar, e adevărat“. Se va ajunge la contrariu: dacă scrie la ziar înseamnă că nu e adevărat. Este extrem de nociv. Eu nu m-am amuzat niciodată la titlurile astea, pentru că îmi dau seama ce drog ieftin şi letal sunt aceste titluri. Distrug. Şi nu ştiu ce-o să mai rămână.

Nu e de vină şi publicul care prizează astfel de informaţii?
Păi, prizează, cum să nu prizeze? “Gawker-ismul” ăsta se bazează pe un sentiment foarte profund şi foarte omenesc. Dorinţa ca dacă e să fie rău în legătură cu cineva, când ar putea fi şi bine, atunci să fie rău! Pe scurt, să ştiţi că oamenii doresc răul. E vorba aia “nu doresc răul nimănui”. Nu e adevărat. Oamenii doresc răul. Asta este de fapt la baza “gawker-ismului”. Ştirile cu Simona Halep m-au scos din minţi. “Simona Halep implicată într-un scandal monstru”! Mă uit, văd…, da, Simona Halep a avut nişte obiecţii în legătură cu lumina din sala din Stuttgart, că luminile o deranjau la serviciu. Auzi: “Implicată într-un scandal monstru”! Sau una teribilă despre Copos. Zice: “Este în pragul morţii. Vezi ce s-a întâmplat cu el”. Dedesubt era poza lui Copos, te duceai la trimitere…

Şi era străbunicul sau ceva…
Nu, dom’ne, era Jean Pădureanu! Şi te gândeai: “Bă, moare Copos!”.

În presa tipărită nu poţi face aşa ceva.
Volatilitatea, asta e o diferenţă esenţială. Mediul electronic e volatil, nu are consistenţă organic. Hârtia o pipăi, când vezi cuvântul tipărit pe hârtie îţi dă senzaţia de săpat în piatră: „Bă, e pe hârtie, aici nu se mai şterge!“ Netul dă senzaţia volatilului. Ştergem, adăugăm, pixelii ăia dansează, e o senzaţia de uşurătate. Hârtia nu suporta orice. Netul, într-adevăr, suportă orice.

Mă bântuie din ce în ce mai mult ideea că nu am reuşit să schimb nimic prin scris

V-aţi gândit să faceţi vreo schimbare, să abordaţi doar anumite teme de acum încolo?
Eu scriu cu mare plăcere despre tenis, scriu cu mare plăcere despre cinema şi scriu cu o silă infinită despre politică. Nu voi mai scrie despre politică decât atunci când sunt silit. Silă-silit. În niciun caz nu veţi vedea de la mine articole curente despre ce a făcut Dragnea şi ce a zis Iohannis. Asta nu voi mai face. Dar dacă se întâmplă ceva…, o să scriu. Câtă vreme mai deţin o capacitate de a mă indigna, o să mai scriu.

Simţiţi că aţi schimbat ceva prin scris în aceşti 25 de ani ?
Urâtă întrebare! Dom’le, nu ştiu. Mă bântuie din ce în ce mai mult ideea că nu am reuşit să schimb nimic. Mai mult decât atât, că dacă am dorit să schimb lucrurile în bine un milimetru, ele s-au schimbat în rău un centimetru. Pe de altă parte, cineva mi-a spus: „Tu n-ai cum să-ţi dai seama ce ai făcut. N-ai cum în timpul vieţii tale. O să mori. Şi poate după aceea....“. Mi-a indus această îndoială că totuşi s-ar putea să se vadă ceva, dar nu acum. Nu cred că voi apuca să văd lucrurile astea. O să le vedeţi voi şi vă veţi aduce aminte de întrebarea asta şi de convobirea noastră de acum.

Există vreo speranţă pentru o presă mai curată în viitor?
Presă? Nu. Staţi puţin, despre ce vorbim? Noi asistăm la un spectacol al dizolvării presei în România. Nu se mai pune problema dacă e bună sau nu. Nu mai e presă!

Şi cât credeţi că va mai dura acest proces de dizolvare? Când o să spunem: „Gata, s-a terminat, stingem lumina, mergem acasă”?
Nu e departe momentul. În curând, fiecare va avea ziarul lui. Nu mai e nevoia să-i faci tu ziar. Această idee a funcţionat vreme de 250 de ani: există nişte inşi care fac ziarul şi există nişte inşi care-l citesc. Dragii mei, catedrale s-au construit în Europa câteva sute de ani. După aia, nu s-au mai construit. Aşa e şi cu presa. E foarte posibil ca această paradigmă cititor-ziarist să dispară, să fie înlocuită. Şi netul spre asta merge, nu vedeţi? Uitaţi-vă care este mentalitatea postacului, a comentatorului pe net. Ei se consideră egali cu jurnaliştii. „Suntem cu toţii aici, în acelaşi mediu”. La ziar, cititorul putea să îţi trimită cel mult o scrisoare la redacţie. Acum toată lumea este în acest ring, în această junglă, iar ideea de jurnalist care scrie nu mai e... Dacă aţi şti câţi mi-au spus lucrul ăsta pe net: „Ce vorbeşti, dom’le? Eşti un postac ca şi noi!”. Ce scria el acolo, cuvintele alea inepte din postarea lui de câteva rânduri, le considera absolut egale cu un editorial la care eu munceam câteva ore. Ei se simt deja egali cu jurnaliştii, deci lucrurile vor merge spre estomparea ideii de jurnalist. Şi încă ceva: până acum jurnalist a însemnat persoana care deţine informaţia înaintea publicului. Păi, în momentul de faţă, publicul îi spune jurnalistului. Ia uitaţi-vă puţin la evoluţiile din ultimi ani.

Ştiri preluate de pe reţelele sociale...
Desigur. Începerea intervenţiei în care a fost lichidat Osama bin Laden a fost semnalizată de un om de pe Facebook. Un particular de-acolo din Pakistan care a văzut mişcare peste drum. Aia a fost prima, n-a aparţinut unui ziar sau unei televiziuni.

Asta pentru un tip de informaţie. Dar mai sunt şi informaţii care trebuie verificate.   
Publicul nu le mai verifică, le aruncă. Asta e noua filosofie.

Vă confruntaţi cu nimicul. Care e un adversar dur...

Societatea are de câştigat sau de pierdut din această schimbare?
Are şi de câştigat, şi de pierdut. Oricât de propagandistic ar fi un ziar sau o televiziune, în această lume interconectată nu mai poţi să minţi pe faţă, să spui că alba e neagră. Dacă s-ar întâmpla ca marile trusturi de presă să cadă la pace şi să spună “n-avem interes să dăm asta”, o să se găsească ziarul “Pionierul” sau site-ul, blogul “Pionierul” al lui Gigel, care va da chestia aia. Şi se va răspândi fulgerător, pentru că acest mediu are o capacitate de diseminare pe care presa clasică n-a sesizat-o niciodată. Şi se trezesc coloşii de presă că le creşte buboiul în faţă şi trebuie să ţină seama de el. Pe de altă parte, pericolul răspândirii de zvonuri lipsite de orice bază reală este imens. “Gawkerism-ul” ăsta e de fapt bârfa ridicată la rang de presă. Asta se întâmplă acum, se înlocuieşte presa cu bârfa. Se pot produce nişte daune enorme. Unele nu vor mai fi şterse niciodată. Există, de pildă, în presa românească Nicolae Văcăroiu – “Vodcăroiu”, marele băutor de vodcă Văcăroiu. Dom’le, Văcăroiu a nenorocit economia românească între ‘92 şi ‘96, dar nu e alcoolist. Bea şi el o bere, e un om absolut normal.

Cum i s-a pus şi lui Crin Antonescu ştampila de somnoros.
Da, o prostie. Nu doarme nici mai mult, nici mai puţin decât alţii. De pildă, încă mai sunt indivizi pe net care spun despre mine: „Nepotul lui Iulian Vlad” (n.r. – ultimul şef al Securităţii). Asta rezultând dintr-o vorbă aruncată, fără niciun fel de bază, de către un individ de la „Academia Caţavencu”. L-am şi întrebat: „Cum ai putut, dom’le, să scrii chestia aia?”. „Mi-a scăpat mâna”, ăsta a fost răspunsul. Vedeţi, tendinţa spre rău. Cum ar fi bine: să fie nepotul lui Iulian Vlad sau să nu fie? Să fie! E mai bine să fie! Dom’le, nu e! Da, dar ceva, ceva poate că tot e acolo. Asta se întâmplă acum: prin deprofesionalizarea presei: bârfa se ridică la rang de adevăr. Cu asta avem de-a face. Voi o să încercaţi să lămuriţi o situaţie. Veţi fi striviţi! Ăsta e amurgul presei. Sigur, pe plan mondial lucrurile astea se întâmplă mult mai lent, tocmai datorită tradiţiilor şi straturilor puternice de democraţie, dar fenomenul este planetar şi inexorabil. Îl forţează aceste noi medii cu care nu te poţi bate. Ele sunt cele care induc această..., această... Acest gol, de fapt. Golul! Voi vă confruntaţi acum cu asaltul neantului. „Gawkerism-ul” ăsta, titlurile astea, ăsta-i neantul! Sunt bule de neant care vă atacă din toate părţile. E nimicul acolo. Nu mai e binele, nu mai e răul, nu mai e bunul, nu mai e prostul. E nimicul. Vă confruntaţi cu nimicul. Care e un adversar dur.

Din ce spuneţi, pare chiar o dizolvare a omului, nu doar a presei.
Unul dintre cele mai periculoase sentimente pe care le poate avea umanitatea este să creadă că dacă avem oraşe, zgârie-nori, avioane, autostrăzi, dacă avem antibiotice de ultimă generaţie, înseamnă că e bine şi că noi nu putem dispărea, suntem în siguranţă. Tot environment-ul ăsta pe care ni l-am construit în jur, tot mediul ăsta artificial, dă oamenilor o senzaţie de autosuficienţă şi de securitate: „Nu se poate, dom’le, noi suntem puternici...”. Nu-i adevărat. Toate astea se pot şterge ca un fum... Asta e ceea ce îndrăznesc să spun, că marea majoritate a oamenilor nu conştientizează. Ei cred că sunt foarte tari pentru că au o maşină 4x4 sau pentru că ajung în câteva ore de la Bucureşti la New York. Nu-i aşa. Suntem, de fapt, foarte vulnerabili. Pe măsură ce îşi complexifică mediul ăsta artificial în jur, oamenirea devine din ce în ce mai convinsă de securitatea ei şi în acelaşi timp devine din ce în ce mai vulnerabilă.

Exemplul este pilotul de la Germanwings, care a prăbuşit acel avion.
Foarte bun exemplu. Toată tehnologia aia minunată, splendidă, de la bord n-a putut să facă nimic în momentul în care s-a confruntat cu demenţa aia gratuită, perfectă. Nu era ură acolo, nu era nimic. Era, din nou, nimicul. O bulă de neant care a explodat şi a făcut avionul ăla ţăndări omorând nişte sute de oameni. Şi nimeni, niciun circuit din avionul ăla n-a putut să se opună. Iată cum toată tehnologia aia dă o falsă impresie de securitate. Te uitai la avionul ăla şi ziceai: „Bă, nene, ăsta n-o să cadă în veci. Ia uite ce sisteme avem aici, câte luminiţe care clipesc, totul se verifică...”. Da, dar ce faci cu creierul ăluia de acolo care... Nu? O idee care se desprinde din asta şi care este rezultatul înţelegerii de către mine a unei prostii pe care am spus-o acum 15-20 de ani... Am spus atunci: „Cred în schimbarea în bine a omului sub influenţa computerului”. O tâmpenie fără margini. Nu-i aşa. Cu cât tehnologia e mai puternică, cu atât ea este mai capabilă să preia răul din om şi să-l ridice la nişte cote nemaivăzute. Tehnologia e folosită pentru a inflama răul din om şi a-l face mai nociv decât ar fi fost acum 20 de ani. Asta e concluzia pe care trebuie s-o tragem, din păcate.