Incredibila poveste a lui Nică a lui Greavu

Ciobanul care a fugit cu turma peste graniţa comunistă Prin "83, ciobanul Ioan Bratu - altfel numit "Nică a lu' Greavu" - din Tilisca de Sibiu a cumpărat o casă la Pecica de Arad. S-a

Ciobanul care a fugit cu turma peste graniţa comunistă

Prin "83, ciobanul Ioan Bratu - altfel numit "Nică a lu' Greavu" - din Tilisca de Sibiu a cumpărat o casă la Pecica de Arad. S-a stabilit cu oile acolo. Era angajat şi cioban la ferma partidului. Acesta avea să fie începutul unei poveşti impresionante.

Omul a dat de multe necazuri. I-au confiscat 750 de capete de oi la Haţeg, apoi în "84 a venit un viscol şi au murit o mie şi ceva de oi pentru că nu erau saivane. Ca să nu pice ei, şefii, au confiscat oile ciobanilor angajaţi. Apoi se auzea că li se vor confisca şi terenurile. Bratu avea în jur la o sută de hectare. 640.000 de lei. Erau bani. La Pecica s-a dus din Sălişte pentru oi, să trăiască bine. Şi pentru el. Nu avea niciun gând să fugă. Prin "89 era vorba că se va confisca tot, se naţionalizează. I-a spus un amic, preşedinte de CAP. Şi el, cu soţia, voia să fugă. Era din ce în ce mai greu. Şi a rugat-o pe nevasta preşedintelui, care făcea micul trafic în Ungaria: "Întreabă dacă trec cu oile dincolo, mă dă înapoi?".

L-a întrebat pe un grănicer care a zis că nu te dă înapoi dacă ai actul de proprietate pe animale. Ăsta era greu de scos. Normal, trebuia să i-l dea, că le avea înregistrate la Pecica, la consiliu. S-a dus să-l scoată. Secretara a zis că nu poate să i-l dea. A dat să plece. Când colo - Dumnezeu! - a sunat cineva că secretara trebuie să ajungă urgent la Arad. Şi l-a rugat să o ducă la judeţ. Avea ARO 44. A zis da, dar daţi-mi hârtia. Au făcut-o pe loc. Dumnezeu.

Ghicitoarea în cafea

Între timp, la o săptămână s-a dus acasă la Tilişca să ia nişte haine, că nu ştia ce-l aşteaptă. S-a oprit pe la o prietenă de la Deva care dădea în cărţi şi cafea. A zis: "Măi, voi unde mergeţi, în străinătate? Mergeţi aşa de bine, că nu vă opreşte nimeni în vamă". Se gândea de unde ştia ea că va trece graniţa. Dumnezeu. După ce s-a mai uitat, a mai zis: "Să ştiţi că nu staţi mult şi veniţi înapoi".

Fuga

"Am plecat dimineaţa, povesteşte, cu prietena mea, Leana, cu fetiţa ei, cu copilul meu cel mic şi cu doi ciobani. Am adus caii lângă oi. Ele păşunau dincolo. Mă gândeam că pun bagajele dedesubt în remorcă şi ceva lucernă deasupra, ca să nu mă controleze. Grănicerii jucau cărţi cu ciobanii mei. M-am dus de vreo patru-cinci ori cu lucernă pentru cai acolo, pe teritoriul ungar. Vedeau că nu am nimic în remorcă. Remorca o căram după ARO. Ziua când ne-am dus la oi am pus lucerna peste bagaje. Şi am trecut cu ARO, cu tot. Şi cu Dacia Leanei. Am vorbit cu băieţii.

Fitilul

Militarii îi minţeau pe băieţii noştri că mai au nişte posturi subterane. Se tot uitau, nu vedeau nimic. Ca să fim mai siguri, am cumpărat nişte fitil şi l-am tăiat la metru, ca atunci când ajunge căruţa lângă oi şi vine cineva să zicem că prindem nişte oi ca să le ducem la tăiat. Fitilul la ce folosea? Să ne vadă că legăm oile pe care le ducem la tăiat pentru legat picioarele. Era tehnica noastră. Am văzut că nu este nimeni. Am plecat cu maşinile de unde am dormit seara. Eram cam la 500 metri de pichet. Nu ne-au văzut că am trecut cu oi, cu maşini, cu căruţe. Am mers cam vreo 700 de metri de la graniţă. Era o şosea secundară, dar asfaltată. Am plecat cu 1.427 de oi, şase măgari, doi cai, un mânz, ARO cu remorcă şi Dacia, Lenuţa, fata ei, băiatul meu şi doi ciobani. Am trecut asfaltul, până acolo fusese arătură. Am dat de o lucernă. Le-am dat drumul la oi acolo. Am desprins caii. Am făcut mămăligă. Aveam o ladă de bere. Treceau ungurii şi se opreau şi se uitau la noi. Aveam şi vreo şase-şapte câini mioritici foarte frumoşi. Am stat până pe la vreo 11. Nu a venit nimeni să ne întrebe ceva. Plecasem la 6,30, dimineaţa, pe 2 noiembrie 1989, ziua mea de naştere, 40 de ani!!!

Alarmă la Budapesta

Apoi, o doamnă, care ştia ungureşte, ne-a dus la pichet la unguri. Era un locotenent-colonel tânăr. I-am spus cine suntem. A zis că nu crede, apoi s-a pus pe râs. A dat telefon şi a anunţat Ministerul de Interne. În trei ore au venit, ziceai că este bâlciul de la Maglavit acolo. Toate maşinile, toţi reporterii, toate minunile. Ministrul de interne ştia româneşte. Mi-a spus să nu pierd actul de proprietate, că s-ar putea să-mi pierd oile. Asta se petrecea la Mezöhegyes, prima comună din Ungaria, unde este o herghelie de cai. Ne-au dat acolo un teren părăsit, lângă o pădurice. Nu aveam 500 metri până la fâşie, dar nu ne vedeau românii. Ne aduceau maşini cu resturi de sfeclă. Noaptea mergeam cu oile pe lucernă. Noi, ciobanii, aşa suntem, să mănânce oile mult, să le facem grase."

Gânduri de părăsit Ungaria

"Ne-au vizitat doi reporteri. Nu am vrut să vorbim cu ei. Au dat un articol în ziar că ciobanul român nu ştie ungureşte, dar nici româneşte nu a vrut să vorbească. Am avut 42 de zile carantină internaţională. Ăstimp m-am dus de am verificat Budapesta de trei ori. Căci voiam să trec în Austria. Veniseră doi români plecaţi, din Canada şi unul din Australia, după mine. Să mă ia. Nu se putea din Ungaria, că era ţară socialistă. Dacă aş fi vrut să vând oile, mă luau atunci cu ei. Treceam dacă nu venea revoluţia. N-am rămas la locul dintâi, am mai mers vreo 30 de kilometri, am găsit o tarla de sfeclă nescoasă. În acel timp mă împrietenisem cu directorul de la Fabrica de zahăr de la Mezöhegyes, i-am dus odată un kil de ţuică, două bucăţi de brânză. Noi am plecat cu cizme, cu salopete, nu ca ăia, cu o plasă de doi lei.

Sfecla

Cu o săptămână în urmă fusese sărbătoarea de 600 de ani de la înfiinţarea fabricii. Când m-am dus la el, mi-a dat două plase înapoi de toate minunile. L-am întrebat dacă mai scoate acea sfeclă, că dacă nu, o plătim noi ca să o dăm iarna la oi. A râs, zicând nu am bani să plătesc, dar că mi-o lasă, că îngheţase. Şi am stat acolo până a început revoluţia. Am văzut toată revoluţia la televizor, că am închiriat un apartament în Botania. Între timp mi-au fugit caii înapoi. La Pecica. I-au luat, i-au dus la sfat. Se băteau pe ei care să-i vândă unor maramureşeni cu bani grei, că erau de valoare. Nu i-au putut vinde pentru că a venit revoluţia şi i-a luat stăpânul. Adică tot eu."

Povestea cailor scăpaţi

"Grajdul consiliului popular era în câmp, în afara localităţii, m-am dus într-o noapte pe jos din Ungaria să-mi iau caii şi să-i aduc înapoi. Am trecut vreo 20 de kilometri noaptea şi m-am şi întors. Nu i-am găsit, pentru că fuseseră predaţi. De unde ştiam ce e cu caii? M-a anunţat un prieten din Pecica, făcea micul trafic, venea pe la mine. Nu i-am spus ce vreau eu să fac, mă gândeam să nu mă pârască, dar fostul director al lagărului mi-a dat un binoclu cu infraroşu. Vedeam noaptea iepurii fugind.
Nu m-a văzut nimeni. Până dimineaţă m-am întors. Ce sunt 20 de kilometri pentru un cioban!"

Reacţia părinţilor

Nu a ştiut nimeni nimic de intenţiile sau de fuga lui, dar au fost anchete o lună de zile la mama lui. Acum, când vede poliţie, săraca bătrânică se sperie. Au speriat-o că-i împuşcă fiul, că-l arestează. El când a plecat a întrebat un avocat cum poate să pună casa pe numele mamei. Şi l-a învăţat bine. Casa nu a putut fi confiscată de comunişti.

Am plecat în Ungaria trecând fraudulos graniţa cu 1.427 de oi, şase măgari, doi cai, un mânz, un ARO cu remorcă, o Dacia; iar ca persoane eu, Lenuţa, fata ei, băiatul meu şi doi ciobani.
Am stat în Ungaria până mi-au fătat oile. Am început altă viaţă, deloc mai bună ca aia dinainte...La o lună după mine a trecut şi Nadia Comăneci. Atunci au trecut forţele de grăniceri de la Apărare la Interne.
Ioan Bratu