Greutăţile şi succesele unui om surd în România. Logoped: „Procesul demutizării e complex şi dificil“

Elisabeta Paraschiv are hipoacuzie profundă  Foto  Medeea Stan

Elisabeta Paraschiv, o tânără din comunitatea surzilor, povesteşte cum a trăit cu această dizabilitate 35 de ani. Este un caz fericit: a reuşit să treacă peste prejudecăţi, să absolve o facultate şi să-şi găsească un job. N-a fost, însă, tocmai uşor.

Într-o zi de iunie, îmbrăcată cu o rochie neagră, Elisabeta Paraschiv (35 de ani) cere o apă plată la un chioşc dintr-un parc din Bucureşti. Vânzătorul o întreabă dacă preferă ca apa să fie rece sau la temperatura camerei. „La temperatura camerei“, răspunde ea, după ce citeşte pe buze întrebarea.

Elisabeta are hipoacuzie profundă. Deşi a primit diagnosticul la 2 ani şi poate auzi numai 10% din zgomotele din jur, Elisa, cum o strigă apropiaţii, reuşeşte să comunice cu oamenii fără deficienţe de auz. A învăţat să vorbească limba română şi să pronunţe cuvintele cât mai clar, însă, de cele mai multe ori, foloseşte timpul prezent chiar şi atunci când povesteşte despre evenimente din trecut, pentru că româna, spune ea, este de fapt o limbă străină pentru comunitatea surzilor, diferită de limbajul semnelor.

Preşedintele Klaus Iohannis a promulgat recent legea prin care se recunoaşte Limba Semnelor Române (LSR) drept limba maternă a persoanelor cu deficienţe de auz şi prin care comunitatea surzilor este considerată o minoritate lingvistică şi culturală. În plus, statul român le va permite elevilor surzi să susţină examenele în LSR, nu în limba română, cum se întâmpla până acum. Potrivit Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii (ANDPDCA), în România trăiesc aproximativ 23.631 de persoane cu deficienţe de auz: 1.907 de copii şi 21.724 de adulţi, cei mai mulţi cu dizabilitate accentuată.

„De ce nu vorbeşti corect?“

Nu toate persoanele cu dizabilităţi auditive se descurcă la fel de bine ca Elisabeta la magazin sau în alte situaţii sociale, nici măcar cei cu resturi de auz, căci li se pare greu sau incomod să citească pe buze şi să înveţe să rostească cuvintele care ar uşura interacţiunea cu ceilalţi. Unora le e ruşine de o astfel de comunicare, inclusiv de discuţiile cu alţi surzi în spaţiul public, pentru că atrag atenţia asupra lor. În locul Elisabetei, la chioşc, mulţi din comunitate probabil ar fi indicat cu degetul sticla de apă pe care ar fi dorit s-o cumpere.

Nici pentru Elisabeta n-au fost pozitive toate experienţele de la magazine sau din instituţiile publice. Odată, o vânzătoare a ţipat la ea: „De ce nu vorbeşti corect?“, pentru că nu pricepea ce-i cere. Elisabeta se întreabă ironic dacă ar trebui să poarte un tricou cu inscripţia „Nu aud“ ca să câştige răbdarea şi bunăvoinţa unor persoane. Când cineva îi oferă informaţii cu capul plecat, ea n-are cum să înţeleagă ce-i spune, pentru că are nevoie să-i vadă buzele. Interlocutorul nici nu trebuie să se străduiască să vorbească lent, ci doar să aibă grijă să nu se întoarcă.

Nu toţi oamenii surzi sunt muţi

Câteodată, Elisabeta ar vrea să evite discuţiile cu angajaţii din instituţii publice, de teamă să nu citească greşit mesajele lor verbale şi să fie pusă într-o situaţie neplăcută. Acum vreo nouă ani, când şi-a luat permisul auto, un angajat al unei instituţii de stat i-a zis iniţial că n-are voie să conducă, după ce i-a citit diagnosticul. Două lucruri o deranjează: că în România lumea crede că acest diagnostic înseamnă că e analfabetă şi că se utilizează prea des sintagma surdo-mut. Nu toţi oamenii surzi sunt muţi; mulţi sunt consideraţi muţi doar pentru că n-au învăţat să vorbească limba română, însă au voce. Pot să ţipe sau să exprime ce simt, iar demutizarea este procesul prin care ei îşi însuşesc limbajul verbal, cu ajutorul unui logoped.

Tânăra se bucură că ştie română şi n-o deranjează când prietenii sau colegii o corectează. „D“-ul îi iese un fel de „dsch“, iar „s“-ul, un „z“. I se mai întâmplă să obosească dacă se concentrează să vorbească prea mult. Partea bună e că are destul exerciţiu şi comunicarea cu auzitorii merge repede, câteodată cu micile neînţelegeri de-o parte şi de cealaltă. „Am putut să fac asta datorită părinţilor mei, care-mi spun că pot şi mă încurajează“, spune Elisabeta. 

Elisabeta (stânga), printre copiii de la grădiniţă  Fotografii: Arhiva Elisabeta Paraschiv

Alte limbi străine nu prea are ocazia să folosească. La şcoala specială a studiat doar franceză, dar acum nu-şi mai aminteşte „nicio boabă“. În engleză a învăţat singură să scrie, dar să vorbească nu poate. Până şi limbajul semnelor din alte ţări este diferit de cel din România, dar din fericire există limbajul semnelor internaţional, pe care l-a învăţat acum patru ani în Malta, la o adunare organizată de Uniunea Europeană a Surzilor.

O sonerie cu beculeţe

Elisabeta a copilărit în Slobozia, la părinţi, şi într-o comună din judeţul Călăraşi, la bunicii materni, iar şcoala specială a urmat-o în Bucureşti, unde a locuit la internat. Tatăl ei nu aude deloc, iar mama, foarte puţin, aşa că au vorbit întotdeauna prin limbajul semnelor. În schimb, la bunici, care sunt auzitori, a învăţat să citească pe buze.

Vibraţiile sunt calea părinţilor de comunicare cu cei din jur. Dacă se mai contrazic, iar mama ei scoate sunete puternice, tatăl nu aude nimic. Doar dacă pune mâna pe masă sau pe perete simte vibraţiile şi îşi dă seama că a supărat-o.

Datorită aparatului auditiv pe care-l ţine ascuns în ureche, Elisabeta aude vânzoleala maşinilor de pe stradă şi glasurile oamenilor, dar nu înţelege ce vorbesc. „Uneori, e şi mai greu când auzi un pic, pentru că nu ştii de unde vin zgomotele“, spune ea. Amintirile despre anii copilăriei când purta un aparat auditiv vizibil o întristează. „Unii copii râdeau de mine, îl dădeam jos şi îl băgam în buzunar. Acum nu mi-e ruşine să-l port.“ Acasă nu-l mai ţine în ureche. Telefonul rămâne mereu pe vibraţie, ca să-şi dea seama când o sună cineva, iar alarma de dimineaţă are vibraţie, dar şi lumină. În apartament, soneria este conectată la un sistem care determină aprinderea unor beculeţe în sufragerie şi în dormitor, dacă o caută cineva. La părinţi, la Slobozia, sunt astfel de alarme cu beculeţe în toată casa, până şi în baie.

Ipoteze despre pierderea auzului

Elisabeta a aflat de la părinţi că şi-a pierdut auzul pe la 2 ani, prin 1987, din pricina tratamentului injectabil frecvent împotriva răcelilor de care nu mai scăpa. Mai mult n-a aflat despre cauze şi nici nu-şi aminteşte cum era viaţa ei înainte. I-a povestit mama că atunci când bătea cineva la uşă, ea auzea şi zicea: „Bum-bum“ sau „Bau-bau“, ca să-şi anunţe părinţii. Mai târziu, la grădiniţă, stătea retrasă, refuza să spună poezii, iar educatoarea i-a avertizat pe părinţi că în curând îşi va pierde de tot auzul. Treptat, a învăţat limbajul semnelor, despre care crede că e logic – când vrei să exprimi că ţi-e foame, duci mâna la stomac. Cuvintele pentru care încă nu există semne se gesticulează prin literele alfabetului dactil.

Până la urmă, a izbutit să se integreze printre ceilalţi copii, aşa că se juca deseori cu ei baba-oarba şi
v-aţi ascunselea. „Aveam o prietenă care îmi lua apărarea. Abia acum câţiva ani am aflat că ea, când auzea copiii că-mi spuneau «muta», îi bătea.“ 

Educaţia incluzivă: pro şi contra

Cei mai mulţi copii cu dizabilităţi intelectuale, vizuale şi auditive din România învaţă în şcoli speciale, prin urmare o mare parte din anii de formare şi-i petrec departe de elevii de aceeaşi vârstă din şcolile de masă – pentru copii tipici, fără deficienţe. Când soseşte momentul să-şi caute un job, surzilor le e dificil să se integreze pe piaţa muncii şi, în general, să trăiască în afara comunităţii lor. De cel puţin două decenii se discută despre educaţia incluzivă, dar instituţiile statului, precum Ministerul Educaţiei, Ministerul Muncii – în subordinea căruia este ANDPDCA –, direcţiile de protecţie a copilului şi conducerea şcolilor de stat încă n-au găsit soluţii pentru a-i aduce mai aproape de ceilalţi pe copiii cu dizabilităţi.

În plus, părerile sunt împărţite. Unii elevi, părinţi, profesori şi reprezentanţi ai autorităţilor consideră că e mai bine pentru copiii cu dizabilităţi să înveţe o perioadă la şcolile speciale, căci în cele de masă profesorii nu sunt pregătiţi să facă faţă nevoilor elevilor cu deficienţe. „E mai bine la o şcoală specială, pentru că, având colegi cu aceleaşi probleme, învăţăm împreună“, spune Elisabeta. Apare şi competitivitatea. „La şcoala de masă, dacă eşti singura care nu aude şi profesorul se plimbă prin clasă când predă, primeşti puţină informaţie sau deloc. Te simţi mai izolată. Câteva persoane care au făcut şcoala de masă îmi spuneau că pentru ele a fost mai greu, pentru că profesorul se mai întorcea cu spatele ca să scrie la tablă şi nu mai înţelegeau ce vorbea.“ Doar cu ajutorul altor colegi au reuşit aceia să se descurce. Elisabeta mai aduce în discuţie şi bullying-ul: din pricina lipsei de educaţie a copiilor, e posibil ca unii să râdă de colegii lor cu deficienţe.

E mai bine la o şcoală specială, pentru că, având colegi cu aceleaşi probleme, învăţăm împreună. La şcoala de masă, dacă eşti singura care nu aude şi profesorul se plimbă prin clasă când predă, primeşti puţină informaţie sau deloc. Te simţi mai izolată. Elisabeta Paraschiv, persoană hipoacuzică

Examen despre foşnetul frunzelor

Elisabeta a terminat Şcoala de Hipoacuzici şi Centrul Şcolar nr. 3, acum parte din Liceul Tehnologic Special nr. 3 din Bucureşti. În clasele I-VIII a avut şi vreo două ore de logopedie pe săptămână, unde învăţa să pronunţe cuvintele. Părinţii o vizitau la două săptămâni sau o dată pe lună şi-i aduceau „bunătăţi“ gătite şi haine de schimb. În rest, mânca la cantina şcolii, ceea ce nu prea-i plăcea. Dacă voia să-i aducă părinţii ceva anume, le trimitea scrisori, dar nu ajungeau la ei întotdeauna, căci le furau copiii vecinilor. Când cotrobăia în geantă, Elisabeta era dezamăgită că n-a primit ce-şi dorise.

A rămas apoi la acelaşi liceu, unde şi-a făcut prieteni din comunitatea surzilor, de care se simte şi astăzi mai apropiată decât de prietenii auzitori – ei sunt în mare parte în străinătate. Pentru Elisabeta, la fel ca pentru mulţi elevi surzi, Bacalaureatul a fost un examen greu. Surzii trebuie să susţină examenul scris la limba română şi au subiectele elevilor de la şcolile de masă. În 2018, au avut de redactat un eseu despre foşnetul frunzelor, cu toate că nu l-au auzit niciodată. În plus, limbajul semnelor nu cuprinde toate cuvintele limbii române, aşa că surzii se exprimă mai greu şi, în multe cazuri, pică examenul. Apoi, totul se complică: absolvenţii abia găsesc locuri de muncă, iar cei care n-au diplomă se luptă şi mai mult pentru un job. Acceptarea LSR drept limbă maternă va putea schimba situaţia, căci examenele nu se vor mai susţine obligatoriu în română.

Companiile obligate să angajeze oameni cu dizabilităţi

După BAC, Elisabeta a obţinut o bursă la Facultatea de Teologie din Piteşti, unde a studiat asistenţă socială. A fost prima dată când a trebuit să se adapteze printre auzitori şi a reuşit să se simtă în largul ei, chiar dacă la început s-a temut. A motivat-o întotdeauna un gând: „Să înţeleagă cei din comunitate că, dacă eu am reuşit, înseamnă că şi ei pot“. La facultate a avut nevoie de un pic de sprijin din partea colegilor, de la care copia cursurile când nu înţelegea profesorii şi pe care îi întreba data examenelor sau ce teme au de pregătit.

Când a terminat facultatea, Elisabeta a lucrat vreo doi ani cu copii cu autism în Slobozia. De aproape şase ani este asistent social şi interpret la Asociaţia Naţională a Surzilor din România (ANSR), iar voluntar a preluat şi munca de vicepreşedinte al organizaţiei.

Părinţii ei au terminat o şcoală de meserii pe vremea când exista repartizare, dar acum absolvenţii de liceu îşi caută pe cont propriu loc de muncă. La ANSR, Elisabeta primeşte de la firme oferte pentru angajarea persoanelor cu deficienţe pe posturi de lucrători comerciali, arhivari – dacă au BAC-ul – în ambalare şi confecţii. Prin lege, companiile care au peste 50 de angajaţi sunt obligate să le ofere locuri de muncă persoanelor cu dizabilităţi, iar acestea să reprezinte cel puţin 4% din numărul total al angajaţilor. Din 2018, firmele care angajează pe perioadă nedeterminată oameni cu deficienţe, fără să aibă obligaţia legală de a o face, primesc de la stat o subvenţie de 2.250 lei pe lună. ANDPDCA a transmis că, în prezent, „nu sunt disponibile date pe tipuri de dizabilităţi şi angajare în câmpul muncii“, dar tabloul social arată că angajatorii încă nu le oferă destule oportunităţi surzilor din România.

Surzii au acces limitat la ştiri şi la cultură

În fotografie, Elisabeta Paraschiv 
si Amber Galloway, din Statele Unite, 
interpretă a muzicii prin limbajul semnelor 

În absenţa unui interpret al limbajului semnelor, un surd se integrează cu greu în societate şi comunică anevoios cu un medic sau cu un notar, de pildă. În ANSR sunt 40 de interpreţi, activi în toată ţara, iar ANDPDCA pune la dispoziţie interpreţi din mai multe oraşe. „E nevoie de interpret dacă doctorul cere consimţământul de a semna pe propria răspundere pentru operaţie“, spune Elisabeta. „Interpretul trebuie să informeze persoana. La fel, în instanţă. Acolo trebuie să interpretezi cuvânt cu cuvânt. Legea nu-ţi dă voie altfel. Iar dacă îi zici cuiva la notar despre contract imobiliar, el poate să înţeleagă că e vorba despre mobilă. Eu îi explic că se referă la casă sau la apartament.“
Un proiect al ANSR şi al Fundaţiei Orange, „Voci pentru Mâini: Interpretare Video la Distanţă“, îi ajută din 2017 pe surzi să ia legătura şi în timp real cu un interpret de oriunde din ţară. Aplicaţia video se găseşte în format web, dar poate fi instalată şi pe telefoanele mobile cu sisteme de operare Android şi iOS.

Traducerea şi adaptarea declaraţiilor de la MAI

În România, comunitatea surzilor este împărţită, spune Mihail Grecu, preşedintele ANSR. „Unii sunt membri ai asociaţiei şi unii, nu – ei au probleme când au nevoie de un interpret. Nu vin la noi de frică că le cerem cotizaţii. Dacă suntem chemaţi de instituţii, ele plătesc taxa. Dacă suntem chemaţi de ei (n.r. – de beneficiari), pot plăti o taxă de 120 de lei“, spune Grecu. În ultimii ani, au apărut diverse conflicte în comunitatea surzilor din cauza cotizaţiilor cerute de ONG.

Totuşi, au fost apreciate alte acţiuni. Ca să înlesnească accesul surzilor la informaţii în timpul stării de urgenţă, ANSR i-a solicitat oficial statului român să asigure un interpret. Aşa a ajuns Bogdan Anicescu să traducă pentru comunitate declaraţiile de la Ministerul Afacerilor Interne (MAI). După 15 mai, când a ieşit ţara din starea de urgenţă, s-a încheiat colaborarea cu MAI, iar surzii nu au mai fost informaţi constant.

Acum rolul principal al ANSR este să ofere mai multe informaţii prin toate mijloacele, de exemplu pe Facebook. Înainte de pandemie, organizau activităţi şi îi aduceau laolaltă pe cei din comunitate, dar acum nu mai e posibil. „De când suntem în starea de alertă, au mai venit câteva persoane, care spuneau că s-au plictisit acasă. Noi le explicam că trebuie să rămână în continuare acasă şi au înţeles.“ Din câte ştie Elisabeta, nu s-a îmbolnăvit nimeni din comunitate de COVID-19. Comunicarea surzilor cu auzitorii în aceste luni a fost şi mai obositoare, din cauza măştilor de protecţie, căci nu mai pot citi pe buze. În magazine, Elisabeta trebuie să gesticuleze mult ca să se facă înţeleasă.  

Votanţii surzi, ignoraţi în campania electorală

În general, accesul la informaţiile de la televizor este limitat pentru surzi. Sunt interpreţi cam câte o oră pe zi la ştirile transmise de posturi precum România TV, Kanal D, B1, Digi 24 şi Prima TV, spune Elisabeta, dar nu este suficient. În timpul ultimei campanii prezidenţiale, de pildă, nu au primit suficiente informaţii, astfel încât să aleagă mai uşor şi mai responsabil cu cine să voteze. „Trebuie să se informeze oamenii singuri pe la cunoştinţe“, mai subliniază tânăra.

O altă nemulţumire pentru comunitatea surzilor este că filmele noi în limba română nu au subtitrare, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple începând cu 1 ianuarie 2019, potrivit Legii audiovizualului. La cinematograf, Elisabeta s-a dus la filme americane. O veste bună a fost că acum doi ani Teatrul Nottara a asigurat pe scenă un interpret al limbajului semnelor în timpul unui spectacol de teatru. Elisabeta speră ca astfel de întâlniri culturale să se organizeze mai des.

În ce priveşte apropierea auzitorilor de comunitatea surzilor, recent a binedispus-o reacţia unor copii de la o grădiniţă pentru tipici, pe care i-a cunoscut printr-un proiect al ANSR. Când s-au întâlnit cu ea pe stradă, copiii le-au spus părinţilor care îi însoţeau şi care nu o cunoşteau: „E doamna care nu aude“ şi au salutat-o. Educatorii îi învăţaseră să nu o numească surdo-mută şi să se comporte cât pot ei de firesc printre oamenii cu dizabilităţi. 

Muzica se simte. Noi, din comunitatea surzilor, ne concentrăm mai mult pe vibraţii. Ceilalţi se concentrează pe auz. Elisabeta Paraschiv, persoană hipoacuzică

Interpreta sunetului muzicii

Anul 2019 i-a adus experienţe noi Elisabetei. A urcat emoţionată pe scena festivalurilor Electric Castle şi Summer Well, unde a interpretat melodii cu ajutorul limbajului semnelor pentru cei cu deficienţe de auz. „Muzica se simte. Noi, din comunitatea surzilor, ne concentrăm mai mult pe vibraţii. Ceilalţi se concentrează pe auz.“ 

Florence and The Machine, Subcarpaţi şi The National s-au numărat printre formaţiile ale căror cântece le-a tradus, astfel încât muzica să devină accesibilă pentru cei care o percep prin vibraţii. Elisabeta simte vibraţiile şi reuşeşte să diferenţieze, datorită aparatului auditiv, sunetele puternice de tobe de cele de chitară electrică. A învăţat să transpună sunetul instrumentelor muzicale şi versurile cu ajutorul lui Amber Galloway, o interpretă hipoacuzică a limbajului semnelor din Statele Unite, invitată la Electric Castle anul trecut.

INTERVIU Irina Imbir, logoped şi profesor psihopedagog: 

„Procesul demutizării este complex şi dificil“

Irina Imbir, expert logoped şi profesor psihopedagog la Şcoala pentru Hipoacuzici de la Liceul Tehnologic Special Nr. 3, unde a studiat şi Elisabeta cu ani în urmă, vorbeşte despre importanţa dezvoltării limbajului verbal în cazul copiilor cu deficienţe de auz. Aminteşte, de asemenea, că ei vor învăţa limba română pe parcursul întregii vieţi şi că acest lucru este necesar în comunicarea cu oamenii din afara comunităţii surzilor.

„Weekend Adevărul“: Unii elevi cu deficienţe de auz, dar şi adulţi cu hipoacuzie consideră că acestor copii le-ar fi mai greu să înveţe în şcolile de masă, pentru că profesorii nu ar reuşi să le ofere suficient sprijin. Să urmezi o şcoală specială, până la o anumită vârstă, reprezintă un avantaj?
Irina Imbir: Este un mare avantaj! Susţin această aserţiune cu următoarele argumente: cadrele didactice sunt specializate în activitatea desfăşurată cu elevii care au deficienţă de auz, toţi angajaţii şcolii cunosc limbajul mimico-gestual, numărul de elevi la clasă este mic – între 8 şi 12 –, ceea ce îi oferă profesorului individualizarea demersului didactic şi focalizarea pe nevoile şi potenţialul fiecărui elev. Activităţile de logopedie se desfăşoară săptămânal, clasele de liceu şi specializările filierei tehnologice şi de învăţământ profesional sunt adecvate specificului deficienţei şi ofertei de pe piaţa muncii.

Aţi păstrat legătura cu foştii elevi? Aţi aflat dacă au reuşit să treacă examenul de Bacalaureat sau să găsească un loc de muncă?
Da, ne întâlnim virtual pe Facebook sau faţă în faţă la şcoală. Nu toţi au reuşit să ia Bacalaureatul, dar şi-au găsit un loc de muncă.

Limbajul verbal, dezvoltat mai greu la orele online

Aţi mai lucrat cu elevii hipoacuzici în perioada stării de urgenţă? Care au fost principalele dificultăţi în lunile respective şi ce soluţii aţi găsit?
În şcoala noastră activitatea didactică nu a fost întreruptă, iar eu am utilizat WhatsApp, Messenger şi Zoom – dar acesta mai rar, deoarece nu toţi copiii au avut posibilitatea tehnică să îl folosească. Printre dificultăţi se numără supraaglomerarea şi timpul excesiv în faţa calculatorului, a laptopului sau a telefonului. La şcoală, elevii noştri au un program special: dimineaţa au cursuri cu profesorii de psihopedagogie specială sau cu profesori de diferite specialităţi. După-amiaza, unii elevi desfăşoară cu profesorii activităţi de socializare, formarea autonomiei personale, terapie ocupaţională, stimulare cognitivă. Tot după-amiaza, participă la activităţile din cabinetele de Terapii Specifice şi de Compensare (TSC), şi anume logopedie şi kinetoterapie. Soluţiile au fost discuţiile cu ceilalţi colegi pentru stabilirea unui program flexibil, care să nu-i suprasolicite şi să respecte curba de efort intelectual.

Cum se desfăşoară orele de logopedie faţă în faţă?
Activitatea principală este cea de demutizare, adică de însuşire a limbajului verbal de către elevii care au deficienţă de auz, proces ce presupune însuşirea celor trei laturi ale limbajului: fonetică, lexicală şi gramaticală. În această perioadă, am urmărit doar dezvoltarea vocabularului şi cunoaşterea şi respectarea regulilor gramaticale care stau la baza construcţiilor lexicale. Emiterea fonemelor (n.r. – sunetelor) presupune contactul direct cu copilul, utilizarea celorlalte simţuri valide, în special văzul şi sensibilitatea vibro-tactilă, considerată de specialişti „auzul de contact“. În oglindă, elevul emite un sunet către profesor, prin imitaţie. Copilul atinge zonele rezonatoare ale aparatului fono-articulator – laringe, obraji, nas, bărbie – ale profesorului şi ale sale pentru a percepe mişcările şi a le reproduce întocmai. În lipsa contactului direct, această componentă importantă a procesului demutizării nu s-a putut realiza.

Prin urmare, interacţiunea prin intermediul tehnologiei nu poate să înlocuiască comunicarea directă dintre elevii cu deficienţe de auz şi profesori.
Pentru un elev cu deficienţă de auz învăţarea limbajului verbal presupune un efort considerabil, de durată, o mobilizare a tuturor resurselor interne. Niciun mijloc tehnic, nicio tehnologie asistivă nu poate înlocui legătura afectivă care se creează în cabinetul de TSC între profesor şi elev. Ea este cea care îl ajută pe elev să nu simtă efortul pe care îl depune pentru a învăţa să vorbească, îl face să vină cu plăcere în cabinet, indiferent dacă este în clasa pregătitoare sau în clasa a VIII-a. Îl ajută să simtă bucuria victoriei atunci când, după multe, anevoioase şi, uneori, neplăcute încercări, reuşeşte să emită un sunet.

Irina Imbir lucrează cu copii hipoacuzici în şcoală şi în afara ei  Fotografii: Arhiva Irina Imbir

Ce s-a schimbat din 2001, de când sunteţi profesor psihopedagog, până astăzi în ce priveşte modul în care se desfăşoară orele de logopedie la Şcoala pentru Hipoacuzici de la Liceul Tehnologic Special Nr. 3?
În ceea ce priveşte planurile şi programele şcolare, schimbările sunt minore şi încă aşteptăm aprobarea programelor şcolare la care am lucrat în urmă cu doi ani, în cadrul unei echipe de lucru la nivel ministerial. Programele actuale sunt anacronice şi datează din 1992. În 2001, într-un cabinet de TSC găseam, ca şi astăzi, oglinda logopedică, un birou amplasat în faţa oglinzii, pe care se afla un foarte vechi aparat de amplificare auditivă, cu căşti. Aparatele auditive ale elevilor erau analogice, nu digitale, ca astăzi, acurateţea sunetelor şi fiabilitatea acestora fiind foarte scăzute. Imaginile folosite pentru dezvoltarea vocabularului erau decupate din reviste, ziare sau cărţi şi apoi lipite pe carton.

E nevoie de mai multe ore de logopedie

Ce s-a întâmplat cu aparatul de amplificare şi cu decupajele din ziare?
Aparatul vechi a fost înlocuit cu un sistem FM de amplificare, care recepţionează vocea vorbitorului, prin intermediul microfonului, şi o transmite, pe unde radio, pe o anumită frecvenţă, direct către aparatul auditiv al deficientului de auz. Computerul din cabinet are instalate softuri educaţionale special create pentru elevii cu deficienţe de auz şi ei au acces la platforme logopedice. Tăieturile din ziare au fost înlocuite de jetoane, puzzle-uri şi carduri educative.

Programele actuale sunt anacronice şi datează din 1992. În 2001, într-un cabinet de TSC găseam, ca şi astăzi, oglinda logopedică, un birou amplasat în faţa oglinzii, pe care se afla un foarte vechi aparat de amplificare auditivă, cu căşti. Imaginile folosite pentru dezvoltarea vocabularului erau decupate din reviste, ziare sau cărţi şi apoi lipite pe carton.

Cum vă adaptaţi la nevoile elevilor?
Este esenţial să cunoşti foarte bine elevul cu care lucrezi şi să evaluezi nivelul de dezvoltare a limbajului verbal când vine prima oară în cabinet, dar şi la începutul fiecărui an şcolar, pentru că, de cele mai multe ori, ai surprize mari: fie a uitat mult din ce a învăţat în anul anterior, fie te surprinde cu un vocabular îmbogăţit – totuşi, sunt destul de rare aceste cazuri. Este important, de asemenea, să ştim dacă elevul provine din familie de auzitori sau de surzi. În general, familiile de auzitori comunică verbal cu elevii şi îi ajută să înveţe mai multe cuvinte. În familiile de surzi, comunicarea se realizează prin limbajul mimico-gestual.

Consideraţi că unor elevi le-ar trebui mai multe ore de logopedie pe săptămână?
Toţi elevii au nevoie de mai multe ore. Fiecărui elev îi revin aproximativ 33 de minute de logopedie pe săptămână. În această situaţie, soluţia este să lucrezi cu doi elevi în acelaşi timp. Procesul demutizării este complex, dificil şi însoţeşte persoana cu deficienţă de auz întreaga viaţă, pentru că în permanenţă va întâlni structuri verbale noi, pe care trebuie să le înţeleagă şi să le folosească adecvat.

Fiecare sunet e un pas înainte

Cum măsuraţi progresul copiilor?
Pentru fiecare elev întocmesc o fişă de evaluare psihopedagogică, în care înregistrez toate informaţiile obţinute în urma evaluării. În această fişă, realizată pe ciclu de învăţământ, se pot observa pentru fiecare indicator, pentru fiecare an, rezultatele obţinute de elevi. De exemplu, pentru indicatorul „emiterea fonemelor şi grupurilor izolate“, într-un tabel ce cuprinde toate sunetele şi grupurile de litere notez în dreptul fiecăruia cum este pronunţia: corectă, greşită sau absentă. Pornind de la rezultatele aceastei evaluări, concep pentru fiecare elev un plan de intervenţie personalizat pe care îl reevaluez din trei în trei luni, pentru a stabili dacă obiectivele au fost atinse.

În 2013 aţi fondat Asociaţia Procultura Surzilor. Cu ce gânduri aţi făcut acest pas?
Am fondat această asociaţie împreună cu un grup inimos de profesori din şcoala noastră, cu gândul la elevii noştri şi la părinţii lor, din dorinţa de a susţine şi promova cultura comunităţii surzilor. În cei şapte ani de activitate, am organizat activităţi educaţionale şi terapeutice în afara cadrului formal al şcolii. Am atras sponsorizări şi am organizat ateliere care să le permită elevilor să-şi formeze abilităţile manuale necesare câştigării existenţei în viitor, ca o alternativă viabilă la profesia aleasă, prin participarea la proiecte şi programe organizate în parteneriat cu alte ONG-uri.