Doamna cu mănuşi de gâde

Face mănuşi de 40 de ani, ştie povestea mâinilor, dar crede mai degrabă în papagal decât în liniile palmelor. Tradiţia vechii fabrici de mănuşi din Timişoara dispare odată cu ultimele

Face mănuşi de 40 de ani, ştie povestea mâinilor, dar crede mai degrabă în papagal decât în liniile palmelor. Tradiţia vechii fabrici de mănuşi din Timişoara dispare odată cu ultimele ateliere de mănuşărie.

Eram la începutul facultăţii şi Şerban Foarţă (printre altele, textier "Phoenix" şi poet iubit în Timişoara) îmi spunea, când mă duceam la facultate cu mănuşile roşii de piele fină, că am mănuşi de gâde. Acum, la zece ani de la terminarea facultăţii, mi-a fost dor a avea iar mănuşi de gâde şi am bătut diverse târguri de profil.

În ultimul moment şi cu ultima speranţă am găsit-o pe doamna Ilea, care avea un teanc de mănuşi, exact cum îmi doream, în faţă. Sau poate aproape cum îmi doream, dat fiind că nu îmi erau bune. Doamna m-a invitat la atelierul ei şi aşa am ajuns să cunosc încă o meserie care dispare, cea de mănuşier.

Întotdeauna mi-au plăcut mâinile mele, dar acum am ajuns să mă scuz că nu am palmele standard şi că a trebuit să îmi fie măsurat fiecare deget în parte. Dar a fost un bun prilej de discuţii şi de mai multe vizite în atelierul din Piaţa Maria din Timişoara, la unul din magazinele pe punctul de a se închide din oraşul de pe Bega.

Floarea Ilea, şefă şi patroană peste "Mănuşi Florica SRL", adică peste ea şi peste soţul ei, este regina unei lumi de mâini. Totuşi, ca nişte dinozauri cuminţi, şi ea, şi supuşii ei, încolonaţi, ca într-un împietrit definitiv vot cu da, vor dispărea, lăsând loc lumii noi. A chinezăriilor ce ţin până după prima ploaie. Chiria e scumpă, spaţiul atelierului e retrocedat, materia primă costă, banii nu ies, bătrânii n-au bani, tinerii s-au obişnuit cu porcăriile. Na, bronto mic şi delicat, supravieţuieşte dacă poţi!...

Veşnică recunoştinţă oii pakistaneze

În 1968, doamna Ilea începe să lucreze ca ucenică şi în '70 se angajează la Fabrica de mănuşi şi piele Timişoara. 85-90% din producţie mergea, pe atunci, la export, iar din asta, 25% în Vest şi restul în Rusia, timp în care în Timişoara nu se găseau mănuşi, iar la magazinul de prezentare al fabricii se vindeau, chiar şi pentru angajaţi, doar perechile cu o ţuşcă, o zgaibă, ceva, refuzate de la export. Se aduceau piei din Pakistan şi India pentru că - aflu cu mirare - behăitorul trebuie să crească la plus nu-ştiu-câte grade, ca să aibă pielea fină şi bună de încălzit mâini de european.

După cusător mănuşi a fost promovată primitor-distribuitor şi era ghidul mănuşilor în devenire, undeva într-o bucată din lungul drum care curgea aşa: tăbăcărie, magazia de regrupare, croit, secţia pre-
gătitoare, împerechere (adică pus două câte două - la ce măscări vă gândeaţi?), banda de lansare, cusut, linia CTC, găurirea, căptuşirea, magazia şi plecatul la nea Ivan.

Lungul drum către garaj...

Din "78 a fost maistră şi a avut în subordine 128 de oameni, dar nu şi pe soţul său, care era la zona de croi şi cu care a lucrat împreună doar mai târziu, când a apărut firma proprie. În '90, fiind secretară de partid, a trebuit să plece din fabrică şi a ajuns la un atelier al Cooperaţiei - la cea mai veche mănuşărie mică din Timişoara.

În '97, atelierul a ajuns al ei şi au fost perioade în care i-a mers chiar şi bine. La anul, după 40 de ani de mănuşărie, atelierul va fi desfiinţat, odată cu vânzarea imobilului de către proprietar. Dar doamna Ilea se gândeşte că poate n-o să "stea cuminte" şi o să facă tot mănuşi, undeva într-un garaj, ceva, că doar nu poţi să stai după ce ai lucrat toată viaţa, şi ai scule de un secol jumate care sunt prea bune ca să ruginească.

Un fel de activist Greenpeace

Trebuie să fii foarte cumpătat ca să trăieşti din mănuşărie. Ca în fabulă, faci vara, vinzi iarna şi trebuie să mănânci tot anul din agoniseală, sezonul vânzărilor începând în septembrie şi ţinând până în marte, deşi atelierul e deschis tot anul. Mănuşierii trăiesc bine în anii friguroşi. Aşa că glumim, îi spun că ar trebui să fie prima militantă împotriva încălzirii globale.

Prin anii '90-'91 avea pe geam "Nu avem mănuşi", pentru că toată marfa mergea în Ungaria. Acum... "Mafia e mare" - îmi spune doamna Ilea cu năduf. Erau cinci ateliere în Timişoara de făcut mănuşi, unul s-a închis anul trecut şi nu se simt prea bine nici cele rămase. Femeia spune că în zece ani nu crede că va mai exista vreunul. N-o să mai avem mănuşi de gâde făcute după măsura noastră...

Biletul norocos de la papagal

După atâta lucru cu mâinile, doamna Ilea spune că "vede" omul: "Vezi care e mâna muncită sau care nu s-a atins de nimic. Văd mâinile tinerilor, orientate mai spre clape, şi ale bătrânilor, deformate de muncă şi boli. Dar bătrânii rar îşi mai permit o pereche de mănuşi de piele..." O întreb dacă crede în chiromanţie şi îmi spune că nu, doar în papagal.

Cândva a tras un bilet şi îl are şi acum - i-a prevestit că va avea noroc. Şi a avut.

O întreb dacă e adevărat proverbul cu pantofarul care nu are pantofi. Îmi spune că nu, că ea are din cele mai sofisticate mănuşi cu putinţă. A doua zi îmi şi vine cu o parte din colecţie. Cusute invers, combinaţii, modele - o lume întreagă, deh! Până sunt acolo intră o tânără, Laura, care a venit să-şi ridice mănuşile mai deosebite, făcute la comandă, negre şi până la cot. Îi fac câteva fotografii - e clar că mănuşile îi stau ca turnate. Peste un an nu ar mai fi putut să le facă aici...

Viitoare Singeruri de vânzare

Facem o tură pe la maşini. Cred că au şi sculă de gâdilat mânuşi, la cum se prezintă situaţia, cu maşini diferite peste tot, care de care mai veche şi mai eficientă. O prind pe doamna Ilea la un Singer să facem câteva poze - în vestul ţării, orice cusător care se respectă are Singer!

O armată de Singeruri ţăcăne pentru binele nostru, al celor din învăţaţi de habsburgi. Dar Singerurile sunt vânate de geambaşii de antichităţi, iar meseriaşii "cu ştaif" ajung la periferia oraşului, a vieţii - poate - trecând printr-un garaj intermediar. E ceva de făcut? Doar un recviem pentru meserii care mor...

Plec gâde, am mănuşi roşii care parcă au crescut pe mâna mea "atipică", trebuie să-l găsesc zilele astea pe Şerban Foarţă ca să ne amintim de vremea bună unde nu numărai, îndoind încă un deget şi încă un deget, lucrurile pe care te puteai baza şi care se duc.

Grăbeşte-te la mănuşi, neamule, găseşti "Mănuşi Florica" şi pe internet, dă un Google până nu se închide, se duce lumea veche, se duc seniorii meseriilor - sau stai în balansoar, vine încălzirea globală, vine musonul de Banat şi n-o să mai avem nevoie de mănuşi, deloc, şi s-a rezolvat problema...