"Dacă nu investim acum, riscăm să devenim căpşunari şi în tehnologie"

Preşedintele academiei, prof. dr. Ionel Haiduc, arată că România contribuie la bugetul de cercetare al UE cu sume mult mai mari decât este în stare să absoarbă prin propriile proiecte

Preşedintele academiei, prof. dr. Ionel Haiduc, arată că România contribuie la bugetul de cercetare al UE cu sume mult mai mari decât este în stare să absoarbă prin propriile proiecte

Academicianul Ionel Haiduc (70 de ani, împliniţi la 9 mai) este profesor şi cercetător în domeniul chimiei. În aprilie 2006 a fost ales în funcţia de preşedinte al Academiei Române.

Este licenţiat în chimie la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. Şi-a luat doctoratul în 1964 la Institutul de Tehnologie Chimică Fină "M.V. Lomonosov", Moscova. Are studii de specialitate în chimie la Iowa State University şi University of Georgia din SUA. În perioada 1990-1993 a fost rector al Universităţii "Babeş-Bolyai", iar între 2004 şi 2005 vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. Din 1992 a fost visiting professor la mai multe universităţi din străinătate. A fost distins cu premii şi onoruri naţionale sau internaţionale. Face parte din colectivele de redacţie ale unor prestigioase reviste ştiinţifice din Statele Unite, Marea Britanie şi Israel.

- Domnule profesor, trecem printr-o criză a ştiinţei româneşti?

N-aş spune. Se poate vorbi de o criză de vizibilitate în comparaţie cu alte ţări europene. Adică, dacă există o lucrare ştiinţifică de calitate, rezultatul trebuie publicat într-o revistă internaţională ca să fie cunoscut. Sigur că s-ar putea produce mai mult, pentru că încă se practică ceea ce eu numesc cercetare trivială. Adică o cercetare cu rezultate nu foarte importante sau interesante din punct de vedere ştiinţific. Dar care produce acolo nişte articole într-o revistă sau alta, de obicei reviste locale de circulaţie extrem de restrânsă.

- De ce se face asta?

Pentru evaluări, pentru promovări. Şi, ca să publici, cel mai uşor este să ai revista proprie. Acolo poţi să publici orice. E uşor să scrii lucrări aşa-zis ştiinţifice, un articol pe o cercetare ale cărei rezultate le cam ştii dinainte.

Mă tem că uneori se practică şi plagiate. Dar nu faci parte din bazele de datele internaţionale, din aşa-numitul Institut de Informare Ştiinţifică de la Philadelphia unde nu apar decât lucrările publicate în revistele monitorizate de ei.

Or, monitorizarea asta presupune respectarea unor criterii: de calitate, de vizibilitate a revistei, număr de citări, frecvenţa revistei.

- Şi noi cum stăm în această bază de date?

Noi avem vreo şapte-opt reviste monitorizate în această faimoasă listă.

E un mare progres. În urmă cu patru-cinci ani nu aveam decât una sau două.

Avem oameni de valoare care s-au afirmat în străinătate, mai ales tineri, şi ne punem problema cum să facem să-i atragem să lucreze pentru noi, fie aducându-i aici, fie folosindu-i. Cum vedeţi această problemă?

Sunt mulţi dispuşi să colaboreze şi să vină în ţară pe o perioadă mai scurtă, mai lungă, poate unii chiar până la un an. Ei vor să ţină lecţii, să conducă chiar grupe de cercetare. Există iniţiativa unui Institut de Studii Avansate care vrea să pornească tocmai de la această idee. Vă pot da două exemple de tineri. Doctorul Mihai Bărboiu din Franţa, care a câştigat o finanţare acum doi ani de la Uniunea Europeană într-o competiţie în care doar 20 de proiecte au fost acceptate. A obţinut un milion de euro ca să-şi pornească o cercetare proprie, să-şi creeze un laborator propriu.

Tânărul Adrian Funeriu, care, tot aşa, s-a mai auzit de el în presa românească, a primit un milion de euro de la Uniunea Europeană într-o competiţie similară.

- Noi am putea să facem astfel încât banii aceştia să vină aici, să construim laboratoarele în România şi să stimulăm aici cercetarea?

E aici un mic detaliu. Amândoi au lucrat cu câte un laureat al Premiului Nobel. Deci, tema trebuie să fie una de avangardă. Şi al doilea criteriu este infrastructura. Dacă nu ai aparatura cu care să dovedeşti că poţi realiza o asemenea temă, pierzi mult.

E un cerc vicios. Nu avem aparatură, nu avem laureaţi ai Premiului Nobel şi dacă nu-i avem, nu atragem nici bani pentru aparatură…

Soluţia este colaborarea cu institute, universităţi bine dotate.

Grecia, Spania, Portugalia au reuşit să prindă rădăcini în acest fel şi acum merg bine.

Vedeţi, în majoritatea proiectelor deja câştigate la Uniunea Europeană, partenerul român este nu titular, ci colaborator la un proiect condus de altcineva.

- Adică noi suntem cu munca şi ei cu banii, la fel ca şi românul care merge să muncească în străinătate?

Cam aşa, în mare măsură. Dar acum facem şi noi paşi înainte. Anul acesta au fost nişte granturi de echipamente date de Autoritatea Naţională pentru Cercetare şi Inovare.

Cu o dotare bună şi cu un grup de tineri talentaţi şi entuziaşti poţi apoi să aduci bani mulţi din afară. România contribuie la fondul de cercetare al Uniunii Europene cu o sumă însemnată, vreo 80 milioane de dolari.

- Şi cât aduce înapoi din aceşti bani, pe proiecte?

Sub 20 de milioane.

- Adică noi contribuim la cercetarea europeană?

Da, noi, practic, finanţăm cercetarea altora, care sunt mai bogaţi. Am spus-o şi altă dată, aderarea la Uniunea Europeană nu este o soluţie, ci o şansă.

Nu aduce în mod automat rezolvarea tuturor problemelor noastre. Îţi dă doar şansa să participi la o competiţie.

Doctorat în URSS, garanţie pentru SUA

- V-aţi făcut doctoratul la Moscova, după aceea aţi fost în Statele Unite până prin anii "70, iar apoi e un fel de ruptură în biografia dumneavoastră, până în "90. În sensul că nu aţi mai ieşit în străinătate. De ce?

După "70 a fost foarte greu să mai ieşi. La începutul anilor "70 aveam o ofertă să stau o jumătate de an în Statele Unite şi o jumătate de an să vin acasă să-mi văd de activitatea mea. Dar pe urmă s-au complicat lucrurile şi nu mai puteai să pleci.

- Puteaţi să rămâneţi acolo?

În principiu puteam, dar eram prea legat de familie, de casă, de copii, care totdeauna au rămas acasă, ca garanţie.

- Cât a pierdut România în perioada aceea când a fost închisă?

S-a pierdut mult pentru că ştiinţa românească şi-a pierdut vizibilitatea internaţională, s-a rupt de direcţiile principale de cercetare, şi asta a însemnat o rămânere în urmă.

- Până în 1972 aţi mers în Occident. V-aţi convins atunci de superioritatea lui?

Fără îndoială. Eu cred că bursele Fullbright pe care le-au dat americanii, bursele Humboldt pe care le-au dat germanii au contribuit tot atât de mult cât alte acţiuni politice la opinia generală despre diferenţa dintre societatea democratică, capitalistă şi societatea controlată, socialistă.

Interesant este că a fost o perioadă, din "63 până în "72, când România a trimis în străinătate tineri, marea majoritate bine selecţionaţi din punct de vedere ştiinţific şi profesional. De ce? Pentru că statul nu voia să se compromită. Plus că, pentru a fi acceptat la o bursă Fullbright, trebuia să ai acceptul unei universităţi americane. Eu am obţinut această bursă, făcusem doctoratul în URSS cu marele specialist, profesorul academician Andrianov, bine-cunoscut în Statele Unite.

- Nu au fost probleme să ajungeţi în SUA tocmai fiindcă vă luaserăţi doctoratul în URSS?

Dimpotrivă. A fost un fel de garanţie. Acest Andrianov se bucura în URSS de un prestigiu extraordinar în timpul războiului, când nemţii au ajuns până la porţile Moscovei, i-a prins o iarnă foarte grea şi uleiurile de motor obişnuite s-au îngroşat. Au fost blocaţi. Ruşii, în schimb, aveau nişte uleiuri speciale inventate de acest academician Andreianov. Andreianov lucra şase zile pe săptămână în şase institute diferite. La Institutul de Tehnologie Chimică Fină, unde eram eu, venea o dată pe săptămână. Mai lucra o zi la academie, o zi lucra la Institutul Electrotehnic.

Restul de trei zile nu se ştia unde lucra. Era de găsit doar la o cutie poştală. Era un om din care se storcea tot: experienţă, cunoştinţe, expertiză.

În Statele Unite, profesorul Gelman, cu care am lucrat în cadrul bursei Fullbright, lucra şi el pentru aviaţia militară. Noi aveam libertatea să sintetizăm orice substanţă care ne-ar trece prin minte, cu condiţia să conţină siliciu, flor sau clor. Profesorul trimitea o dată la trei luni un raport despre cercetările şi rezultatele la o bază de cercetări a aviaţiei americane. Acolo aveau experţii lor care evaluau rezultatele şi spuneau care substanţă merită încercată. În laborator, noi preparam cantitate de o jumate de gram la o substanţă nouă.

Din când în când, venea profesorul şi spunea că dintr-o anumită substanţă vrea 100 de grame. Era semnul că el trebuia să trimită 100 de grame pentru testare. Nu ştiu dacă profesorul cunoştea rezultatele acestor testări. Noi nu le cunoşteam.

- Poate aţi contribuit fără să ştiţi la sfârşitul războiului rece?

Nu ştiu. Dar faptul că am lucrat cu savantul sovietic Andrianov a fost pentru profesorul american un atu şi m-a primit cu braţele deschise.

Despre academiile altora

- Care este academia din lume care vă impresionează cel mai mult?

- Poate fac o afirmaţie riscantă, dar, după recenta vizită în China, Academia Chineză m-a impresionat foarte mult. Toţi directorii de institute sunt tineri, vârsta medie este 45 de ani. Sunt şcoliţi în străinătate, au experienţă, s-au întors în ţara lor cu nişte mentalităţi moderne şi fac o ştiinţă de cel mai înalt nivel. Există, desigur, academii care, prin reputaţia lor, prin tradiţie sunt foarte elitiste, cum este cea franceză. Academia americană este interesantă pentru implicarea în probleme de importanţă naţională şi mondială. Raportul pe care Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă în Statele Unite, dar e legată de Academia Naţională, îl prezintă din doi în doi ani preşedintelui Statelor Unite, este foarte semnificativ şi stă la baza elaborării politicilor naţionale în domeniul ştiinţei, învăţământului şi tehnologiei. Nu se face nimic la întâmplare.

Testul adevărului

"Să luăm exemplul Mexicului"

- Aţi cunoscut şi Europa, şi America. Care sistem credeţi că ni s-ar potrivi cel mai bine?

Cred că în faza aceasta ni s-ar potrivi experienţa unor ţări mai puţin avansate, dar care au ambiţii mari.

- De exemplu?

Mexicul, de exemplu. Am fost acolo invitat un an şi jumătate, profesor vizitator la Universitatea Naţională Autonomă din Ciudad de Mexico. Este o ţară care a pornit de la un nivel foarte modest. Dar au investit sume importante, a existat un program prezidenţial de repatriere a specialiştilor mexicani care s-au format în străinătate, s-au creat nişte condiţii deosebite. După 1990, au adus oameni din Europa de Est. Au creat aşa-numitele catedre patrimoniale de excelenţă. Rezultatul a fost că, după câţiva ani de asemenea programe, ştiinţa mexicană a devenit vizibilă, se publică lucrări de foarte bună calitate, de nivel contemporan. Şi se vede saltul. Asta a făcut şi Coreea de Sud cu mulţi ani în urmă. Prin anii '60, în Coreea erau vreo 70 de doctori în ştiinţă şi vreo 700 de doctori în ştiinţe sud-coreeni care lucrau în Statele Unite. Atunci au creat nişte facilităţi şi chiar privilegii pentru cercetătorii care voiau să se întoarcă din Statele Unite. Le-au dat salarii competitive, le-au creat condiţii de lucru extraordinare, şi rezultatul se vede. Coreea a ajuns pe piaţa internaţională un concurent serios cu produse de concepţie proprie. Thailanda, în schimb, care avea cam acelaşi nivel al PIB-ului cu Coreea prin anii '60, are în prezent un PIB de şase ori mai mic. De ce? Thailanda nu a stimulat cercetarea proprie, ci participă doar cu produse aduse de marile companii care se fabrică acolo cu mână de muncă ieftină.

- Nu există acest risc şi pentru România?

Dacă nu vom promova o cercetare proprie, care cel puţin în câteva domenii să aducă pe piaţă produse de concepţie proprie, riscăm să culegem căpşuni şi în tehnologie. Căpşunarii aceştia, puneţi dumneavoastră ghilimelele, montează doar nişte piese aduse din ţări cu tehnologia mai avansată.

- Nu este bine? Câştigă nişte bani...

Da, dar dacă ei decid să-şi mute afacerea în altă ţară unde mâna de lucru la un moment dat este şi mai ieftină, am rămas fără slujbe.

- Ce părere aveţi despre proiectul Roşia Montană?

Proiectul a ridicat mai multe semne de întrebare. Unul este, sigur, cel legat de mediu. Dar există şi aspectele sociale. Se creează un număr de locuri de muncă, dar pe o perioadă limitată. Potrivit proiectului ar fi cam 500 de locuri de muncă implicate direct în proces. Dar întrebarea este câţi din aceşti 500 de lucrători pot fi din zonă. Pentru că nu e vorba numai de minerit, trebuie specialişti în procese chimice, deci aduşi din afară. După 15 ani, toţi oamenii aceştia rămân fără lucru, deci nu se rezolvă nimic pe termen lung, nu se dă soluţie de dezvoltare durabilă.

"La noi, recunoaşterea elitelor e încă deficitară"

- Domnule profesor, într-una din şedinţele noastre de redacţie am avut în faţă un raport al Ministerului Finanţelor, în care se spunea că banii sunt cheltuiţi fără discernământ şi sunt multe universităţi care nu-şi justifică existenţa. Şi atunci noi am avut o discuţie în contradictoriu. Unii spuneau că trebuie să ne concentrăm pe calitate, iar alţi colegi spuneau că ar fi bine să avem cât mai multe universităţi fiindcă se va mai ridica puţin nivelul general de educaţie. Cine credeţi că avea dreptate?

Culmea e că şi unii, şi alţii. Sistemul american universitar, de exemplu, este elitist la vârf şi democratic la bază. Adică se ştie clar care sunt primele cinci universităţi, unde să fii student e deja o performanţă. Dar, în acelaşi timp, există şi alte universităţi foarte bune, care organizează şi doctorat, sunt cunoscute. Există şi universităţi care nu dau doctorate, dar pregătesc specialişti. Şi există colegiile locale care sunt de obicei şcoli postliceale de trei ani ce pregătesc oameni cu o calificare foarte precisă. Nu toată lumea trebuie să fie doctor în ştiinţe. Şi atunci cred că şi la noi ar trebui să fie o ierarhizare. Acum, dacă iarăşi ne întoarcem la vizibilitatea ştiinţei româneşti şi ne uităm la contribuţia românească în literatura internaţională. Patru-cinci universităţi din ţară contribuie cu 90 la sută - "Babeş-Bolyai", Bucureşti, Politehnica din Bucureşti, Universitatea Iaşi, Politehnica Iaşi şi într-o anumită măsură Politehnica din Timişoara.

- Ele sunt elita?

Ele sunt elita. Ele ar trebui cultivate, finanţate ca să meargă înainte. Şi eu aş cultiva universităţile de elită, le-aş dota - să dotez patru-cinci universităţi la nivelul Uniunii Europene nu este imposibil -,iar celelalte universităţi să-şi cunoască fiecare rolul, nu să aspire şi cu competenţă, şi fără competenţă la conducerea de doctorat, să aibă pretenţii de finanţări pentru cercetări care nu sunt încă vizibile.

- Acum aceasta este situaţia?

Ştiţi cum e românul, fiecare se crede mai bun sau cel puţin egal cu colegii săi. De aceea, la noi, recunoaşterea elitelor este încă deficitară. O fac însă alţii.

- Alţii ne evaluează?

Bineînţeles. Apărem în aceste statistici internaţionale. Dacă lucrarea a interesat sau reprezintă o valoare, ea este citată de 10, 20, 30, 50 de ori. Înseamnă că cineva a luat-o în seamă. Dacă o lucrare nu e citată de nimeni, înseamnă că a fost scrisă degeaba. Sau nu a fost publicată unde trebuie, ca să aibă accesul spre această monitorizare internaţională.