FOTO Shutterstock

Sute de mii de vârstnici şi oameni fără adăpost nu se pot bucura de Sărbătorile de iarnă în familie, de o vorbă bună sau nici măcar de un acoperiş deasupra capului. Pentru ei, câţiva oameni le întind o mână ca să le facă viaţa puţin mai uşoară şi să le mai aline singurătatea în această perioadă, dar şi pe tot parcursul anului.

Dacă pentru majoritatea dintre noi Crăciunul înseamnă căldura căminului, bradul împodobit, cadouri, masa festivă în jurul căreia se adună cei dragi, zâmbete şi poveşti la un pahar de vin, pentru cei mai puţin norocoşi, Sărbătorile de iarnă vin cu un frig greu de suportat, neajunsuri şi foarte multă singurătate. Este realitatea cruntă în care se regăsesc numeroşi bătrâni din România care nu mai au familia aproape, dar şi cei rămaşi pe drumuri, ce dorm sub cerul liber, deveniţi aproape invizibili sub plapuma indiferenţei trecătorilor. Pentru a le afla poveştile, durerile şi nevoile, am apelat la două organizaţii care sprijină aceste categorii vulnerabile în moduri diferite: Asociaţia Carusel şi Fundaţia Regală Margareta a României.

O masă caldă şi un duş pentru oamenii străzii

În centrul Capitalei, pe strada Sf. Constantin nr. 8, se află Centrul Comunitar Griviţa-Cişmigiu, deschis de doar câteva săptămâni la iniţiativa Asociaţiei Carusel, cea care de zece ani are grijă de oamenii aflaţi în nevoie. Aici pot veni de luni până vineri, între orele 12.00-17.00, oamenii fără adăpost sau cei aflaţi în stare de extremă vulnerabilitate, pentru o masă caldă, un duş şi pentru servicii sociale adaptate nevoilor lor. Încă n-au aflat mulţi nevoiaşi de noul centru de la Cişmigiu, cei mai mulţi străbat oraşul până în Ferentari, la Centrul Comunitar ILO de pe strada Soldat Tunsu Petre nr. 23 A, unde dispun de aceleaşi servicii. Cei de la Carusel se aşteaptă însă ca numărul celor care le calcă pragul să crească rapid în perioada următoare, odată ce se va duce vorba din om în om. 

Bucătăria de aici este responsabilă de prepararea hranei pentru ambele centre comunitare, dar şi de pachetele pentru echipa de teren a Carusel, care străbate noapte de noapte Bucureştiul cu o dubă în căutarea celor aflaţi pe străzi care au nevoie de ajutor, ceea ce înseamnă în jur de 100-150 de guri de hrănit. Iarna aceasta este cu atât mai grea cu cât nici Adăpostul de Noapte Odesa nu mai este deschis din cauza riscurilor şi restricţiilor impuse de pandemie. Pe lângă mâncare, echipa de teren le mai oferă oamenilor haine, medicamente, produse de igienă, pături, saci de dormit, izoprene sau orice altceva mai au urgent nevoie. În acest sens, Asociaţia Carusel desfăşoară iarna asta campania „Donează căldură pentru cei care îngheaţă pe stradă!“ prin care speră să strângă 35.000 de euro pentru ajutoare ca temperatura oamenilor să nu scadă sub 35 de grade, pragul hipotermiei.

Un Carusel de emoţii

La Centrul Comunitar Griviţa-Cişmigiu sunt întâmpinată de Ana, o tânără de 24 de ani, coordonator al centrului nou deschis. Este angajată la Carusel din luna aprilie, însă până atunci a făcut parte din poveste ca voluntar. A intrat în echipă în urmă cu un an şi jumătate prin intermediul lui Marian Ursan, cel care conduce asociaţia şi care i-a fost şi profesor la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii din Bucureşti. 

Îmi vorbeşte despre prima poveste care „a lovit-o“ cel mai mult într-una dintre primele seri în care a mers de teren: „A fost un domn în vârstă, foarte senin, care ne-a povestit că rămăsese fără casă, soţia lui murise, el era bolnav. Deşi lucrase 30-40 de ani, pensia lui nu îi ajungea nici măcar să îşi continue tot tratamentul ca să poată să trăiască cât de cât sănătos. Fusese angajat la televiziune şi a încercat să se ducă la oamenii la care a lucrat, dar nimeni nu a mai vrut să-l primească, aşa că rămăsese pe stradă şi începuse să plângă. Chestia asta m-a emoţionat foarte tare, faptul că un om la 60 şi ceva de ani ajunsese fără familie, pe stradă, nu mai avea bani să se întreţină... Era începutul pandemiei, cred că nici nu prea erau adăposturi deschise, nu prea avea unde să se spele, şi ne-a arătat că umbla cu un parfum după el pentru că îi era jenă să nu-l miroasă oamenii în tramvai. Şi pentru că ajunsese să meargă atât de mult pe jos, avea o luxaţie la picior, ne-a arătat şi o radiografie“.

Pe străzi, în pandemie

Anul trecut, Direcţia Generală de Asistenţă Socială din subordinea Primăriei Bucureşti (DGASMB) avea în evidenţă 822 de persoane fără adăpost, pe care le-a şi cazat în timpul stării de urgenţă. Cu toate acestea, Primăria nu poate suporta pe termen lung costurile lunare pentru cazarea şi asistenţa acestor oameni, ele fiind estimate la 3.500 de lei de persoană. 

Pandemia a adus cu ea şi alte probleme care complică situaţia pentru oamenii străzii. „Dacă vorbim de vaccinare, oamenii sunt puţin blocaţi, pentru că unii dintre ei nu au buletine şi nu pot să se vaccineze fără actul de identitate. Ca să-şi facă buletin provizoriu, trebuie să intre la secţia de poliţie. De multe ori, în secţie poate îţi cer un certificat şi uite-aşa e un cerc în care ei sunt prinşi“, explică Ana. Chiar la centrul comunitar de la Cişmigiu, oamenii care vin să facă un duş şi să mănânce o masă caldă înăuntru au nevoie de certificatul verde.

„Aceşti oameni îşi petrec Sărbătorile cam ca orice altă zi, pe stradă. Cei care stau de foarte mult timp pe stradă nu mai vorbesc atât de mult despre singurătatea de Crăciun, dar pot să observ mici chestii, aici, la centru. Anul acesta am făcut bradul alături de ei şi au fost foarte entuziasmaţi, au pus chiar ei colinde. Cu siguranţă a fost un moment plăcut pentru ei, nu ştiu cât de mult au avut ei contextul să o facă şi în alţi ani. Cred că e foarte greu dacă nu ai familie sau un sprijin să poţi să te bucuri cu adevărat de un loc cald la care să te întorci“, mai spune tânăra.

„Dorm în Gara Basarab“

În sala de mese, îl întâlnesc pe domnul Sorin, în vârstă de 54 de ani, care doarme de 2-3 ani în Gara Basarab. „Mă urc într-un tren seara la 10 şi mă întorc dimineaţa la 5“. Duce cu el un mare regret şi povara propriilor alegeri care l-au adus în această situaţie. „A fost prostia mea, că am ales băutura în loc să aleg familia şi am ajuns pe drumuri. Şi omul şi-o face cu mâna lui. Asta e, acum e prea târziu“, spune el cu voce stinsă. 

De şase ani e pe străzi, suferă de diabet şi are probleme cu tensiunea. Are doi copii – un băiat care e anul I la facultate şi o fată în clasa a XII-a. Se văd destul de rar, dar vorbeşte cu ei la telefon şi îi mai ajută cu bani când poate. „Copiii ştiu că lucrez şi că stau cu chirie, nu le-am spus că dorm pe stradă, că apoi stau şi ei îngânduraţi. Nu vreau să se implice“. A reuşit recent să îşi găsească un loc de muncă la o firmă de pază şi plănuieşte să îşi închirieze o cameră la primul salariu.

Nu crede că se va întâlni cu copiii de Sărbători, probabil vor fi plecaţi la rude, dar nici altă companie nu are. „Nu prea îmi fac prieteni, că nici prietenia asta nu e aşa bună. Oamenii sunt diferiţi. Mai bine singur, îmi văd de treaba mea“, este de părere domnul Sorin. Îşi aminteşte că ultimul Crăciun petrecut în familie a fost în 2013-2014: „Era altcumva, erai în sânul familiei, te simţeai altfel, chiar dacă plecau neamurile, cu copiii e altă viaţă. Orice ai, parcă îţi alină durerile. Bradul de Crăciun, luminile, colindele... Aşa, singurătatea asta e foarte grea, cred că e cea mai rea boală“.

„Am rămas pe stradă când a murit soţia“

Supărat şi fără speranţe pentru viitor îmi vorbeşte şi domnul Petrică, tot în vârstă de 54 de ani. A rămas pe stradă în urmă cu 12 ani, după ce i-a murit soţia şi nu a mai putut să achite creditul ipotecar pe care îl făcuseră împreună pentru o garsonieră. Are un băiat care stă într-o garsonieră de 28 de metri pătraţi împreună cu soţia şi cei doi copii în vârstă de 2 şi de 5 ani şi îl mai ajută cu bani când poate. „Nu pot să locuiesc cu ei, n-am unde să stau, dacă aveau măcar două camere, era diferit“, explică domnul Petrică, pe scurt, situaţia lui.

S-a operat în urmă cu patru luni de hernie inghinală şi spune că nu este apt de muncă: „Numai că nu vreau să ridic un pai un an de zile, până nu se leagă bine de tot. Am lucrat pe şantier, că d-aia m-am rupt. Atunci îmi permiteam să stau în chirie, dar acum, în situaţia asta... Mai aşteptăm zăpada să cadă pe nas“.

De Sărbători va merge în vizită la nepoţi, dar nu va rămâne la ei, va dormi tot pe stradă. „N-am nicio şansă“, repetă resemnat. „Pentru mine, trecutul e dus, e ca mortul de la groapă care nu se mai întoarce. Nu vreau să-mi mai aduc aminte de aşa ceva“, spune domnul Petrică atunci când îl întreb cum erau sărbătorile înainte să ajungă în această situaţie. „Într-adevăr, erau bune, erau perfecte. Asta e acum... Cum se zice, primim moartea cu zâmbetul pe buze şi cu asta basta“, adaugă el cu tristeţe.

Detalii din bucătăria Carusel

În bucătărie, destul de ocupat cu pregătirile pentru ziua următoare, îl întâlnesc pe Gabriel. Are 36 de ani, a lucrat 15 ani în comunicare, dar a renunţat şi s-a făcut bucătar. „Am trecut printr-o fază şi am zis că nu mă mai întorc în publicitate şi m-am apucat de gătit că mă simţeam mult mai confortabil în bucătărie. Oamenii din jurul meu au zis că gătesc bine şi m-am lăsat minţit“, spune zâmbind Gabriel. „Nu mi-am dorit niciodată să fiu un bucătar într-un restaurant, mi-am dorit să dezvolt ceva pe zona asta.“

Când a început pandemia s-a implicat în câteva programe caritabile prin care să spijine persoane aflate în dificultate. „E mult spus, eu urăsc cuvântul «caritabil», nu îmi plac clişeele. Am început câteva programe pe care am considerat că a trebuit să le facem. Începuse lockdown-ul, toată lumea se închidea prin case, iar cei care nu aveau pe unde să de închidă... Nasol“, spune Gabriel. Aşa că, împreună cu nişte prieteni bucătari, a început să gătească pentru oamenii în nevoie la HoReCa School, acolo unde predă, iar apoi a continuat cu un program de noapte în acelaşi scop la un bistro.

„Între timp, Marian mi-a povestit de proiectul ăsta, am discutat mult şi bine şi uite că se întâmplă“, îmi povesteşte Gabriel în timp ce spală legume pentru meniul de a doua zi. Cătălin şi Andreea, cei doi tineri care îl ajută în bucătărie, i-au fost cursanţi la HoReCa School şi acum lucrează alături de ei la Carusel. 

Programul lui Gabriel începe pe la 7.30 dimineaţa şi se termină undeva între 8-10 seara. „Cel puţin două zile pe săptămână mă găseşti şi noaptea aici pentru că se munceşte pentru foarte multă mâncare şi se lucrează în trei oameni. Accesul în bucătărie este oarecum restricţionat pentru că e un spaţiu pe care eu îl privesc cu multă responsabilitate“, mă informează bucătarul-şef înainte să îmi facă un mic tur al bucătăriei pentru a-mi arăta că totul a fost gândit pentru a corespunde tuturor normelor. „Sunt restaurante care nu sunt ţinute atât de bine. Asta e una din mândriile mele“, adaugă Gabriel.

O mâncare „cinstită“, gătită cu pasiune

Chiar şi pâinea este făcută in house, o reţetă proprie la care ţin şi cu care se mândresc: „o reţetă de pâine cinstită şi nu seamănă cu nimic. Este fix ceea ce trebuie să fie: făină, apă, drojdie, sare şi zahăr. Dacă te uiti la orice bucată de pâine pe care o iei din comerţ, nu o să ai experienţa asta nici ca textură nici ca gust. E best seller-ul nostru dacă vrei“.

„Aici lucrăm cu produse pe care le primim, fie donaţii şi gândim ceva cu ele. Uneori le gândim de pe o zi pe alta. De exemplu, ieri am primit donaţie multă salată şi am făcut o ciorbă de salată. Dar nu am aruncat salată în apă. Am făcut o bază de mâncare, cu legume, smântână, am pus şi ou, am dres-o. În principiu, feedback-ul e pozitiv, nu mă plâng. Asta pentru că, cuvântul cheie este să faci o mâncare cinstită. E o mâncare pe care aş putea să o ofer oricui, oricând, fără să aibă sentimentul că îi dau mâncare moka. Oamenii sunt foarte mulţumiţi de mâncare pentru că cel puţin prima parte din lucrurile pe care mi le-am propus cu centru ăsta s-au întâmplat: să nu fie cantină şi mâncarea să aibă gust“, a mai spus Gabriel.

Un Moş Crăciun singur de Sărbători

Rotofei, cu barbă albă şi pantaloni roşii pluşaţi, îmi atrage atenţia la recepţie domnul Sile, în vârstă de 67 de ani. Un voluntar îmi spune că e chiar Moş Crăciun. De 7-8 ani, de când a rămas pe stradă, domnul Sile îmbracă celebrul costum roşu şi calcă pragul grădiniţelor, şcolilor, azilelor, chiar şi al caselor care solicită o întâlnire cu Moş Crăciun. Lucrează cu o agenţie şi reuşeşte astfel să câştige câţiva bănuţi pe perioada iernii şi are un program încărcat săptămâna aceasta. „Să vedeţi ce scriu despre mine în hârtiile astea!“, zice mândru şi îmi întinde o foaie cu lista locurilor în care a mers. În dreptul unor grădiniţe, citesc scris de mână: „Un Moş de nota 10“, „Minunat pentru acest rol, este un Moş excepţional, le-a plăcut mult copiilor“, „Un Moş foarte plăcut şi profesionist“.

„Acum, când termin cu Moş Crăciun, vreau să iau nişte sorcove, că eu le vând cu 2-3 lei mai mult. Mai dau şi cadou la lume câte o sorcovă. Şi poliţiştii când mă văd îmi cumpără. Le place de mine că nu beau“, îmi spune Moşu’ pe un ton vesel. 

Domnul Sile îmi povesteşte că a ajuns pe stradă după ce un străin l-a păcălit şi i-a luat terenul pe care avea o modestă căsuţă moştenită de la tatăl lui, în Colentina. Acum doarme într-un pod friguros, dar spune că timpul va rezolva lucrurile. Are mai mulţi fraţi, dar nu are o relaţie bună cu ei. „Fiecare e pe drumul lui. Cică, dacă eu mi-am ales viaţa asta... Eu n-am ales viaţa asta, dar asta a fost. Dacă mă duc la ei, mă resping. Dacă mă ajuţi, ajută-mă din plăcere, dar nu mă jigni. Asta pentru mine e foarte josnic. Şi pe aici mai râde lumea de mine. Şi am zis: las’, că Dumnezeu vede. Eu nu înjur pe nimenea“, spune amărât şi apoi îmi mărturiseşte că a făcut şi puşcărie pentru o crimă atunci când a încercat să apere pe cineva. „Cum ai fi tu, mie nu îmi place să te fure cineva sau să te ia cu japca“, încearcă să îmi explice. 

Nu a fost căsătorit niciodată şi nu are copii. „Poate am din flori şi nu ştiu de ei“, spune mai în glumă, mai în serios. Are totuşi un câine la care ţine foarte mult, Cookie: „Îmi mai dă lumea mâncare, îi dau şi lui. Nu mă simt singur, că am câinele. Şi când n-am câinele, mă gândesc la el“.

Telefonul Vârstnicului, alinarea bunicilor singuri

Potrivit unui studiu naţional realizat de Kantar România, 1 din 4 seniori din mediul urban, adică peste 450.000 de vârstnici, se confruntă cu un grad ridicat de singurătate. Starea de sănătate precară şi pierdere partenerului de viaţă contribuie la restrângerea interacţiunilor sociale, astfel că o parte dintre bătrâni ajung să socializeze cu maximum patru persoane într-o lună, iar singurătatea apăsătoare le afectează acestora starea de sănătate fizică şi mentală. 

Pentru aceştia, Fundaţia Regală Margareta a României pune la dispoziţie Telefonul Vârstnicului, singura linie telefonică gratuită şi confidenţială pe care seniorii o pot apela pentru a sta de vorbă cu cineva atunci când se simt singuri. Andreea, Alina şi Cristina sunt asistenţii sociali care răspund la numărul 0800 460 001, de luni până vineri, între orele 8.00-20.00 şi sâmbăta între orele 8.00-16.00 pentru toţi cei care au nevoie de o îndrumare, o vorbă bună sau pur şi simplu să fie ascultaţi. Seniorii beneficiari ai programului, cei care nu au cui să-şi spună ofurile, dar nici micile bucurii, sunt sunaţi săptămânal de cei de la Telefonul Vârstnicului pentru a sta la poveşti. 

„Îmi face bine să îţi povestesc“

„Sunt zile în care nu vorbesc cu nimeni şi în care telefonul nu sună deloc. Sunt fericită când ştiu că este marţi şi mă sunaţi să mai schimbăm câteva impresii. Fiica mea este plecată în Malaga, mă sună şi ea când are timp, iar nepoţii sunt prea mici ca să stea de vorbă cu bunica lor“ – doamna B.A., în vârstă de 75 de ani.   „Îmi pare rău că îţi spun ţie toate aceste probleme, dar îmi face bine că îţi povestesc, simt că mă răcoresc, pentru că nu am cui să zic aceste lucruri; copiilor evit să le mai spun pentru că îmi reproşează că mă plâng. De Sărbători, nu ştiu dacă vor veni în vizită, dar eu o să mă pregătesc“ – doamna R.D., 76 de ani.   „Pari o persoană sufletistă din voce, şi când vorbesc cu tine parcă aş vorbi cu cineva din familia mea sau cu fetele dragi de la fostul meu serviciu. Din păcate, cu pandemia asta, copiii nu vor putea veni în ţară de Crăciun. Şi anul trecut am fost singură“ – doamna S.E., 79 de ani.   „Mereu spun că mă simt singură, că nu mă simt bine, dar totuşi când vă aud vocea, parcă îmi mai trece orice gând urât. Înainte, mai ieşeam la poartă pentru a sta de vorbă cu vecinele mele. Din păcate, astăzi ies cu scaunul la poartă, dar nu mai este nicio vecină în stânga sau în dreapta mea. Este trist că nu mai am cu cine povesti. Am rămas doar cu amintiri frumoase de când erau copiii mici şi totul era frumos în jurul meu“ – doamna N.I., 82 de ani.   „Domnişoară, vă sunt recunoscător că mă sunaţi în fiecare săptămână. Mai rar găsim oameni care să fie cu adevărat interesaţi de starea noastră. După o anumită vârstă, nu mai suntem buni societăţii, de aceea mulţi uită că mai există şi bătrâni în ţara noastră“ – domnul N.C., 76 de ani.

Acestea sunt frământările pe care asistenţii sociali şi voluntarii de la Telefonul Vârstnicului le ascultă zilnic de la bunicii cu care stau de vorbă. 

„Deşi Sărbătorile de iarnă reprezintă un motiv de entuziasm şi bucurie pentru majoritatea dintre noi, am constatat că pentru persoanele vârstnice este o perioadă şi mai apăsătoare, chiar dificilă, din cauza singurătăţii şi a dorului de cei dragi. Totuşi, chiar dacă mulţi dintre vârstnici sunt singuri şi nu sunt vizitaţi, am constatat că cei mai mulţi au păstrat obiceiul de a-şi face curăţenie generală în locuinţă, de a găti, inclusiv bărbaţii, şi chiar de a-şi decora casa cu o crenguţă de brad şi câteva ornamente vechi, cu speranţa că cineva le va trece pragul“, spune Cristina (31 de ani), asistent social operator, a cărei activitate profesională este îndreptată de mai bine de şase ani către nevoile persoanelor vârstnice.

Un strop de optimism în marea singurătăţii

„Unul dintre cazurile care mă impresionează mai mult este cel al unei doamne în vârstă de 95 de ani, care şi-a pierdut unica fiică pe când aceasta avea 49 de ani. Este singură de foarte mult timp, rămânând văduvă acum mai bine de 30 de ani. Totuşi, în ciuda vârstei înaintate, a problemelor de sănătate şi a singurătăţii, doamna continuă să se ocupe singură de activităţile zilnice, inclusiv cele gospodăreşti; spune că nu îi este uşor, dar afirmă că dacă Dumnezeu i-a mai oferit o zi, este de datoria ei să nu şi-o petreacă stând în pat. Doamna mi-a spus că are nişte răni sufleteşti care nu se vindecă, dar cu toate acestea mă surprind căldura şi bunătatea sa. Fiecare convorbire se încheie cu sfaturi din partea dumneaei, precum «Bucură-te de soare, de natură, de fiecare zi primită şi de oamenii din jur – chiar dacă aceştia nu au numai calităţi, învaţă să primeşti doar ce e bun!»“, a mai mărturisit Cristina.

Gelu Duminică, sociolog:

„Pentru noi, bătrâneţea înseamnă apusul vieţii şi aduce cu sine sentimentul de rebut“

Sociologul şi activistul Gelu Duminică (44 de ani) a explicat care sunt cauzele profunde din spatele singurătăţii de care suferă vârstnicii României, cum ne raportăm ca societate la pensionari, dar şi la oamenii străzii, şi ce ar trebui schimbat la nivelul mentalităţii pentru sprijinirea reală a categoriilor vulnerabile.

FOTO Octav Ganea/Inquam Photos

„Weekend Adevărul“: Dacă un studiu naţional arată că 1 din 4 vârstnici este afectat de un grad ridicat de singurătate, ce spune asta despre societatea noastră?

Gelu Duminică: Pentru mine nu este neapărat surprinzător, pentru că în zona asta de îmbătrânire activă noi stăm foarte prost. Pentru noi, bătrâneţea înseamnă apusul vieţii şi nicidecum o altă etapă a vieţii. Şi, la noi, bătrâneţea aduce cu sine sentimentul ăsta de rebut, nu mai eşti bun pentru nimeni, nici măcar pentru propria familie de foarte multe ori. E o societate care a învăţat să îşi respecte bătrânii într-un fel extrem de ciudat. Noi credem că dacă le dăm să mănânce, avem grijă de ei, uitând că, de fapt, oamenii ăştia au încă suflet şi minte, chiar dacă puterea nu mai e aceeaşi. Sau, de multe ori, şi puterea este diminuată de suflet şi de minte, în sensul că un suflet nefericit tânjeşte după forţa de altădată. Singurătatea nu înseamnă neapărat că sunt singuri fizic, ci că nu se mai simt utili. 

Cum stau lucrurile pentru seniori în alte ţări?

Dacă ne uităm, de exemplu, la zona asta de internship la locul de muncă pentru vârstnici... Doamne, iartă-mă, în Vest se întâmplă de 20 de ani. La noi, când auzim asta ne stârneşte zâmbetul: „Pe bune? Păi să stea acasă hodorogul ăla, nu are ce face?“. Am văzut, spre exemplu, centre de bătrâni care lucrau în parteneriat cu centre de primire a minorilor. Adică vârstnicii ofereau din experienţa lor şi mentorau nişte copii vulnerabili, iar copiii îşi găseau un sprijin într-o persoană matură. Însă la noi, dacă ai intrat într-un centru de-ăsta, primeşti pastile, mâncare şi cam atât. 

Care sunt cauzele care stau în spatele acestei probleme?

România este o ţară extrem de îmbătrânită şi ritmul de îmbrătrânire este unul accelerat pentru simplul motiv că noi am avut generaţia decreţeilor şi o politică de natalitate extrem de tâmpită în anii 70-80, iar costurile demografice sunt fantastice. Noi încă scoatem la pensie la 60 şi ceva de ani, dar media este undeva la 57 de ani dacă nu mă înşel, în condiţiile în care omul poate încă se află în putere şi în deplinătatea facultăţilor fizice şi mentale la acea vârstă. Acum, statisticile spun că trecerea la pensie nu îl ajută nici fizic, nici psihic la o vârstă în care omul încă poate să fie extrem de util. Pentru că din omul foarte activ, ajunge omul care se trezeşte dimineaţa... – o să-l citez pe tata: „să aştepte moartea“. Tata asta îmi spunea, iar la cinci ani după ce a ieşit la pensie, a trecut la cele veşnice în condiţiile în care nu-mi aduc aminte să fi lipsit vreodată o zi de la muncă. Aşa se simţea util, îşi folosea toate cunoştinţele. După ce a ieşit la pensie, s-a ales praful. 

Printre cauzele singurătăţii la vârstnici sunt şi generaţiile tinerilor plecaţi în străinătate?

Nu neapărat. În mod normal, dacă e să mă uit la civilizaţiile vestice, societăţile nu sunt construite pe două-trei generaţii. Sistemul german sau francez nu prea are legătură cu ce vedem noi aici, că mama stă împreună cu copiii. Însă acolo bătrânii se simt mai puţin singuri pentru că sunt o tonă de activităţi în care ei sunt angrenaţi. Sunt centre comunitare cu tot felul de activităţi de sprijin şi de acompaniere pe care statul le pune cu adevărat în practică. La noi, sistemele de acompaniere sunt mai degrabă sisteme de dependenţă. Adică nu noi acompaniem persoana vulnerabilă să-şi recapete independenţa, ci mai degrabă îi întărim dependenţa. 

Antagonizarea seniorilor

De ce nu ne preţuim bătrânii?

E un tip de mentalitate cum că bătrânul devine nesuferit, uitând că fiecare dintre noi vom fi acolo şi că acestea sunt etapele dezvoltării umane. Prin cultură, noi înţelegem tot ceea ce se transmite non-genetic, iar noi avem o problemă prin modul în care ne raportăm la bătrâni, la femei, la minorităţi. Noi n-am fost învăţaţi să valorificăm diversitatea de lângă noi. Îţi aduci aminte de protestele de după Colectiv? Cei din Piaţa Victoriei erau prezentaţi ca tineri, pro-europeni, iar la protestul din faţa Palatului Cotroceni, cei de acolo erau prezentaţi ca „boşorogii ştirbi de la Căcâna“. Antagonizare, da? Adică părul alb a fost văzut ca un criteriu de diferenţiere care este etalonul inferiorităţii. „Ei l-au votat pe Iliescu, ei votează PSD, ei votează strâmb, ei sunt de vină pentru toate“. Noi, în schimb, am votat AUR sau PNL. Care e diferenţa? Cu toate că sondajele ne arată că partidele au în voturi o distribuţie relativ similară în ceea ce priveşte vârsta. Dar noi considerăm că unii sunt buni şi alţii sunt răi. 

Ce face statul pentru cei singuri? 

Nu prea se face mare lucru. Nici nu ştiu dacă se mai dă loc de veci gratuit. Cam asta face. În rest, sunt câteva case de ajutor reciproc ale pensionarilor care fac o treabă excelentă, dar alea sunt entităţi private. Însă instituţii ale statului care fac ceva cu bătrâni... N-aş putea să numesc una. 

Oamenii străzii, invizibili pentru societate

Situaţia este şi mai tragică pentru oamenii fără adăpost. 

Ei sunt singuri. Şi diferenţa este că, dacă primii sunt cât de cât doriţi, categoria oamenilor străzii sunt şi „Bau-bau“. Întotdeauna când vorbesc de oamenii străzii la cursul meu, folosesc două imagini – în prima apare o mamă cu un copil de mână şi undeva în depărtare se vede un om al străzii, iar mama îi spune copilului: „Vezi, dacă n-ai să înveţi, ai să ajungi ca el“. În a doua imagine, mama îi spune copilului: „Vezi? Trebuie să înveţi ca să poţi să-i ajuţi pe cei ca el“. Noi am fost mai degrabă învăţaţi ca în prima imagine: omul străzii este un leneş, un nenorocit, un paria, şi nu vedem că, de fapt, cvasimajoritatea lor sunt un exponent al eşecului sistemelor. Din nou, asta spune ceva despre societate. Dacă vrem să fim o societate sănătoasă, trebuie să ne uităm la părţile care au nevoie de sprijin ale corpului numit societatea românească. Unul dintre experimentele sociale pe care le fac cu studenţii mei are în vedere inclusiv asta: să se îmbrace ca un om al străzii şi să meargă o zi pe stradă. Să spună apoi ce a simţit, cum a fost tratat în locul în care a fost ieri şi era vizibil, iar astăzi este invizibil. Cea mai dură formă de discriminare este ignorarea. Intervenţia în astfel de cazuri înseamnă să rupi cercul vicios. Să îi ajuţi pe oameni să descopere resursele pe care le au şi să le pună în practică. Noi avem oameni foarte mişto în jurul fundaţiei noastre (n.r. – Agenţia „Împreună“), care în momentul în care au primit o şansă şi au fost aşezaţi unde trebuie, au înflorit. Uite, stai de vorbă chiar cu unul dintre ei. 

Cum îi putem ajuta pe aceşti oameni?

Ar trebui să-i tratăm aşa cum ne-am dori noi înşine să fim trataţi dacă am fi în papucii lor. Nu e simplu. Sună simplă fraza asta, dar nu e. Pentru că intervin tot felul de prejudecăţi, de stereotipii pe care noi le avem. Şi intervine şi o latură de superioritate: „Hai, mă, dar eu sunt eu“ şi asta ne împiedică.