Ce nu ne spune preşedintele

Sebastian Lăzăroiu sociologPreşedintele Traian Băsescu trece drept un om sincer, direct, tranşant, indiferent de circumstanţe. Până la urmă aşa şi-a construit cariera politică: pe

Sebastian Lăzăroiu
sociolog

Preşedintele Traian Băsescu trece drept un om sincer, direct, tranşant, indiferent de circumstanţe. Până la urmă aşa şi-a construit cariera politică: pe declaraţii lipsite de echivoc, uneori total lipsite de diplomaţie. Dar oamenii asta şi vor să audă. Au obosit după 16 ani sub tirul necruţător al cuvintelor lipsite de conţinut, al formulelor evazive, cel mult ameninţătoare, dar niciodată fruste, pe înţelesul fiecăruia. şi totuşi, preşedintele nu ne-a spus totul nici în campania electorală, pe vremea când ridica uşor colţul voalului care camuflează "sistemul ticăloşit", şi nu ne spune nici acum, din poziţia celui mai informat român. şi dacă nu ne spune nu vom înţelege niciodată limitele corupţiei şi limitele democraţiei. Poate că a sosit vremea să se spună lucrurilor pe nume, fără ocolişuri şi spusele acestea să nu vină de la analişti sau ziarişti, ci chiar de la persoanele cele mai credibile. De fapt ce ar fi de spus? Sunt lucruri pe care mulţi deja le înţeleg, le acceptă şi poate chiar s-au obişnuit să trăiască cu ele. Poate că prima reacţie este lehamitea, dar în timp oamenii vor deveni mai pragmatici şi cred că acest pragmatism chiar a început să se vadă la alegerile din 2004.
Un prim adevăr care trebuie rostit explicit şi de la care va trebui să pornim atunci când mergem la vot este acesta: nimeni nu se înghesuie să vină la putere de dragul puterii. Puterea aduce cu sine anumite beneficii şi avantaje şi nu vorbim aici de salariile pe care le primesc demnitarii. Dacă ne imaginăm că partidele politice investesc sume uriaşe în campaniile electorale doar pentru ca anumiţi oameni să ocupe nişte funcţii în stat, nu prea grozav plătite, pentru a servi interesul public, cred că vom trăi veşnic cu iluzia unei democraţii ireale. E adevărat, politicienii sunt trimişi acolo să reprezinte interesul public şi oamenii ar trebui să-i selecteze pe aceia care au realmente un proiect pentru viitorul comunităţii din care fac parte. Dar să ne gândim că aceşti reprezentanţi dacă vor merge acolo doar pentru a susţine aceste proiecte ignorând privilegiile şi beneficiile puterii, ar fi o eroare. Oamenii aceştia fac parte din nişte organizaţii (partidele), şi ele perfectibile, sunt susţinuţi (şi ar trebui să fie transparent) şi de grupuri de interese, sunt finanţaţi în campanie de persoane care speră că, odată ajunşi la putere, aceşti reprezentanţi le vor susţine la rândul lor interesele. În jurul partidelor inevitabil apar clientele. Sunt persoane care investesc eforturi şi bani pentru a susţine mediatic ideile, proiectele şi programele candidaţilor şi partidelor. Nu doar pentru că ei cred în aceste idei. Ci şi pentru că speră să obţină funcţii şi avantaje odată ce partidul sau candidatul a ajuns la putere. Mulţi dintre aceştia sunt numiţi în consilii de administraţii pe la diverse societăţi cu capital de stat sau în comisii de privatizare. În acest poziţii se obţin, legal, venituri care nu sunt deloc mici. E corect? E incorect? O dezbatere publică pe această temă, fără ipocrizie şi populism ar lămuri lucrurile.Cei care ajung în funcţiile publice controlează un întreg aparat administrativ. Birocraţii sunt în general acolo pentru totdeauna. Nu poţi să-i schimbi la fiecare mandat. Ei reprezintă memoria instituţiilor. Ei cunosc procedurile, "căile", ei fac lucrurile să meargă. Sunt în general conservatori - au învăţat nişte rutine şi sunt interesaţi de prezervarea lor, chiar dacă nu sunt cele mai corecte. Reprezentanţii noştri trebuie să-şi consume o bună parte din energie în confruntarea cu acest aparat birocratic. Lupta cu birocraţia merge până la un punct de echilibru în care schimbările nu dau peste cap sistemul, dar nici nu îl lasă anchilozat. Birocraţii la rândul lor sunt interesaţi de veniturile personale. şi preferă să împartă câştigurile ilicite cu demnitarii, dacă aceştia sunt dispuşi să închidă ochii. Funcţiile publice sunt folosite în interes personal. E o realitate. Dar până la ce limită? Până acolo unde asfaltul drumurilor se strică după câteva luni pentru că preţul contractului include comisioane uriaşe pentru cei care l-au atribuit. Preţul real este mult mai mic şi pentru a executa lucrarea trebuie să facem rabat de la calitate. Aceasta nu e în interesul public. Nu e doar o risipă de bani, e şi un perpetuu chin pentru şoferii care asistă la reparaţii din trei în trei luni. Dar dacă drumurile ar fi bune, durabile, atunci ne-ar mai păsa de comision? Cât de mic trebuie să fie acesta pentru a fi ignorat?Dar dacă oamenii ar afla aceste lucruri oare nu ar fi îngroziţi? Oare nu şi-ar pierde încrederea în democraţie? Alte întrebări sunt însă la fel de legitime: dacă oamenii ar trăi cu iluzia sistemului perfect, în vreme ce realitatea îi va contrazice zi de zi, oare nu am asista la un joc cinic, în care cei mai idealişti dintre noi ar putea cădea victime celor mai populişti dintre noi? Sau dacă oamenii ar trăi cu iluzia mătuşilor bogate de politicieni, oare nu ar începe să creadă că există destin?