Amnezia, o maladie naţională

cinci decenii îi domină. O chimie stranie, desigur. Indiferent dacă motivaţia rezidă în lipsa de interes pentru istoria recentă sau reprezintă o încercare psihologic justificată, de

cinci decenii îi domină. O chimie stranie, desigur. Indiferent dacă motivaţia rezidă în lipsa de interes pentru istoria recentă sau reprezintă o încercare psihologic justificată, de despovărare a cugetului, de ştergere din conştiinţa comună a oprimărilor, chinurilor, împilărilor, minciunilor îndurate.
"Minunata epocă de aur"
La noi, amnezia e la ea acasă. Stăpână. Tutelară. În atotputernicia sa, precum un detergent universal, curăţă petele, elimină murdăria, îndepărtează mirosul urât şi praful aşternut în strat gros peste fapte şi întâmplări nu prea îndepărtate. Îmbunătăţind condiţia ambientului, generează stări euforice deţinătorilor. De pildă, le creează unora tendinţa de a edulcora trecutul, chiar de a-l idealiza. Recunosc. Împrejurarea că descopăr inşi care clamează patetic aleanuri şi nostalgii după "minunata epocă de aur" mă aruncă în perplexitate. O evocă aparent convingător, cu glas tremurat şi ochi lăcrimoşi, etalând o veneraţie de-a dreptul ridicolă, jenantă. Nu-i acuz. Îi compătimesc. Oricum, nu îi înţeleg. Îndeosebi, pe cei care nu s-au numărat printre vechii profitori, adică printre membrii nomenclaturii de partid sau ai Securităţii. Explicaţiile nu-şi au rostul. Pesemne, lăudătorii au uitat. Sau poate se prefac.
Laşitate în faţa ideologiei
E dificil de cuantificat în asemenea cazuri cât înseamnă inducere, manipulare din partea autorităţilor instalate după 1990 (mai puţin în intervalul 1996-2000) şi cât ţine de incapacitatea unora de a face autoevaluări pertinente, estimări corecte ale situaţiilor. Fără să fi pus în aplicare un program de amneziere în masă (atât mai lipsea!), conducerile filocomuniste, direct - prin legi, discursuri şi gesturi politice sau indirect - prin anumiţi formatori de opinie, au încercat permanent să minimalizeze impactul, să atenueze imaginea corozivă a anilor de opresiune dejisto-ceauşistă. Firesc, succesorii îşi apărau sorgintea, moştenirea doctrinară, interesele. Mizau, totodată, pe trecerea timpului, pe efectul uitării naturale. Au trenat, constant, prin urmare, reformele structurale în domeniile prioritare şi s-au ferit să atace frontal ideologia şi puterea anterioară, aplicând asiduu principiul "cine pierde câştigă". Au perorat despre continuitate, despre pace socială, nu despre ruptură. Au evitat cu încăpăţânare să condamne explicit, neechivoc "un regim ilegitim şi criminal". (Vezi Raportul Tismăneanu).
Tarele comunismului agresiv
Temniţele reeducării, detaşamentele de muncă forţată, instaurarea terorii de stat, distrugerea democraţiei şi a instituţiilor democratice, decimarea elitelor, colectivizarea silită, abolirea drepturilor individuale, blocarea frontierelor, demolarea bisericilor reprezintă câteva dintre reperele ce definesc cadrele unui univers concentraţional. Cel mai viu în planul percepţiei curente rămâne totuşi sentimentul dispreţului faţă de om, faţă de condiţia umană. Sursa mizeriei zilnice, a subzistenţei în umilinţă, a jugulării speranţei.
Într-o cinică opoziţie cu realitatea, propaganda de serviciu se străduia să ne convingă de "virtuţile" orânduirii, de "măreţele împliniri", de "viitorul luminos", de alte asemenea clişee deformate, punând la bătaie serioase fonduri şi străduinţe. Suplimentar - ca şi când batjocura n-ar fi fost suficientă - după 1970 s-a instalat progresiv un cult deşănţat al personalităţii dictatorului, promovat şi hiperbolizat până la grotesc de o liotă de "barzi" ploconitori, de lachei tocmiţi, specializaţi în osanale, temenele şi organizări de megaspectacole omagiale. Din mers, s-a construit un mecanism producător de surogate şi mistificări grosolane. Este perioada când torţionarilor li s-a spus patrioţi, când complicitatea s-a intitulat tovărăşie, brutalitatea vigilenţă, sărăcia bunăstare, singurătatea solidaritate, tembelismul militantism, cenzura libertate, imoralitatea etică, prostia valoare. Frica, foamea, frigul, constituiau "noi trepte de progres şi civilizaţie". Lucrurile menţionate, şi multe altele, la fel de neguroase, fixează bornele biografiei mele. Ca şi ale majorităţii (ne)amnezicilor născuţi în Republica populară şi crescuţi în Republica socialistă. Ale celor care, jumătate din existenţă, n-am trăit. Doar am supravieţuit.
Să cunoaştem trecutul
Memoria este selectivă şi în genere precară. Aneantizarea ei nu înseamnă însă un panaceu, ci un pericol. Evenimentele ce ne-au marcat grav evoluţia în calitate de naţie, în calitate de cetăţeni, trebuie subliniate neîncetat. Trebuie, cu osârdie, blamate public. Repetat şi răspicat. Astfel încât să fie cunoscute de tineri. Astfel încât ipotetica lor recidivă să devină imposibilă. Măcar urmaşii noştri să fie feriţi de încercări şi pătimiri asemănătoare. Recursul la adevăr presupune, în prealabil, recursul la aducere aminte. Cu deosebire pentru cei înclinaţi să dilueze, să circumstanţieze ceea ce nu le-a priit ori convenit. Respectivii privesc în urmă nu cu mânie, ci cu toleranţă, cu un soi de bunăvoinţă detaşată. "Ce-a fost a fost. Şi cu asta, basta". Până la un punct le dau dreptate. Nu putem căra la nesfârşit întregul balast după noi. Nu putem rămâne sine die captivii unor precedente hidoase, de care tindem să ne debarasăm.
România, ţara tuturor uitărilor
Teamă mi-e însă că pentru mulţi reacţia concesivă, permisivă, nu vădeşte o împăcare superioară, un demers cathartic, o necesară descătuşare de fantomele şi umbrele trecutului, eventual, o şansă de emancipare, ci mai degrabă o fugă de asumare. Forma unei laşităţi larg împărtăşite. În forul intim, neimplicarea se conjugă cu consimţirea nedreptăţii, abuzului, violenţei. Presupune o culpabilizare. Antrenează un conflict moral, o presiune psihologică. Intenţia de a uita, sau pretextul uitării, ascunde străduinţa de atenuare a responsabilizării proprii. Indică demersul unei descărcări de vină, nevoia unei dezimplicări interioare. Din slăbiciune, din comoditate, poate din ruşine. În definitiv, adulţi sau bătrâni, fiecare posedăm o contribuţie în perpetuarea fostei guvernări. Nedevenindu-i neapărat părtaşi. Fie şi numai fiindcă am avut neşansa să-i fim contemporani. Fie şi numai fiindcă am acceptat-o. Nu de voie, de nevoie.
Închei printr-o scurtă pomenire. Pentru milioanele de nevinovaţi care au plătit cu preţul vieţii sau al libertăţii crezul în ideile, în convingerile lor. Pentru trei generaţii de compatrioţi obligaţi să îndure ororile unui sistem miliţienesc. Pentru cei peste o mie de tineri ucişi în decembrie '89. Suma acestor sacrificii poartă numele România. Ţara tuturor uitărilor.

Subtitlurile aparţin redacţiei