Adevăruri din viaţa medicilor

dr. Marieta Petrescu

vă împărtăşesc ceva din experienţa personală de medic.
Ziua când am încetat să mai fac gărzi
După mai bine de zece ani de gărzi neplătite (10-14 pe lună) prin toate clinicile, m-am trezit, într-o noapte, într-o situaţie de coşmar: o fetiţă de cinci ani a fost adusă cu plămânii striviţi ireparabil - a căzut peste ea o placă de mormânt, în timp ce se juca, nesupravegheată, într-un cimitir. Concomitent, pe lângă ceilalţi 20 de bolnavi - care îmi păreau deosebit de sănătoşi pe lângă biata fetiţă -, în salonul de alături, un nou-născut plurimalformat, operat de atrezie de esofag, dar şi cu o malformaţie cardiacă, necesita suport ventilator, iar un alt bebeluş a fost adus în apnee profundă (nu mai respira) după un episod convulsiv de lungă durată. Aveam un singur ventilator şi două asistente. Copilul strivit de placa de mormânt sângera masiv. Prin ferestrele deschise, fiindcă era vară şi foarte cald, intrau insecte. A trebui să aleg care bebeluş să fie ventilat cu aparatul. Am ales să îl ventilez cu aparatul pe cel plurimalformat şi am stat toată noaptea ventilând manual, cu balonul, bebeluşul cu apnee, care avea, dintre toţi, cele mai mari şanse de supravieţuire. Se pare că am făcut alegerea corectă în noaptea aceea. Spre dimineaţă, bebeluşul în care am pompat viaţă cu mâna mea s-a trezit şi a început să reacţioneze normal. Aceea a fost ultima gardă pe care am făcut-o.
Ziua pe care nu mi-o poate lua nimeni
Un copil cu hemofilie a încasat un pumn zdravăn la şcoală şi a făcut un hematom uriaş, sufocant; se sufoca, iar dezvoltarea hematomului era incontrolabilă din cauza tulburării de coagulare; de urgenţă, s-a practicat traheostomie, adică o manevră salvatoare de viaţă, dar extrem de neplăcută, cu atât mai mult la un bolnav a cărui coagulare era, practic, nulă. Centrul de hematologie nu avea medicamente cu care să oprim sângerarea. Mama copilului stătea tăcută într-un colţ al încăperii şi privea totul cu un soi de resemnare îngheţată. Colegii mai vârstnici încercau să-mi explice că ne aflăm într-o criză aproape fără ieşire. Fără traheostomie, copilul murea sufocat, cu traheostomie murea sângerând incontrolabil. La fiecare acces de tuse, copilul împroşca valuri de sânge spre tavan. Am stat toată noaptea cu el şi l-am transfuzat cu toată plasma disponibilă şi compatibilă, depăşind dozele rezonabile indicate în mod curent. Spre dimineaţă, sângerarea s-a oprit. Am fost foarte mândră de mine şi fericită că făcusem ceva important. Colegii mei m-au lăudat. La un moment dat, mama acestui băiat, în halatul acela sărăcăcios de spital, cu picioarele goale şi îngheţate în papucii de plastic, a venit la mine şi mi-a oferit cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată - un coşuleţ cu ghiocei. Mai am şi alte amintiri la fel de patetice, dar pe doamna aceea am ţinut-o minte în mod special pentru că, deşi nu am vorbit aproape nimic, amândouă ştiam ce se întâmplase.
Diversiunea "Medicii"
Îmi iubesc şi îmi respect pacienţii, ceea ce nu înseamnă că voi putea întotdeauna să îi salvez pe toţi; există şi cazuri situate în afară sau la limita resurselor terapeutice şi lucrul acesta mă doare şi pe mine. Comentariile sinistre şi ura indusă bolnavilor faţă de medici şi asistente (atent întreţinută tocmai de către cei care nu îşi doresc ca lucrurile să fie aduse la nivelul lor normal şi posibil) mă scârbesc şi mă îndurerează.
Toţi cei care îşi propun să amelioreze situaţia bolnavilor din România ar trebui să se gândească la complexitatea sistemului şi în primul rând la personal, dotări şi organizare. Atât timp cât vom fi superficial-conformişti şi vom înjura medicii, că dă bine la popor, nu facem nimic folositor. Ar trebui să încetăm de a mai fi ipocriţi.