Scânteiştii din reţeaua externă

Cazul Rodescu: soţia fostului corespondent la Londra al cotidianului PCR se destăinuie

legende. Mai ales a celor acreditaţi în Occident, la Londra, Paris, Berlin, Roma, Washington şi din alte capitale ale lumii civilizate, considerată atunci "lumea de dincolo de zid". Zidul roşu, al lagărului comunist.
Deschidem noul capitol - "Scânteiştii din reţeaua externă" - cu "dosarul Rodescu". Un dosar greu, la propriu şi la figurat. Un dosar complex ca şi omul radiografiat între copertele cu peste o sută de pagini de fişe şi referate de cadre, de note şi referinţe. Un dosar personal de cadre flancat de alte zeci de dosare de problemă: dosare de protocol extern şi intern, dosarele plecărilor în străinătate, dosarele notelor de convorbiri. Şi, bineînţeles, celebru "dosar albastru". Dosar în care figurează angajamentul şefului protocolului, Liviu Rodescu, căruia colegii îi spuneau "Lordul" sau "Lordescu". De ce am început totuşi cu dosarul Rodescu? Nu numai pentru că Liviu Rodescu a fost unul dintre corespondenţii VIP ai Scânteii, care a ocupat unul dintre cele mai vânate şi invidiate posturi, cel de "corespondent la Londra". Sau pentru că, la un moment dat, a fost şeful Biroului de Relaţii Internaţionale şi şeful Protocolului. Ci pentru faptul că soţia celui care a fost Liviu Rodescu, ieşit la pensie în 1982 şi decedat în 2000, a ţinut să facă unele precizări în legătură cu o eventuală confuzie privind relaţia soţului său cu fosta Securitate. Relaţie pe care doamna Elena Rodescu o vede una legală şi obligatorie, prin natura funcţiilor ocupate de soţul său la Scânteia.
"Soţul meu nu s-a întors în '76, ca urmare a defectării lui Diaconescu"
- Aşadar, doamnă Rodescu, a fost sau nu a fost soţul dumneavostră ofiţer acoperit al fostei Securităţi pe vremea cât era corespondent permanent al Scânteii acreditat în Occident?
- În primul rând, eu m-am adresat ziarului Adevărul tocmai pentru a lămuri problema cu întoarcerea ziariştilor din Occident, despre care s-a scris recent. De aici, s-a pornit o confuzie, în care s-a mers pe ideea că au trebuit să revină în ţară cei care au lucrat în străinătate (n.r. - în calitate de corespondenţi de presă) sub acoperire. În felul acesta s-a creat confuzia că toţi cei veniţi în mare grabă erau ofiţeri care lucrau sub acoperire în calitate de ziarişti, ceea ce nu este real, pentru că Liviu Rodescu, soţul meu, nu s-a întors în ţară în '76, ca urmare a defectării lui Paul Diaconescu (n.r. - fost corespondent la Paris), ci s-a întors în '70, în iunie, la cererea lui, după şase ani de stat în Marea Britanie, lucrând ca şi corespondent al Agerpres şi al Scânteii, iar la întoarcere a fost numit în funcţia de redactor-şef la Lumea, revistă de politică externă, unde a lucrat doi ani şi ceva.
- A avut soţul d-voastră, în perioada cât a fost la post în Marea Britanie, vreo colaborare, benevolă sau prin natura funcţiei, cu Securitatea, cu Securitatea externă, mai ales?
- Nu. Acolo, sigur că erau întâlniri în cadrul ambasadei cu obiective precise de lucru. Se comunica: avem o vizită din ţară, se face o deplasare în cutare oraşe, se lansează un vapor în şantierul de la Hull, locuri unde, sigur, presa română trebuia să fie prezentă. De asemenea, a trebuit ţinută legătura cu ziarişti din Marea Britanie care popularizau realizările noastre din ţară.
- Întrebarea noastră se referea la personalul sub acoperire din ambasadă, personal al Departamentului de Informaţii Externe al Securităţii, care putea să încerce să-l atragă pe soţul d-voastră în reţeaua DIE...
- Nu, nu. Ei erau foarte bine organizaţi la Londra. Erau oameni de categorie superioară trimişi acolo. Erau oameni care cunoşteau limba, erau oameni care nu trebuiau să fie ajutaţi de ziarişti. Nu, din contră...
"Defectarea lui Iacobescu s-a petrecut când eram la Londra"
- În perioada cât soţul d-voastră a fost la post, la Londra, în spionajul românesc a avut loc o defectare de răsunet, cazul Iacobescu, un agent sub acoperire diplomatic din celebra reţea Caraman, de la Paris, agent care a defectat fugind în Anglia, după ce asupra lui a planat suspiciunea că ar fi fost recrutat fie de britanici, fie de americani. A afectat în vreun fel defectarea lui Iacobescu activitatea soţului d-vostră?
- Da, defectarea lui Iacobescu s-a petrecut când eram noi la Londra. Am aflat că Iacobescu a venit, a făcut cumpărături în Anglia, a căutat să viziteze şi a dispărut. Dar noi eram acolo. El a dispărut şi noi am rămas în continuare, până când am cerut noi revenirea în ţară, pentru că era mult de când stăteam acolo. Şase ani era foarte mult. Despărţiţi de părinţi... Copilul nu venea decât vara ca să stea cu noi...
- Deci revenirea soţului d-voastră în ţară, în '70, nu a avut nicio legătură cu defectarea lui Iacobescu, în '69?
- Nu, nu, nicio legătură. Iacobescu a avut funcţie la Paris, lucra la UNESCO. Iar el a făcut această ieşire în Anglia, ca să arate că pleacă într-un fel de vacanţă, într-un fel de documentare şi în alte ţări din afara Franţei. Şi a spus că de acolo pleacă în Italia. Era mult timp în care a fost căutat şi prin Elveţia, şi prin Italia, crezându-se că a avut un accident. Auzeam pe la diplomaţii noştri, pentru că fiecare era preocupat dacă l-a găsit cineva pe Iacobescu. Ca, într-un târziu, să se afle că nu se mai întoarce. Şi au plecat în America. Dacă au plecat acolo, mă rog, e treaba lor. Deci, dacă cineva ar fi avut calitatea de a fi deconspirat de către acest Iacobescu, despre care am auzit că a deconspirat masiv (n.r. - a fost o cumplită lovitură dată reţelei AntiNATO, condusă de Mihai Caraman, fapt care a condus la instituirea unei operaţiuni speciale de vânare şi asasinare a lui Iacobescu şi a altor opozanţi din vest, operaţiune DIE/CIE cu vădit caracter terorist)... Sigur, eu nu pot să intru în amănunte, să spun nişte lucruri care privesc Securitatea. E treaba lor: DIE, SIE, cum vreţi să spuneţi, dar asta am auzit tangenţial. Tangenţial am auzit că un funcţionar UNESCO, cu grad important la UNESCO, a defectat. A defectat!
- Şi d-voastră doriţi să spuneţi că dacă Iacobescu a deconspirat masiv, printre cei deconspiraţi putea fi şi Liviu Rodescu, soţul d-voastră, dacă era cumva în reţeaua externă a securităţii, ca ofiţer DIE?
-Da, dacă soţul meu ar fi fost implicat, sigur că nu mai trebuia să rămână la post pe teritoriul Marii Britanii. Pentru că el, Iacobescu, ce a făcut? El a dat lista cu oamenii (n.r. - agenţii DIE din reţeaua Caraman şi nu numai) şi locul unde aceştia se află. Ceea ce nu a fost cazul pentru soţul meu.
"Adică soţul meu avea obligaţia să se ducă şi să dea nişte informări?"
- Totuşi, la ceea ce a afirmat generalul Pacepa, că printre corespondenţii străini o proporţie foarte mare erau ofiţeri sub acoperire, cum aţi răspunde în ceea ce-l priveşte pe soţul d-vostră?
- Nu, Pacepa spune că erau şi colaboratori, referindu-se la decretul 363/73 în care s-a organizat colaborarea cu anumiţi ziarişti.
- Da, într-adevăr, generalul Pacepa a declarat, pentru Adevărul, textual: "Ştiu că o bună parte a ziariştilor acreditaţi în Occident erau ofiţeri deplin conspiraţi ai DIE, iar restul trebuiau să colaboreze cu Securitatea"...
- Colaboratori în sensul, nu ştiu, dacă aveau o problemă să o lămurească...
- Nu, doamnă, la ei, la Securitate, în-tr-o interpretare strict tehnică, a fi "colaborator" înseamnă a fi un membru al reţelei informative altul decât ofiţer. În general, colaboratori erau denumiţi cei care aveau şi calitatea de membri de partid, spre deosebire de informatorii obişnuiţi care nu erau membri de partid...
- Adică soţul meu avea obligaţia să se ducă şi să dea nişte informări care-i parveneau din diferite surse?...
- Da, da, da...
- Eu nu cunosc aşa ceva. Nu cunosc, nu. Adică mediul în care ne învârteam noi acolo nu era mediul care să furnizeze informaţii care să intereseze Securitatea, nu. Nu era nevoie. Adică, părerea mea este că acolo erau oameni de mare calitate şi inteligenţă, încât nu era cazul să recurgă la soţul meu...

"Dacă mergeau pe ideea unui ofiţer de Securitate, cu acoperire de ziarist, nu mai aveau corespondenţe"
- Poate că, dacă ar fi fost aşa, d-voastră nici nu trebuia să le ştiţi, pentru că, la urma urmei, un spion adevărat nu divulgă nici măcar familiei lucrurile acestea. Trecând peste acest aspect, să încercăm să lămurim de unde au plecat aceste confuzii. Soţul d-voastră a avut un anume grad militar, nu?
- Da, da. Soţul meu a fost ofiţer al Armatei Române. A luptat pe frontul de Răsărit. A plecat în '44. Şi a fost luat prizonier după 23 august '44. A revenit în ţară de-abia în '48. La gradele care se acordau ofiţerilor în rezervă, ajunsese la gradul de maior, în 2000, în momentul când a decedat.
- Probabil că tocmai acest lucru, că fusese ofiţer, făcea ca oamenii să-l creadă un apropiat al serviciilor secrete?
- Nu, de ce să facă aşa legătura, nu. Lor li se părea că obţine uşor viza şi, pe ideea asta, aveau impresia că are alte calităţi decât oamenii obişnuiţi, dar el, chiar în 1958, când a intrat la ziarul Scânteia, a plecat de două ori. O dată la Stockholm, la o conferinţă pentru pace, şi în toamnă, la ONU, la sesiunea ONU. Uitaţi şi acreditarea. Deci, faptul că era trimis, aveau senzaţia că este prea mult pentru un om obişnuit, să aibă asemenea aprecieri şi să fie trimis în străinătate.
- S-a creat o legendă că, în general, corespondenţii externi, dar în primul rând cei acreditaţi în ţări capitaliste, şi mai ales în Marea Britanie, unde a fost soţul d-voastră, puteau fi nişte antene bine camuflate ale fostei Securităţi...
- Să ştiţi că toţi cei de la conducere, de la Scânteia, de la Agerpres, au calculat îndelung, pentru că trebuia cineva care să cunoască bine limba, care să lucreze rapid, care să aibă vârsta, să se deplaseze uşor, din nord în sud. Era un du-te-vino continuu. În fine, era nevoie de un om, deci, care să facă treabă, nu unul de complezenţă. Dacă mergeau pe ideea unui ofiţer de Securitate cu acoperire de ziarist, nu mai aveau corespondenţe şi materiale. Că asta nu putea să facă un ofiţer de Securitate.

"Pentru soţul meu era ceva obişnuit să discute cu oameni străini, să pună nişte probleme..."
- Spuneţi-ne câte ceva despre activitatea la Scânteia, în ţară, după ce s-a întors din Anglia şi, la un moment dat, a devenit şeful Biroului de Relaţii Internaţionale şi şeful Protocolului...
-Păi, pe de o parte, el nu mai putea să facă munca de noapte, iar, pe de altă parte, aveau nevoie de un om care să cunoască limbi străine, să aibă experienţa unor conferinţe internaţionale, unor întâlniri cu personalităţi. Pentru că a luat multe interviuri în străinătate. Am fotografii cu el cu Indira Gandhi, cu Tito, cu şeful laburiştilor din Anglia. Sigur că da, nu poţi să te prezinţi la nişte şefi de state, la nişte personalităţi, fără să ai uzanţa de a comunica şi de a te comporta conform protocolului.
- V-am întrebat acest lucru pentru că şi această funcţie i-a creat soţului d-voastră o aură de om care putea fi ofiţer acoperit, de data aceasta în ţară, în redacţia ziarului...- Nu, nu. El era printre puţinii care aveau abilităţi de limbă, de protocol. Pentru el era ceva obişnuit să discute cu oameni străini, să pună nişte probleme, să dea nişte răspunsuri. Asta era important, să aibă un om care să organizeze relaţiile, un om care să supravegheze desfăşurarea lor, să fie totul conform legii. Asta era toată filosofia.
- Cum comentaţi faptul că există numeroase note informative scrise de soţul d-vostră, după toate întâlnirile pe care le-a avut şi că există acel angajament din celebru "dosar albastru"?
- Aceste note informative ale soţului meu decurgeau din obligaţia legală a Decretului 23/71 şi a HCM 18/72, care reglementează perfect atât relaţiile cu străinii, cât şi păstrarea secretului de stat. Adică era o obligaţie pentru orice cetăţean român să se conformeze normelor legale. Nu era nimic inventat nici la Scânteia, nici nişte sarcini care depăşesc limitele legii. Din contră, trebuia respectat, pentru că acolo unde este lege, nu se discută. Din contră, este obligatoriu!

Nu rataţi!
Sâmbăta viitoare, capitolul dedicat corespondenţilor din reţeaua externă a Scânteii continuă cu partea a doua a "cazului Rodescu" şi cu un nou "dosar-surpriză". În curând, lista completă a scânteiştilor "defectori"!