Regretele "patriotice" ale ideologului presei comuniste

În vara acelui an (n.r. - 1956), mă hotărâsem să plec în uzină, la Hunedoara, pentru a-i cunoaşte mai bine pe muncitori (...). Într-una din zile m-am întâlnit pe scara căminului cu un

În vara acelui an (n.r. - 1956), mă hotărâsem să plec în uzină, la Hunedoara, pentru a-i cunoaşte mai bine pe muncitori (...). Într-una din zile m-am întâlnit pe scara căminului cu un student, Derdena Mihai, macedonean, dotat de la natură cu memorie (lua examenele totdeauna cu f. bine), dar, în timpul anului, era leneş fără pereche. L-am întrebat atunci, pe scară, de ce nu munceşte cum trebuie. Mi-a răspuns că pentru el viaţa e
pierdută
,
distrusă
, că
de acum cu el poate să se întâmple orice, el nu mai există
, că s-a
îmbolnăvit de tuberculoză
(...). Într-adevăr, la sfârşitul anului (n.r. - an universitar) 1955/56, în mai sau iunie, Derdena Mihai s-a îmbolnăvit de TBC. Alţi câţiva inşi din familia lui - surorile - muriseră de plămâni în timp ce el era student, iar părinţii erau bolnavi şi ei. După şase luni am aflat că e în spitalul TBC studenţesc (...). Unii prieteni de-ai lui se duceau pe la el, eu nu-i eram prieten, nu m-am dus niciodată (...). În noiembrie 1956 - eram în perioadă colocviilor - învăţasem cu un coleg până la 9 seara. Tocmai coboram scara căminului în fugă, să prindem masa la cantină, când ne întâlnim cu Derdena. Nu ne-am oprit să vorbim cu el, l-am întrebat numai din fugă dacă nu are ediţia specială a ziarului
Informaţia
prin care se anunţa formarea guvernului Ianoş Kadar.
- Ce faci? Ai
Informaţia
? l-am întrebat din zbor (În ziua aceea se anunţase apariţia primei ediţii speciale a
Informaţiei
cu ştirea înlăturării lui Nagy Imre şi formării guvernului Janos Kadar).
- De ce vă trebuie? Ne-a răspuns Derdena, care urca scara, rămânând în urma noastră.
- Ca să citim şi noi, i-am strigat îndărăt.
- Şi voi sunteţi de acord? am auzit de pe scară.
- Sigur că da! Să se termine o dată porcăria aceea (contrarevoluţia fascistă din Ungaria)! am zis şi am luat-o la fugă spre cantină.
Atunci, pe loc, nu mi-am dat seama ce puteau să însemne vorbele Şi voi sunteţi de acord? ale lui Derdena (...) Câteva zile după aceea i-am mărturisit toate acestea lui Ganciu (n.r. - studentul la Filosofie Dumitru Ganciu), căruia i-am spus totdeauna tot ce făceam, indiferent dacă erau lucruri bune sau prostii, întrucât îl ştiam mai cu experienţă şi aveam (şi am) încredere în el. Ganciu, care avusese diferende cu Derdena, dar pe care eu, în virtutea impresiilor din anul l, le luasem drept personale, mi-a spus atunci că părerea lui cu privire la Derdena se adevereşte. Într-adevăr, Derdena a fost arestat. Câteva luni la rând, colegii care-l vizitaseră în ultima jumătate de an (n.r. - la spitalul de studenţi tuberculoşi) au fost anchetaţi de către organele securităţii de stat. M-am trezit şi eu cu o citaţie ca... martor al apărării. M-am dus la Ganciu şi l-am întrebat de ce m-or fi pus (n.r. - martor al apărării)? I-am spus lui Ganciu că n-am fost niciodată la un proces până atunci. Ganciu mi-a expus din nou părerile sale despre Derdena, amintindu-mi şi cele ce-i povestisem eu (întâmplarea de la cămin). Nu mi-a dat prin gând că trebuia să nu mă prezint ca apărător al unui om cu asemenea fapte (...) În ziua respectivă, după multe ore de aşteptare, pe culoar m-a căutat o femeie care mi s-a prezentat drept avocata lui Derdena.
- De ce m-aţi pus martor? am întrebat-o. Ce vreţi de la mine?
- Derdena are o situaţie grea, mi-a spus avocata. Singura încercare de a-l mai salva este să spunem că este alienat mintal. Te rugăm pe dumneata să spui asta... Fireşte, am făcut ochii mari şi am respins-o categoric. Femeia a plecat.
În timp ce se audiau martorii acuzării, am stat alte 2-3 ore pe o bancă cu academicianul Tudor Vianu, care mi-a fost profesor şi cu care am discutat despre cursul de literatură universală. Nici o vorbă despre proces. O singură dată T. Vianu a întrebat:
- Perpessicius e înăuntru?
- Şi atât.
În sfârşit, a venit rândul meu. Sala era arhiplină. Preşedintele tribunalului a rostit un ceremonial specific şi m-a pus să jur. Eram atât de încurcat încât acum (n.r. - în data de 23 dec.'58, când a fost scrisă autobiografia/autodenunţ) n-aş putea spune nici cel mai mic amănunt despre acele formalităţi).
Derdena stătea în boxă, în picioare. Nu-mi amintesc precis întrebările, cred însă că s-au referit în special la felul cum s-a manifestat Derdena în anii facultăţii (cu şase luni înainte de a intra în spital). Ce manifestări avea? Am răspuns că avea unele
trăsneli.
- Cum ţi le-ai explicat? m-a întrebat preşedintele.
- Eu am făcut greşeala de a nu judeca lucrurile d.p.v. al momentului în care mă aflam (ştiam doar că Derdena nu este degeaba în boxă), ci am crezut că trebuie să fiu
obiectiv
şi să spun cum mi le explicasem în anii care trecuseră (chipurile, socoteam eu asta
a spune adevărul
, fără să-mi dau seama că în situaţia aceeea alta trebuia să fie interpretarea).
- Eu mi-am explicat manifestările sale ca fiind ale unui om mai curios, inteligent, dar nestăpânit...
- Îţi aminteşti de manifestări duşmănoase ale lui Derdena, în timpul cât aţi locuit împreună, am fost întrebat.
- Nu.
Întrebările curgeau cu repreziciune. Avocaţii tot cereau cuvântul. - Dar manifestări de altă natură?
Am relatat doar foarte pe scurt o atitudine a lui Derdena faţă de interviul acordat de tov. N.S. Hruşciov (n.r. - Tătucul Marelui Frate de la Răsărit) ziariştilor americani Hearst, K.Smith, poziţie în care Derdena se arătase a fi ataşat regimului nostru şi principiilor marxiste.
- Eu îl cunosc ca un om cu vederi marxiste, am spus şi sunt complet dezamăgit de ceea ce constat acum.
Avocata a sărit (mereu cerea cuvântul). Preşedintele i-a dat dreptul să pună întrebări.
- Este Derdena alienat mintal? a repetat preşedintele.
- Nu! am răspuns, considerând că
trăsnelile
lui Derdena nu erau totuşi ale unui alienat şi că îl consideram complet răspunzător de faptele sale.
Am semnat şi m-am strecurat spre fundul sălii, unde l-am văzut pe Ganciu care m-a şi luat să stăm de vorbă. El mi-a spus că, aşa cum vorbisem eu, lucrurile puteau trece drept în favoarea lui Derdena, că nu s-a văzut clar poziţia mea combativă (...) Mi-am dat seama că în hărţuiala şi oboseala care erau acolo - la proces, poziţia mea a fost destul de confuză. Nu duşmănoasă, dar nici demascatoare..."
Aceste rânduri nu sunt o nuvelă. Nici o telenovelă. Sunt pagini din autobiografia-autodenunţ a lui Eugen Florescu, un fost student la ziaristică care şi-a turnat un coleg, care datorită acestei mărturii a ajuns la închisoare şi mai apoi în Bărăgan, gulagul românesc. În cele din urmă, în paginile unei cărţi, "Mărturia unui învins", scrisă de Derdena relativ recent, în 1998. Cărţi pe care, cu tot talentul lor aproape profetic, nici Kafka, nici Orwell şi nici alţi maeştri ai genului nu le-ar fi putut scrie niciodată. Şi asta pentru că ei nu au simţit, nu au respirat, nu au trăit experienţa.