Gáspár György, psihoterapeut: „Problemele adulților își au originile în drama propriei copilării“

Gáspár György, un foarte apreciat psiholog român, spune că pentru a avea o viață emoțională sănătoasă trebuie să trecem prin mai multe etape de ne rezolva problemele care ne-au marcat copilăria.

Gáspár György, unul dintre cei mai apreciați psihologi români FOTO arhiva personală

Autor al cărților „Copilul invizibil“ (Editura Curtea Veche) – prima carte de parenting altfel publicată în România – și „Suflete de sticlă. Traumele celor rătăciți în trecut“ (Editura Pagina de Psihologie), Gáspár György este psiholog clinician și psihoterapeut relațional, fiind specializat în hipnoza clinică, psihoterapia de familie și psihoterapia integrativă.

Printre altele, el este membru fondator și președinte al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, unde coordonează programul de formare în psihoterapia familiei și e  responsabil pentru dezvoltarea strategiei de colaborare europeano-americană în domeniul psihologiei și al psihoterapiei relaționale.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ el vorbește despre cât de important este să descoperim copiii interiori din noi și cum putem debloca sentimentele îngropate și vindeca traumele, rănile și greșelile din trecut.

„Weekend Adevărul“: Ce reprezintă copilul interior?

Gáspár György: Conceptele de copil invizibil sau de copil interior reprezintă metafore terapeutice gândite pentru ca mintea clientului sau a pacientului să-și activeze mai ușor empatia și compasiunea față de propria durere și suferință. În calitate de adulți, suntem, adesea, tentați să trecem cu vederea sau să ignorăm zbuciumul emoțional al propriei persoane sau pe al altor semeni, dar este mai greu să faci asta când observi suferința unui copil. El este purtătorul poveștilor noastre personale, vehiculul amintirilor noastre, atât ale copilului real, cât și ale copilului idealizat din trecutul nostru. Este singura calitate cu adevărat vie a existenței din interiorul nostru.

Sufletul este cel care experimentează de-a lungul ciclurilor vieții. Este cel care suferă. Și este purtătorul reînnoirii prin naștere, făcându-și apariția în viața noastră de fiecare dată când ne detașăm și ne deschidem în fața schimbării. Astfel, putem înțelege de ce copilul invizibil sau interior este și un simbol al procesului de schimbare, sau o metaforă a faptului că majoritatea problemelor cu care noi, adulții, ne confruntăm își au originile în drama propriei copilării. Este foarte adevărat că nevoile neglijate ale copilului care am fost cândva, traumele acestuia, credințele despre relații și strategiile de supraviețuire sunt dobândite în trecutul îndepărtat, dar ne influențează prezentul mai mult decât ne-ar plăcea să credem. Nimeni nu a crescut într-o familie perfectă, drept urmare, nimeni nu vine de acasă cu mâna goală.

„Mintea uită, trupul, niciodată“

De ce mulți oameni refuză să descopere copiii interiori? E cumva o teamă de întoarcere la vârsta inocenței?

Nu doar oamenii non-psihologi refuză să-l descopere, inclusiv unii specialiști din domeniu manifestă o rezistență sau respingere a copilului lor interior. Și asta pentru că ne ascundem în spatele unor strategii de apărare care ne transmit falsa iluzie a siguranței și a puterii. Onest vorbind, cui îi arde să se întoarcă la un trecut definit de frică și anxietate, incertitudine și abuz, așa cum a fost copilăria multor români?

Desigur că, în timp, noi am crescut și probabil că am ales să ștergem din memorie amintirile acestea dureroase. Ba chiar ne place să spunem că am ajuns departe și extrem de competenți. Însă s-au șters astfel de pasaje din memoria conștientă, durerea copilului zace în continuare în corpul nostru. Mintea uită, dar trupul niciodată!

Dacă acceptăm faptul că acest concept de copil interior este o metaforă psihoterapeutică, atunci putem cădea de acord și asupra faptului că vindecarea copilului din noi este sinonimă cu recuperarea. Iar pentru a ne vindeca și a recupera părțile pierdute din noi – încrederea de sine, curajul de a face față provocărilor, îndrăzneala de a iubi, puterea de a empatiza cu cei din jur, curiozitatea autentică etc. – avem de confruntat propriul trecut. Suntem dispuși să facem asta sau alegem să rămânem veșnic bântuiți de trauma care trăiește în noi? Asta este deja o întrebare pe care fiecare dintre noi o are de discutat în propria intimitate.

De ce prea des respingem copilul din noi?

Am putea spune că este compulsia repetiției, ca să folosesc un alt termen din jargonul psihologic. Ne purtăm cu copilul din noi exact așa cum s-au purtat și părinții sau îngrijitorii cu noi în copilărie. Modul în care ei au răspuns sau nu au răspuns nevoilor noastre este tiparul pe care se construiește relația cu propria persoană.

În calitate de copii, respingerea și ignorarea reprezintă lovituri grele. Nu avem capacitatea cognitivă de a înțelege complexitatea lucrurilor, de a spune că părinții ne resping pentru că așa au crescut și ei, că este moștenirea lor relațională. Punem în centrul atenției persoana noastră despre care ajungem să credem că nu este demnă de iubire, ci doar de respingere. În esență, negarea copilului interior și conturarea unui sine fals sunt manifestări des întâlnite în cazul acelora dintre noi care am crescut în familii disfuncționale.

Cât de mult influențează copilul din trecut adultul din prezent?

Într-o foarte mare măsură. Și ce este cel mai dureros este faptul că inconștient ajungem să-i rănim exact pe acei oameni despre care spunem că sunt cei mai importanți pentru noi – partenerul de viață, prietenii etc. Relațiile în care activăm zi de zi reprezintă cuiburile în care copilul interior se face vizibil, se manifestă și se exprimă.

Dacă ne gândim la o ceartă mai serioasă în cuplu, dar la fel poate fi și într-o relație cu un coleg sau un client, s-ar putea ca atitudinea sau purtarea noastră să nu corespundă cu cea a adultului cu vârsta din cartea de identitate, ci cu a unui copilaș de sub 7 ani. Iar din cauza faptului că nu suntem conștienți de bagajul psihologic cu care am venit de acasă și pentru că trăim înconjurați în zidurile negării, vom spune că totul este din cauza celuilalt, exact cum ar face-o un copil care trăiește cu teama că dacă a greșit va fi aspru pedepsit. Ne putem imagina cât de tare se poate complica o situație dacă ambii parteneri sau colegi de muncă trăiesc în umbra inconștienței, cum percepția negativă asupra celuilalt și povestea din copilărie îi îndepărtează nu doar unul de celălalt, dar și de realitate.

Din nou, putem privi spre astfel de situații atât cu asumare, cât și cu respingere. Pot să-mi asum că cearta sau conflictul au fost și din cauza mea, luându-mi angajamentul de a repara ceva din dauna relațională. Există un citat excepțional care-i aparține lui Harville Hendrix, cofondatorul terapiei relaționale imago: „Trauma copilăriei este reluată la nivel individual ca traumă a căsniciei şi a altor relații intime, iar la nivel universal, ca drama umană a conflictului şi suferinței“.

Stadiile vindecării trecutului

Cum pot fi vindecate traumele copilului interior?

Cele mai valoroase informații despre vindecarea copilului interior și recuperarea părților pierdute din noi au fost scrise de către psihologa americană Cathryn Taylor, supranumită și „mama lucrului cu copilul interior“. Ea este de părere că înfrânarea comportamentelor noastre distructive este dependentă de confruntarea propriului trecut.

Conceptul de bază al teoriei copilului interior este personificarea acestui trecut, asta ne oferă o manieră tangibilă și mai puțin abstractă de a relaționa cu trecutul nostru. Ceea ce presupune și că nu avem o cale simplă și scurtă, vindecarea înseamnă să ne conectăm la părțile din noi care suferă, să simțim acea suferință și să descoperim (tot în noi) partea care poate să răspundă empatic la această suferință. Copilul din noi strigă după ajutor, face asta cu fiecare critică, amenințare sau atitudine negativă pe care o exprimăm, dar este cine să-l audă și să-i răspundă?

Comportamentele noastre mai puțin elevate și reacții nepotrivite le putem atribui copilului invizibil sau copiilor noștri interiori (potrivit lui Cathryn Taylor cu toții avem mai mulți astfel de copii), dar aceasta este doar o parte din recuperare. O alta este aceea în care ne asumăm angajamentul față de vindecare și alegem în mod conștient să ne purtăm într-un mod matur și responsabil. În bestsellerul ei de mare succes, „Ghidul copilului interior: ce să faci cu trecutul care nu vrea să dispară“, psihoterapeuta Cathryn Taylor ne propune o strategie inovativă de recuperare: totul începe cu identificarea durerii, continuând cu investigarea acesteia, ceea ce ne duce spre trăirea durerii și interacțiunea cu ea, ajungând la deplângerea durerii copilului interior și revendicarea bucuriei.

Poate fi conștientizarea rănilor trecutului un factor stenic?

Fără îndoială, da! Răspund nu doar din prisma observațiilor mele clinice sau ale colegilor care lucrează cu conceptul de copil interior, dar și al experiențelor mele personale de viață. Crescut într-o familie cu un tată alcoolic și o mamă cu diferite probleme de anxietate și depresie, bagajul psihologic cu care am pornit în viață nu a fost tocmai ușor de cărat.

Am încercat ceva timp să mă adăpostesc după armura perfecțiunii și a lipsei de greșeală, privind critic spre toți cei din jur, dar toate acestea nu au făcut decât să mă sleiască de puteri și să mă adâncească în nefericire. Odată asumat procesul de vindecare, am avut de înfruntat multe fantome ale trecutului, dar, într-un mod ciudat, eu mă simțeam mai plin de viață, de energie și de încredere. Procesul de vindecare nu s-a încheiat, în ceea ce mă privește. Sunt conștient de faptul că sunt o lucrare în curs de desfășurare, dar nu mai trăiesc cu toată anxietatea din copilărie și nici nu mă mai îndoiesc de capacitatea mea de a gestiona provocările inerente ale vieții.

„Dacă ne lăsăm copleșiți de durere, nu vom progresa“

Cât de dificil este de reconstruit fundația defectă a vieții noastre?

Procesul în sine nu este dificil, dar necesită timp și antrenament emoțional. Cel mai provocator este să ne canalizăm energia pentru a porni pe acest drum, apoi lucrurile se aranjează și noi ne obișnuim, din ce în ce mai mult, cu efortul psihologic și emoțional.

Din experiența de terapeut, am observat că sunt două tipologii de contexte care ne mobilizează: odată apariția unei crize, de exemplu o despărțire, un divorț, o pierdere sau o boală, care ne fac să lucrăm la problemele noastră cerând ajutor de urgență; apoi pregătirea psihică în care ne documentăm, poate chiar mai mulți ani, citim cărți, participăm la câte un curs sau o conferință și apare ceva ce ne transmite că este momentul potrivit pentru a demara procesul de reconstrucție a propriei arhitecturi psihologice.

Care sunt cei mai importanți pași pentru a putea să ne reîntâlnim cu copilul din noi din trecut și să realizăm părțile mai puțin plăcute?

Pornim de la identificarea durerii, așa cum ne îndeamnă Cathryn Taylor, mai exact este important să privim spre diferitele stadii ale dezvoltării noastre (din copilărie) și să vedem unde anume nu ne-au fost îndeplinite nevoile. Sunt mai multe stadii: etapa de conectare și atașament (0-2 ani), etapa de explorare și descoperire (2-3 ani), etapa de identitate (3-4 ani), etapa de competență și putere (4-6 ani), etapa de socializare (6-12 ani).

După ce am conștientizat în care etapă ne-a fost cel mai greu, avem de investigat contextul, aici este important să aflăm mai multe despre viața părinților noștri și despre ce i-a determinat să facă sau să nu facă anumite lucruri. Asta ne ajută să înțelegem că nu a fost „din cauza noastră“. După ce am investigat-o, este important să și trăim durerea – dacă nu ne permitem să ne împrietenim cu emoțiile dificile, nu vom avea parte nici de cele plăcute și pozitive. Interacțiunea cu durerea și concretizarea acesteia presupune să nu ne identificăm cu sentimentele noastre, ci mai degrabă să le permitem să ia forma copiilor noștri interiori; ceea ce ne va face să percepem cât suntem de vulnerabili și de puternici, în același timp.

Tot acest pas ne poate ajuta să găsim protectorul din noi sau părintele suficient de bun, nu doar latura noastră neputincioasă. Deplângerea durerii copilului interior este despre a jeli pentru a putea îngropa în pace necazurile, pierderile, nenorocirile care ni s-au întâmplat. Ultimul pas este vindecarea durerii și recuperarea bucuriei, putem ajunge aici doar după ce am acceptat durerea și am plâns costurile acesteia. Iar acum ne împăcăm cu povestea personală de viață și ne desprindem în mod conștient de trecutul dureros. Întreg procesul implică nu doar o înțelegere cognitivă, pe cât o întâlnire cu emoțiile, corpul și senzațiile acestuia. Dacă trecem prin proces doar mental, nu ne va ajuta suficient de mult. Dacă ne lăsăm copleșiți de emoții și durere, iar nu vom progresa. Este vorba despre a integra – emoțional, somatic și cognitiv – ceea ce am trăit și ceea ce am descoperit despre noi.

„Mulți bărbați au nevoie să învețe limbajul emoțiilor“

Cât de importantă este conectarea noastră ca părinți cu copiii noștri, pentru ca în viitor ei să nu aibă traumele copilului interior?

În calitate de psihoterapeut de familie, nu știu să existe un factor mai important pentru prezentul și viitorul unui copil ca legătura emoțională dintre acesta și părinții sau îngrijitorii săi. Atunci când un părinte își face timp pentru copil, acesta se simte auzit, văzut, prețuit – într-un cuvânt, iubit.

Această iubire ne dă forța necesară pentru a ne confrunta cu provocările vieții și ne asigură reziliența pentru a ne reveni după momentele de greu și disconfort. Cred că secretul este să păstrăm vie și pozitivă legătura dintre noi și copil, pentru ca ea sau el să-și urmeze propria cale. Ce-i drept, însă, pentru a fi capabili de o astfel de conexiune afectivă cu copilul nostru biologic, avem de integrat copilul nostru interior. Parentingul vine cu această extraordinară oportunitate de reintegrare și creștere psihologică. Dar oportunități similare ne oferă și relațiile de cuplu, cele de fratrie sau intimitate crescută.

De ce destui părinți se blochează în relația cu copiii când ei ajung la aceeași vârstă la care părinții s-au blocat când erau copii? E cumva o ciclicitate negativă?

Aminteam despre stadiile de dezvoltare ale ființei umane, odată ce trecem cu bine de acestea dobândim o serie de informații și atuuri; dar dacă trecerea a fost tulbure, suferim daune psihologice și leziuni emoționale.

De exemplu, în etapa de conectare, învățăm că legătura emoțională este sensul existenței umane. Dar dacă părinții nu sunt disponibili, ceea ce deducem este că relațiile sunt doar un calvar necesar. Iar asta se va repune în scenă în toate conexiunile noastre importante, inclusiv în cele cu copiii biologici. Dacă în etapa a doua, de explorare, îngrijitorii nu ne încurajează pornirile și ne limitează nevoia de descoperire, iar învățăm că singuri nu avem voie să facem nimic ori că, de aici în colo, singuri trebuie să le facem pe toate.

Aceste informații de regulă sunt inconștiente, facem referire la perioade ale vieții noastre când memoria explicită (activată în mod voluntar) încă nu funcționează. În schimb, avem memoria implicită (sau inconștientă) care reține tot și care ne ghidează acțiunile. Prin urmare, nevoile copiilor din diferitele etape de dezvoltare „ne zgândăre“ nevoile copilului nostru interior și apare o mică sau mare criză. Dacă aceasta este gestionată cu înțelepciune (nu cu negare, respingere sau ignorare), ni se oferă șansa de transformare și implicit de a le oferi copiilor noștri un context de viață mai bun. Dacă, însă, ignorăm teoria copilului interior și trăim în temnița unei minți închise și limitate, tot în aceste condiții îi vom crește și pe copiii și urmașii noștri.

Fetele, în colivii; băieții, cu măști

Se spune des că bărbații se maturizează mai greu. Este o interdependență între maturitatea întârziată a multor bărbați și neasumarea copilului interior din trecut?

Există această înclinație a minții umane spre a diferenția genul masculin de cel feminin, dar realitatea s-ar putea să fie la fel de dureroasă. Este adevărat că băieții sunt educați în mod diferit față de fete; că ele sunt încurajate să fie mai rezervate și atente la relații, în timp ce băieții sunt educați pentru a fi puternici și încrezători. Dar adesea nu se întâmplă altceva decât să le băgăm pe fete în colivii, iar băieților să le punem niște măști. Din această cauză atât ele, cât și ei au de recuperat multe din restanțele psihologice.

Probabil că dacă ne referim la diferențele de gen, mulți dintre bărbați au nevoie să învețe limbajul emoțiilor, să-și cultive inteligența relațională și să realizeze că forța constă în ce se întâmplă între noi, nu doar în noi – asta însemnând că pot să renunțe la măști și să respire liberi. În timp ce femeile să lupte pentru visurile lor, să-și exercite dreptul la egalitate și să nu se mai sacrifice atât de mult de dragul celor din jur – ceea ce presupune să trăiască ieșind din colivie.