„Dezastre în aer”, emisiunea preferată a stewardeselor

Deşi unii au impresia că însoţitorii de bord nu ştiu decât să stea pe culoar şi să servească, aceştia nu urcă în avion decât după cursuri speciale de pregătire la Şcoala Superioară de Aviaţie Civilă. Admiterea constă în examene la limba engleză şi geografia României şi a Europei. Dacă au luat examenul, candidaţii trebuie să mai treacă de un filtru: testul medical.

Giroscaunul şi barocamera

Cele mai temute probe-filtru sunt giroscaunul şi barocamera. Giroscaunul este un dispozitiv electromecanic cu faimă proastă. „Pentru că nu este tocmai plăcut”, subliniază Bogdan, care, ca toţi aspiranţii la meseria de însoţitor de bord, a avut „ceva emoţii” la proba cu pricina.

„Eşti legat de scaun cu o centură de siguranţă şi eşti învârtit cu viteză în jurul propriei axe”, povesteşte Bogdan Lascu. „După ce se opreşte, eşti pus să te ridici, să întinzi mâinile în faţă şi să faci câţiva paşi. În felul acesta îţi testează echilibrul. Cei care au probleme nu reuşesc: se împleticesc şi cad.”

În barocameră este recreată presiunea din interiorul avionului. „E o cameră normală, dar condiţiile de presiune sunt speciale”, ne explică în continuare Bogdan. „Se simulează o decolare, o aterizare, în timp ce eşti legat la nişte aparate care îţi monitorizează semnele vitale.”

Ca să treci cu bine de această probă, „este foarte important şi felul în care te autosugestionezi”, consideră Bogdan. „S-a întâmplat ca cineva care a dat proba odată cu mine să aibă probleme.

Condiţiile nu erau extreme, presiunea din interior nu se schimbase dramatic, dar felul în care a abordat psihic proba a pus persoana respectivă în dificultate.” 

Examenul medical la admiterea în şcoală este foarte strict. Inima, plămânii, vederea, auzul, toate trebuie să funcţioneze ceas, dar ca metode de evaluare „giroscaunul şi barocamera sunt cele mai exotice”, conchide Bogdan.

Licenţa medicală trebuie reînnoită anual, motiv pentru care însoţitorii de bord fac tot posibilul să rămână în formă. În fond, este o meserie pe care o pot practica până la adânci bătrâneţi dacă sănătatea le permite. Partea bună este că Tarom nu se debarasează de însoţitorii de bord care nu mai corespund fizic, ci le oferă posibilitatea unui „post la sol”, declară Bogdan.Dacă au trecut de testele preliminare, viitorii însoţitori de bord încep cursurile teoretice.

Practica pe simulator

Cunoaşterea aeronavei, legislaţie aeronautică, proceduri de urgenţă, geografie, meteo, psihologie şi limba engleză sunt doar câteva dintre noţiunile care formează bagajul de cunoştinţe al unui însoţitor de bord. Acestea sunt verificate săptămânal şi, în funcţie de notele obţinute, urmează instruirea practică şi simulatorul.

„Acesta e un instrument foarte important, care reconstituie cât mai exact condiţiile din interiorul unui avion”, explică Bogdan. „În general, când ajungem la etapa aceasta de pregătire, se simulează condiţii extreme cum ar fi depresurizarea sau incendiul în cabină. Simulatorul arată exact ca o cabină de avion, cu locuri, cu ieşiri, şi este echipat special ca să genereze fum. Acolo suntem pregătiţi şi instruiţi pentru situaţiile anormale şi de urgenţă ce pot să apară în timpul zborului. Simulatorul, împreună cu exerciţiile de evacuare, reprezintă evaluarea pentru a obţine brevetul şi licenţa de zbor.” 

Pentru Anna, care a făcut şcoala de însoţitori de bord în urmă cu patru ani, cel mai dur examen a fost cel de proceduri şi cazuri speciale. „Trebuie să fim pregătiţi pentru orice situaţie de urgenţă apărută în timpul zborului, oricât de improbabilă ar fi. Desigur, nu trebuie să ne gândim că am avea parte de aşa ceva, dar cum siguranţa pasagerilor este pe primul loc, noi trebuie să fim pregătiţi.”

Atât Anna, cât şi Bogdan au mărturisit că se uită la emisiunea „Dezastre în aer”, considerând aceasta ca fiind parte dintr-un training continuu. Se transpun în situaţiile respective, înţeleg mai bine ce s-a întâmplat şi cum ar trebui să reacţioneze dacă li s-ar întâmpla şi lor.

Service şi safety

Sunt cei doi „vectori” ai muncii unui însoţitor de bord. „Service” se referă la partea de servicii oferite la bordul avionului: platoul cu mâncare, atenţia şi zâmbetul profesioniştilor. „Pasagerii îţi evaluează activitatea după serviciile la bord, de multe ori se rezumă la zâmbet - dacă le zâmbeşti sau nu - dar ei scapă din vedere că există şi o parte mult mai importantă pe care noi nu avem voie să o uităm”, afirmă Bogdan. Se referă la partea de „safety”, adică tot ce ţine de siguranţa pasagerilor. De altfel, Tarom se numără printre puţinele companii aeriene din Europa care sunt certificate IOSA (International Operational Safety Audit).

„Fiecare membru din echipaj are atribuţii foarte exacte. Şeful de cabină este cel care gestionează resursele de echipaj dar, în general, fiecare ştie ce are de făcut pe partea de safety, adică în situaţiile anormale de zbor, nu neapărat accidente, ci tot felul de incidente, precum turbulenţele. Probleme nu sunt atunci când ştii exact cu ce ai de-a face, ci când apar surprize. Importantă este evaluarea corectă a oricărei situaţii, în funcţie de care iei o decizie, pe baza standardelor şi a cunoştinţelor pe care le ai.”

Cei mai mulţi pasageri se sperie când avionul se zdruncină din cauza turbulenţelor. „Atunci e importantă prezenţa ta, cum relaţionezi cu pasagerii, pentru că în acele momente singurii oameni la care ei se raportează sunt însoţitorii de bord. Câteodată şi piloţii fac anunţuri, iar vocea comandantului contează. Am observat că tonul acestuia îi linişteşte, dar, în general, însoţitorii de bord se ocupă de tot. Eu zbor de opt ani şi nu am avut situaţii extreme. Sunt pasageri care, din cauza stresului, reacţio­nează ciudat, au un atac de panică sau sunt foarte crispaţi. Este indicat să discuţi cu omul respectiv. Poate are nevoie doar de prezenţa ta sau de asigurări suplimentare, însă oricum am observat că, atunci când sunt turbulenţe, toţi ochii sunt aţintiţi spre noi şi oricât de grea ar fi situaţia, trebuie să ne păstrăm calmul şi zâmbetul.”

Unii călători sunt chiar mai dificili, punând la încercare diplomaţia şi răbdarea însoţitorilor de bord. Bogdan spune că pasagerii recalcitranţi nu devin aşa din senin, de regulă ei au o problemă care în general e legată de stresul cauzat de zbor. „Încercăm (să-i calmăm – n.r.) verbal, la limita bunului simţ, şi dacă nu reuşim, avem un formular la bord în care sunt trecute regulile. În caz că nu se potolesc, îi lăsăm pe primul aeroport, vine poliţia, îi ia, iar noi ne continuăm drumul”, completează Anna.

Împlinirea profesională

Dincolo de incidente şi mici neplăceri, însoţitorii de bord găsesc şi motive de satisfacţie. Cel mai mult, Annei îi plac libertatea şi dinamismul pe care această meserie i le oferă.

„Astăzi pot fi la Roma, mâine la Paris, poimâine la Londra. Pasagerii sunt mereu alţii, au întrebări diferite şi nevoi diferite. Îmi place foarte mult faptul că unii pasageri străini ne întreabă ce să viziteze când vin în ţară sau cum sunt oamenii la noi ori ne cer să le recomandăm o mâncare tradiţională. E foarte plăcut să poţi să le vezi privirile uimite atunci când le povestim câte destinaţii interesante sunt în România, câte sunt de văzut şi experimentat. Şi, bineînţeles, îmi place când pasagerii sunt mulţumiţi de serviciile noastre. Pentru cei mai mulţi dintre ei, prima experienţă românească, primul contact cu ospitalitatea are loc în avion. Ultima impresie legată de România este, de asemenea, importantă. De aceea, pasagerii Tarom trebuie întotdeauna să coboare din avion zâmbind.”

Bogdan este, la rândul lui, mulţumit. „Ce am aşteptat de la meseria asta în mare măsură mi s-a împlinit. Am avut ocazia să călătoresc destul de mult. E important, am văzut nişte locuri. Plus că în fiecare zi am şansa de a intra în contact cu foarte multe persoane.”

Program neregulat

Ca în orice profesie, însă, există şi minusuri. „Această meserie are toate dezavantajele pe care le are orice carieră în care investeşti timp şi efort: mai puţin timp cu prietenii şi familia”, spune Anna. „Dar nici nu sunt sigură că acesta este un dezavantaj. Având în vedere că, în general, prietenii şi familia au şi ei programul foarte încărcat. În ziua de azi, nimeni nu mai stă acasă decât seara. Diferenţa la noi este programul neregulat: te poţi trezi la trei dimineaţa ca să pleci în cursă sau la 12 noaptea sau la două după-amiaza. Ceea ce înseamnă că dormim la orele cele mai ciudate.”

Totuşi efortul merită, pentru că „este o meserie care îţi permite o viaţă confortabilă şi vacanţe decente aproape oriunde în lume. Noi şi familiile noastre putem călători gratuit.” Cei care vor să avanseze o pot face până la funcţia de instructor de zbor. „Dar, ca în orice meserie, limita este acolo unde se opreşte fiecare”, spune Anna. „Avem colegi care şi-au continuat studiile şi au trecut la manşă, devenind piloţi.”

Înainte de a fi stewardesă, Anna credea că meseria se bazează pe trei elemente: să îţi placă să zbori, să călătoreşti şi să fii un bun comunicator. „Acum ştiu că impresiile mele iniţiale au fost corecte, dar am o percepţie mai nuanţată. De departe, esenţa acestei meserii este comunicarea. Iar oamenii sunt întotdeauna cei mai importanţi, nu modelul de avion pe care lucrăm sau destinaţia călătoriei noastre. Echipajul înalţă avionul dincolo de nori, iar noi trebuie să facem călătoria cât mai sigură şi mai plăcută pentru pasageri.”

Anna rezumă simplu esenţa meseriei sale: piloţii înalţă avionul deasupra norilor, iar însoţitorii se asigură că pasagerii au o călătorie plăcută.

Citiţi mai multe in articolul:  Viaţa la înălţime