Interviu De ce viitorii medici învață și cum să asculte. Dr. Beatrice Mahler: „Pacienții așteptă nu doar să îi tratăm bine, ci și să comunicăm“
0La UMF „Carol Davila“, un curs opțional îi învață pe viitorii medici să comunice cu pacienții: cum să asculte, cum să transmită un diagnostic dificil și cum să-și gestioneze propriile emoții. Medicina are nevoie şi de povești, nu doar de aparate și tratamente.
Medicina se bazează tot mai mult pe tehnologie, însă aparatura sofisticată și algoritmii de diagnostic nu pot înlocui comunicarea dintre medic și pacient. Pandemia de COVID-19 a arătat acest lucru cu brutalitate: mii de oameni au simțit că nu înțeleg ce li se întâmplă, chiar dacă primeau tratamente corecte. Pentru mulți, lipsa explicațiilor a fost mai greu de suportat decât procedurile medicale. Pornind de la această nevoie, Beatrice Mahler, medic primar pneumolog la Institutul „Marius Nasta“ din Bucureşti și conferențiar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“, a creat cursul de „Medicină narativă și comunicare clinică medicală“. Este pentru prima dată când studenții de la Medicină pot învăța într-un cadru structurat cum să-și asculte pacienții, cum să transmită un diagnostic grav și cum să-și gestioneze propriile emoții. „Au fost momente în care am văzut reacția multor aparținători și pacienți, care așteptau de la noi nu doar să îi tratăm bine, ci și să le explicăm ceea ce facem“, spune medicul, care a arătat, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, motivele care au dus la apariția acestui curs, obstacolele reale din spitale și felul în care viitorii medici pot construi o relație de încredere cu pacienții lor.
De ce contează comunicarea în medicină
Experiența pandemiei a arătat cât de vulnerabilă poate fi relația dintre pacient și medic atunci când explicațiile lipsesc. În multe situații, oamenii au simțit că tratamentul primit nu era însoțit și de înțelegerea necesară. Pentru Beatrice Mahler, diferența dintre un act medical tehnic și unul complet este dată de felul în care informația ajunge la pacient. „Medicina devine tot mai complexă, devine tot mai tehnică – aparatura ne ajută foarte mult –, însă aceste lucruri trebuie explicate pe înțelesul pacienților. Altfel, ajungem să fim în două tabere diferite, ceea ce nu ne dorim. Atunci când suntem atenți la emoția celui din fața noastră, la durerea pe care el o simte, la trauma nu doar fizică, ci și psihică prin care trece, nu facem altceva decât să ne păstrăm umanitatea de care toți avem atât de multă nevoie și pe care, de altfel, pacienții o cer medicilor“.
Nevoia de a învăța să comunicăm nu se rezumă la studenți. Mahler consideră că pregătirea trebuie să îi includă și pe medicii deja formați pentru că tipul de interacțiune se schimbă de la o specialitate la alta și de la un pacient la altul. Totuși, facultatea rămâne cel mai bun loc pentru a introduce aceste repere. „Am considerat că este un lucru foarte bun să demarăm acest proces încă din facultate și am început, așa cum era normal, cu un opțional, să văd dacă există o dorință în această direcție, să văd dacă apetitul studenților pentru acest tip de formare este prezent și care este feedbackul după câteva sesiuni“.
Anul IV și pacientul
Studenții la Medicină au câteva cursuri generale de etică și psihologie medicală în primii ani de facultate. Însă adevăratul contact cu pacientul începe din anul III, odată cu primele stagii clinice. Alegerea anului IV pentru introducerea opționalului nu a fost întâmplătoare: este momentul în care baza teoretică se împletește deja cu experiența directă din spital. „În anul III de facultate, studenții ajung deja în spital și încep să deprindă etapele anamnezei (n.r. – discuția prin care medicul află istoricul bolii și simptomele pacientului), interacționează deja cu pacientul și oarecum sunt familiarizați cu viața de spital. Introducerea în anul IV a acestui tip de curs nu face altceva decât să finiseze aspecte ce țin de anamneză“, explică Beatrice Mahler.
Dincolo de partea tehnică, cursul pune accent și pe un aspect mai puțin discutat în formarea medicilor: grija față de propria persoană. „Ne-am concentrat și pe atenția pe care fiecare medic trebuie să o aibă față de el, pentru a oferi cât mai mult celor din fața lui. Nu ajunge să ai grijă de ceilalți, dacă nu ai grijă de tine și dacă nu încerci să te poziționezi acolo unde este locul tău“, spune Mahler. Pentru studenți, cursul devine și o lecție despre cum să recunoască și să înțeleagă impactul emoțional al relației cu pacientul și familia. „Sunt emoții pe care le trăiești împreună cu pacientul, cu familia, și sunt emoții pe care de foarte multe ori le duci acasă cu tine. Or, aceste lucruri trebuie gestionate“, subliniază medicul.
Cursul nu promite soluții definitive, dar deschide o cale prin care viitorii medici pot învăța să își recunoască emoțiile și să înțeleagă mai bine ce simte pacientul. „Nu spun că acești studenți vor învăța tot în cadrul acestui curs, dar sunt primele direcții, bază pe care o punem în a-și identifica ei propriile emoții și, pe de altă parte, în a identifica emoția pe care o trăiește pacientul, dincolo de diagnosticul și de tratamentul care uneori poate fi foarte dur“. Pentru Mahler, această reflecție este vitală într-o profesie care presupune presiune constantă: „Trebuie să îți readuci aminte, zi de zi, motivul pentru care ai ales această profesie. E una extrem de dificilă, cu momente de tensiune și situații critice în fața pacientului, pe care, după ce le gestionezi alături de el, trebuie să le gestionezi și tu, față de tine însuți“.
Medicul față-n față cu jurnalistul
Cursul de „Medicină narativă și comunicare clinică medicală“ nu se rezumă la teorie. Mahler a structurat conținutul pe șapte direcții diferite, actualizate constant, astfel încât studenții să aibă exerciții practice și experiențe directe. „Au fost momente în care am interacționat, am făcut jocuri de rol: în care unii studenți au jucat rolul de pacienți sau de aparținători, iar ceilalți trebuiau să gestioneze o situație de conflict, o situație de transmitere a unei vești triste“, explică Mahler. Exercițiile sunt precedate de învățarea unor metode și algoritmi: cum se formulează frazele, care sunt cuvintele-cheie, ce ton trebuie folosit și cum poate fi adaptat limbajul la context.
Pentru a înțelege mai bine ce înseamnă comunicarea în spațiul public, studenții au discutat pe baza unor articole și materiale video din presă și au avut ocazia să interacționeze direct cu jurnaliști. „Am încercat să le analizăm din punct de vedere al modului «așa da» sau «așa nu» și un lucru extrem de important care le-a plăcut foarte mult a fost interacțiunea cu presa, în care am avut invitați jurnaliști“, povestește ea. Dialogul cu jurnaliștii a fost, pentru studenți, o experiență neașteptată. „Pe lângă faptul că au spus punctul lor de vedere cu privire la ce înseamnă pentru ei interacțiunea cu un medic, le-au permis studenților să le pună întrebări, iar întrebările au fost foarte multe“, adaugă Mahler. Întâlnirea a schimbat modul în care studenții priveau relația cu presa. „Dacă înainte existau prejudecăți, discuția le-a arătat că jurnalistul are un rol important în sistemul de sănătate, că transparența din partea medicilor este esențială și că menținerea unui dialog constant este benefică pentru toată lumea“.
Transmiterea unor vești dificile – de la un diagnostic grav până la situații de deces – este una dintre temele centrale ale cursului. Studenții exersează formulele de deschidere și modul în care trebuie pregătită o asemenea discuție. „Am învățat care sunt metodele prin care facem acest lucru, care sunt algoritmul, procedura, cuvintele-cheie pe care trebuie să le spunem și modul în care le spunem. Am învățat cum să vorbim, care este cel mai adecvat ton pe care îl folosim“, explică Mahler.
Ce a schimbat cursul pentru studenți
Entuziasmul a fost primul semn că acest opțional a lăsat o amprentă. Studenții au devenit mai deschiși, mai curajoși și i-au scris direct pentru a-și împărtăși impresiile. Cel mai mult a contat însă faptul că, mai târziu, în stagiul de pneumologie, Mahler i-a văzut aplicând natural algoritmul exersat la curs, ca și cum ar fi făcut parte deja din modul lor de a comunica. Cursul, limitat momentan la 40-50 de locuri, s-a ocupat imediat. Alți studenți ar fi vrut să se înscrie, dar nu au mai prins loc. „S-au umplut locurile foarte repede, ceea ce înseamnă că își doresc să participe“, spune Mahler.
Privind înainte, ea crede că următorii pași vor depinde de ce își vor dori studenții. „E bine să avem două generații și să vedem ce părere au ei – și să facem pași după ce analizăm și după ce ne uităm, cu adevărat, la ce își doresc ei de la noi, pentru că până la urmă suntem acolo să-i ajutăm pe ei să se dezvolte“.
Adaptarea limbajului, parte din fișa postului
Unul dintre cele mai mari obstacole în calea unei comunicări de calitate este presiunea timpului. Personalul medical este insuficient, iar medicii sunt nevoiți să împartă atenția între mai mulți pacienți. În aceste condiții, păstrarea empatiei și a transparenței devine o provocare. „Lucrurile, într-adevăr, sunt greu de gestionat câteodată, însă noi nu suntem rupți de lume și oamenii știu și au această informație, că suntem puțini – și de cele mai multe ori văd acest lucru atunci când sunt în unitățile medicale“, spune Beatrice Mahler. Chiar și atunci când timpul este limitat, gesturile simple contează. „Este foarte important să le transmitem oamenilor care vin la medic sau care sunt în spital că avem o urgență. De exemplu, dacă suntem în ambulator, consultăm pacienți, iar pe secție e o urgență și suntem chemați, nu e normal să plecăm din cabinet fără să spunem oamenilor de la ușă unde mergem și ce facem“. Astfel, pacienții înțeleg că nu sunt ignorați, ci că o altă situație a necesitat atenția imediată a medicului. De multe ori, explicațiile simple sunt suficiente pentru a reduce tensiunea și neîncrederea. Mahler subliniază că transparența în comunicare îl ajută pe pacient să simtă că face parte din procesul decizional și să accepte mai ușor situațiile care nu depind de medici.
Un alt obstacol apare atunci când limbajul medical devine o barieră. Mulți pacienți nu cer explicații, din rușine sau teamă, și pleacă fără să fi înțeles tratamentul sau pașii următori. „Aici sunt mai multe direcții, pentru că, pe de o parte, trebuie să observăm tipologia de pacient pe care o avem, modul în care el învață, pentru că sunt persoane care sunt auditive și e suficient să audă și să rețină. Sunt persoane vizuale, trebuie neapărat să vadă o schemă ca să rețină informația. Sunt persoane care au abilități tehnice mai bune și atunci, de exemplu, dacă trebuie să utilizeze acasă un dispozitiv sau să-și facă o injecție, trebuie să pună mâna pe ele, să nu le perceapă ca pe instrumente complet străine“.
Pentru Mahler, adaptarea limbajului și a metodei de explicare la fiecare pacient face parte din responsabilitatea medicului. În plus, tehnologia poate fi un sprijin: o discuție înregistrată sau notițe luate în timpul consultației ajută pacientul să revină ulterior asupra informațiilor. „Este foarte bine să permitem pacientului să ne înregistreze sau să înregistreze discuția cu noi, dacă nu, să-și noteze pe un caiet principalele elemente care sunt importante în pașii pe care îi are de făcut în viitor“.
Un alt aspect esențial este ascultarea atentă a pacientului în etapa de anamneză. „Trei minute trebuie să ascultăm pacientul. Dacă nu îl lăsăm să vorbească, riscăm să punem un diagnostic care nu este corect“, avertizează Mahler. Consecințele nu țin doar de un diagnostic greșit, ci și de tratamente nepotrivite care pot genera erori în lanț și pot afecta încrederea pacientului. „Este extrem de important să ascultăm pacientul, pentru că problema e a lui. Noi suntem acolo să-l ajutăm“.
Etica și atitudinea medicului
În spitale apar uneori situații în care medicii afișează o atitudine de superioritate, ceea ce afectează direct relația cu pacientul. Corectarea unor astfel de comportamente începe încă din facultate, dar se sprijină și pe cadrul profesional impus de Colegiul Medicilor din România. „Ține de reglementările pe care noi, medicii, trebuie să le respectăm, conform codului etic și deontologic, lucruri care sunt prevăzute în acest cod, pe care îl avem cu toții și avem obligația să-l respectăm“, explică Beatrice Mahler. Codul se află acum într-un proces de actualizare, pentru a ține pasul cu noile realități tehnologice. „Cine nu îl respectă, nu respectă un principiu etic, iar aici nu există posibilitatea de negociere“, spune Mahler. În opinia sa, responsabilitatea revine și coordonatorilor, șefilor de secție și directorilor medicali, care trebuie să sancționeze atitudinile nepotrivite. „Un medic care are o atitudine de superioritate înseamnă că își ratează cel puțin jumătate din obiectivele pe care le are împreună cu pacientul“.
Chiar și atunci când timpul este limitat, gesturile simple contează. „Sunt pacienți care nu au nevoie de mult timp, dar sunt și pacienți care au nevoie de mai mult – și atunci îi chemi a doua oară sau le oferi un număr de telefon la care să poată pune întrebări“, explică medicul. Pentru ea, atitudinea etică trebuie să fie însoțită și de responsabilitatea directă a celor din ierarhie: „Eu cred, și sunt fermă în direcția asta, că atunci când comportamentul nu este etic sau este lipsit de etică, sancțiunea cel puțin verbală din partea superiorului trebuie să existe“.
Se încarcă comentariile...
