Alexandru Davila a fost şeful Poliţiei Sectorului de Galben

Autorul dramei istorice "Vlaicu Vodă" a înţeles că nu are vocaţie pentru activitatea poliţienească, dedicându-se literaturii Adevărul continuă seria articolelor "Căpitanului de

Autorul dramei istorice "Vlaicu Vodă" a înţeles că nu are vocaţie pentru activitatea poliţienească, dedicându-se literaturii

Adevărul continuă seria articolelor "Căpitanului de istorie", Florin N. Şinca. Ofiţerul de poliţie dezvăluie aspecte inedite mai puţin sau chiar deloc ştiute ale istoriei Poliţiei Române. În numărul de astăzi, Şinca scoate la lumină, din colbul istoriei, pentru cititorii noştri un aspect puţin ştiut de multă lume. Înainte de a deveni celebru în literatura română, odată cu publicarea dramei istorice "Vlaicu Vodă", Alexandru Davila a fost şeful Poliţiei Sectorului de Galben, actualul Sector 2 al Capitalei. "Căpitanul de istorie" Florin N. Şinca arată că dramaturgul nu a încasat prea multe solde, ca şef de poliţie, şi asta pentru că nu îl "ajuta" vocaţia. Pentru Davila, viaţa a curs altfel fără uniformă. Printre multe altele, s-a bucurat de premiera dramei sale la Teatrul Naţional, a fondat primul ziar de teatru din lume, chiar şi primul ziar de sport din România.

Florin N. Şinca inspector de poliţie

Secolul al XIX-lea se caracteriza prin instabilitatea şi lipsa de profesionalism a funcţionarilor poliţieneşti. Subordonarea politică era de domeniul evidenţei - măcar nu se străduiau s-o ascundă! -, iar rotativa la putere a partidelor Conservator şi Liberal conducea aproape fără excepţie la schimbarea prefectului de poliţie. Această nefericită situaţie nu va înceta parţial decât în 1903 şi o datorăm unui reformator - ministrul de interne liberal Vasile Lascăr.

Agreat de conservatori

Deocamdată suntem în perioada în care instituţia poliţienească bucureşteană purta denumirea Prefectura Poliţiei Capitalei, având în frunte, fireşte, un prefect.

În plan politic, începută încă din 1881, îndelunga guvernare a lui Ion C. Brătianu sfârşeşte în primăvara anului 1888, măcinată de acţiunile opoziţiei unite şi - aşa cum ne relatează Constantin Argetoianu - de ,,Cazul colonelului Maican'', scandalul de corupţie care a dovedit mai mulţi epoleţi pătaţi, printre care şi cei ai prefectului Poliţiei Capitalei, generalul Radu Mihai.

La 23 martie 1888, Preşedinţia Consiliului de Miniştri este preluată de conservatorul Theodor Rosetti, care cumula şi funcţia de ministru de interne. A doua zi, cunoscutul prefect chefliu, kneazul Dimitrie P. Moruzzi este demis şi în locul lui vine colonelul Sergiu Voinescu, personaj onest, direct, intransigent, fost comandant al Regimentului 2 Linie.

Vreau să fiu poliţist

O săptămână mai târziu, Alexandru Davila cere să intre în poliţie. ,,Guvernul conservator m-a numit inspector de poliţie, însărcinat cu Prefectura Poliţiei Capitalei'', scria în apusul vieţii. Solicitarea i se aprobă şi, la 1 aprilie 1888, Alexandru Davila îşi ia în primire importantul post de ,,comisar-inspector al Inspectoratului Circumscripţiunei II de Poliţie''. Cu alte cuvinte, era şef al poliţiei unui sector de astăzi, respectiv ,,Coloarea de Galben'' (Sectorul 2). Nu ştim prea multe despre activitatea profesională a lui Davila, însă, la puţină vreme de la numirea sa, este indirect implicat într-un incident. Iată despre ce a fost vorba:

Un oarecare mahalagiu Iosif Marcu, din str. Sălcuţei nr.24, depune o reclamaţie la prefectul Poliţiei Capitalei. Îi aducea la cunoştinţă că, într-o dimineaţă, pe când se întorcea cu familia şi lăutarii de la nunta fiicei sale, el şi consoarta sunt înjuraţi şi loviţi cu bastonul de către subcomisarul N. Adrian, de la Secţia XII Poliţie (cu sediul în str. Griviţei nr. 41).

Părtaş la incident, lăutarul Mihai Speranţă declară cum poliţistul ,,le-a zis să înceteze a mai cânta''. Bine afumat, socrul mic nici n-a vrut să audă şi a socotit că ,,fiind ziuă nu cred că prin cântare tulbur liniştea''. Poliţistul îl prinde de haine, încercând să-l conducă la secţie şi de aici se iscă scandalul.

Fără a cerceta în amănunţime cazul, la 11 iunie 1888, comisarul-inspector Alexandru Davila întocmeşte o adresă către superiorul său. Potrivit opiniei sale, ,,Dl. subcomisar clasa I-a N. Adrian, s'a făcut culpabil de abuz de putere şi de lovire a femeii Sofia Marcu. În consecinţă cred necesar depărtarea sa din serviciu''. Rezoluţia col. Voinescu este cât se poate de limpede: ,,Se destituie''.

Contrar uzanţelor, câteva luni mai târziu de la numirea în importanta funcţia poliţienească, la 15 iulie 1888, Davila este avansat de la comisar-inspector clasa II, la clasa I. N-a prea fost de bun augur. În chiar acelaşi an, la 15 octombrie, el îşi depune demisia în faţa noului prefect al poliţiei, generalul Ion Algiu. Aşa lua sfârşit scurta carieră de poliţist a lui Carol Davila.

Îl voia pe bandit legat fedeleş

Alexandru Davila îşi dă iarăşi în petic cu firea sa nestatornică. El cere ministrului de interne, generalul Gh. Manu, să fie numit subprefect al plasei Măcin, din judeţul Tulcea, unde, înarmat cu o carabină, rusul Simeon Lecinski, supranumit ,,Spaima Dobrogei'', săvârşea numeroase tâlhării şi omoruri.

Davila se obliga să-l aducă pe nelegiuit legat fedeleş la Bucureşti, însă dorinţa nu i s-a îndeplinit. Până să ajungă el subprefect, la 16 august 1891, banditul este încolţit de poteră într-o vie din satul tulcean Sarica. Ripostează cu foc, ucide pe soldatul Chiorose din Regimentul 11 Călăraşi, fiind el însuşi lovit de un plumb în piept. Moare a doua zi, spre fericirea celor terorizaţi de numeroasele sale fărădelegi.

În timp ce era director, Alexandru Davila va avea de înfruntat un alt hop, fiind acuzat că a ucis oameni, iar cadavrele le-a ascuns în podul Teatrului Naţional. Era vorba de participanţii la o manifestaţie naţionalistă a studenţilor, care a avut loc la 13 martie 1906. Prin ea se protesta faţă de repertoriul franţuzesc (doar 45% din piese erau româneşti). Armata intervine, se înregistrează numeroase capete sparte. Surpriză însă: ,,S-au făcut arestări de manifestanţi şi s-a constatat oficial că din 16 studenţi arestaţi, 11 erau agenţi secreţi de poliţie!'' - s-a scris în presa de a doua zi.

Umilitorul sfârşit

Prieten de familie, Constantin Argetoianu ne va înfăţişa în savuroasele sale memorii (Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri) o scenă petrecută în campania de pe tărâm bulgar, din 1913. Un întreg convoi militar e oprit, chipurile pentru a face loc prinţului Ferdinand. Stupoare însă: în locul viitorului suveran trece într-un automobil Alexandru Davila ,,cu trei haimanale, şi nu avu nici măcar obrazul, măgarul, să se oprească un minut să ne dea câteva ştiri…''.

Fără îndoială un deschizător de drumuri, Alexandru Davila s-a dovedit ,,departe de a înţelege spiritul instituţiei în care intrase şi respectul datorat reglementărilor poliţieneşti'', aşa după cum avea să scrie în revista ,,Paza'' din 1939, inspectorul de poliţie Vasile V. Daşchevici, autorul unor remarcabile studii despre istoria poliţiei. La rândul său, Mihai Vasiliu, cel care-i va consacra o admirabilă monografie, nota în 1965: ,,Din fericire, ciudata idee de a ocupa asemenea posturi (în poliţie, n.n.), cu totul nepotrivite pregătirii şi aptitudinilor sale, l-a părăsit la vreme şi Alexandru Davila se dedică în exclusivitate preocupărilor literare şi mai ales teatrale''.

A fost căsătorit cu Ortansa Kemingher, fosta soţie a lui Alexandru Odobescu, şi a avut doi fii: Citta (ajuns diplomat) şi Dorel (ofiţer). Omul care odinioară frecventa o societate aleasă, din rândul căreia făceau parte miniştri, generali, scriitori (I.L. Caragiale, B.Şt. Delavrancea, Al. Vlahuţă), sub bagheta căruia au evoluat Constantin I. Nottara, Tony Bulandra, Aristizza Romanescu, a sfârşit falit şi stând cu chirie, ba la hotel Bulevard, ba pe unde apuca, în cele din urmă pe la vreo şase adrese bucureştene.

A fost adeseori calomniat şi s-a spus, printre altele, că ar fi ,,invertit sexual'' (homosexual). Şi de parcă nu ar fi fost îndeajuns, îi va fi dat să petreacă ultimii ani în chin, întrucât, la 15 aprilie 1915, servitorul Jean Dumitriu, din motive necunoscute, îl loveşte în somn cu un pumnal. Îşi va reveni din comă, dar va rămâne paralizat. Se stinge la Spitalul Militar, la 19 octombrie 1929. La căpătâiul său, scriitorul Ion Marin Sadoveanu va rosti câteva cuvinte, ce conţin de fapt miezul cu care ar trebui să rămânem după tumultuoasa lui viaţă: ,,Sub pânza de argint a morţii sub care doarme astăzi Alexandru Davila, animatorul duce cu el un capitol din istoria teatrului românesc în devenire''.

,,Lili'' cel neastâmpărat

Alexandru Davila a văzut lumina zilei la 12 februarie 1862, la conacul Goleştilor (jud.Argeş), veche reşedinţă boierească. Tatăl său era cunoscutul medic Carol Davila (1828-1884), francez născut la Parma, fondator al Serviciului Sanitar şi patron al ,,Azilului Elena Doamna'', iar mama, Anica Racoviţă, coborâtoare din familia Goleştilor, nepoată a cunoscutului boier luminat Dinicu Golescu, ea însăşi o neobosită truditoare pe tărâmul culturii şi al asistenţei sociale. Alexandru a fost întâiul născut al familiei Davila, familie cunoscută din protipendada bucureşteană a sfârşitului de secol XIX. Neastâmpărat de mic, ,,Lili'' - cum era alintat de apropiaţi - îşi rupe un picior de la frageda vârstă de doi ani. Cu studii în România şi Franţa, în 1882 îl găsim ataşat la Legaţia Română din Roma. A scos în 1896 ,,Revista Sportivă'' (prima de acest gen de la noi!), a fost autor al dramei istorice "Vlaicu Vodă" (apărută în 1898, cu premieră la Teatrul Naţional la 12 februarie 1902), fondator al cotidianului ,,Rampa'' (primul ziar de teatru din lume!), director al Teatrului Naţional (1905-1908 şi 1912-1914), organizator al unei companii particulare de teatru (1909), actor, regizor… Cui i-ar mai fi trecut prin cap că, la vârsta de 26 de ani, Alexandru Davila a fost şef al unui sector de poliţie?

A fost căsătorit cu Ortansa Kemingher, fosta soţie a lui Alexandru Odobescu, şi a avut doi fii: Citta (ajuns diplomat) şi Dorel (ofiţer)

... a sfârşit falit şi stând cu chirie, ba la hotel Bulevard, ba pe unde apuca, în cele din urmă pe la vreo şase adrese bucureştene

Din fericire, ciudata idee de a ocupa asemenea posturi (în poliţie, n.n.), cu totul nepotrivite pregătirii şi aptitudinilor sale, l-a părăsit la vreme şi Alexandru Davila se dedică în exclusivitate preocupărilor literare şi mai ales teatral
Mihai Vasiliu, monografie, 1965

Sub pânza de argint a morţii sub care doarme astăzi Alexandru Davila, animatorul duce cu el un capitol din istoria teatrului românesc în devenire
Ion Marin Sadoveanu