Vătraşii din Sibiu s-au mutat din corturi în casele saşilor

Deşi au luat locul saşilor plecaţi în Germania, ţiganii vătraşi nu au moştenit prosperitatea şi nici ordinea nemţească Fie că sunt căldărari, lingurari, băieşi sau de alte

Deşi au luat locul saşilor plecaţi în Germania, ţiganii vătraşi nu au moştenit prosperitatea şi nici ordinea nemţească

Fie că sunt căldărari, lingurari, băieşi sau de alte spiţe, rromii au renunţat încet-încet să mai migreze. Nomazii de altădată, care colindau ţara în lung şi-n lat cu căruţele şi corturile, şi-au ridicat case şi au început să trăiască împrumutând obiceiurile majoritarilor.

În zona Sibiului, ţiganii de vatră, sau vătraşii cum mai sunt ei denumiţi, sunt strâns legaţi de comunitatea săsească, foarte numeroasă odinioară, care le-a influenţat modul de viaţă.

În satul Chirpăr trăiesc peste 300 de familii de ţigani de vatră, adică aproximativ 1.300 de suflete. Comună mare, Chirpărul era odinioară o înfloritoare comunitate săsească. Pe lângă ei s-au aciuat şi rromii, care, înainte de venirea comuniştilor, lucrau ca slugi în gospodăriile frumoase ale saşilor sau practicau diferite meserii, cum erau covăcitul, fierăria, băieşia etc.

În anii "80-"90, cei mai mulţi dintre saşi au imigrat în Germania. Rromii însă au rămas aici. Mulţi dintre ei au cumpărat casele celor care au plecat, au abandonat corturile şi au continuat să trăiască aşa cum au văzut la saşi. O duc greu şi acum, dar aşa cum spunea unul dintre ei, aproape în fiecare gospodărie găseşti un purcel, găini, un cal sau o vacă.

Fierar din tată-n fiu

Fierarul comunei, recunoscut în toate satele din zonă pentru măiestria sa, este un personaj pitoresc. Ager la minte, bărbatul are răspuns cu tâlc la aproape fiecare întrebare. Nicu Hunuzău este liderul ţiganilor din Chirpăr şi spune că vrea să-i înveţe pe rromi să gândească şi să aibă grijă de ei singuri, pentru a nu mai sta la mila nimănui.

Aceasta i-a atras aversiunea primarului Nicolae Scutea, care vede în comunitatea de rromi, spune Nicu Hunuzău, doar o masă de manevră în campaniile electorale. Potrivit acestuia, la următoarele alegeri, ţiganii vor avea propriul candidat la primărie şi voturile lor nu se vor mai risipi. Nea Nicu, aşa cum îi spun toţi cei care-i calcă pragul, s-a apucat de meserie de mic.

"Lucrez în atelier de când mă ştiu. Mă suia tata pe butuc să dau la baros. Tata, bunicul şi străbunicul au fost tot fierari. De la ei am învăţat meserie", zice fierarul. Ucenicia a fost dificilă, pentru că fierăria este o muncă grea. "Când mai greşeam câte o potcoavă, arunca tata cu ea după mine. Aşa am învăţat meseria", a mai spus meşterul. Acum, nea Nicu face nu numai potcoave pentru caii sătenilor din toate satele din jurul Chirpărului, dar căleşte şi topoare, sape, furci, fiare de plug şi de prăşitori. Ba încheagă şi căruţe, provocarea cea mai mare pentru un bun fierar.

Secrete bine păstrate

Nea Nicu Hunuzău nu mai foloseşte tehnicile tradiţionale de sudare a fierului, care presupuneau îmbrăcarea metalului înroşit la foc în lut galben şi baterea lui cu ciocanul până ce piesele se contopeau. S-a "modernizat" pentru a-şi mai uşura munca.

Foloseşte acum aparat de sudură şi bormaşină, iar foalele cuptorului de topit fier sunt acţionate de un electromotor. Dar modelarea potcoavelor se face tot tradiţional. Ca acum 200 de ani. Ne-a Nicu nu ia niciodată măsura cailor pentru potcovit. O singură privire şi ştie exact ce are de făcut. În faţa noastră a croit pe loc o potcoavă pe care, ulterior, ne-a dăruit-o pentru a ne purta noroc.

De la loviturile de baros a căpătat o forţă neobişnută în braţe. Pentru a ne arăta, nea Nicu a ridicat cu o singură mână nicovala grea de 80 de kilograme. Potrivit meşterului, fierăria are multe secrete. Ne-a spus însă doar unul dintre ele: răbdarea.

Despre cum se călesc securile sau fiarele de plug pentru a căpăta cea mai bună tărie nu vrea să vorbească. Sunt secrete moştenite de la tatăl şi bunicul său şi le va transmite mai departe fiului său, dacă acesta va vrea să înveţe aceeaşi meserie.

Printre loviturile de ciocan, fierarul mai aruncă şi câte o vorbă de duh. Apropo de săracia de notorietate a ţiganilor, meşterul ne-a spus cum a murit de sete un bulibaşă între două fântâni. Simplu, pentru că nu a avut după ce bea apă. Nicu Hunuzău nu este un om bogat, dar îi ajută pe cei mai necăjiţi ca el.

"Dacă vine unul la potcovit cu calul şi ştiu că nu are ce da la copii de mâncare, îi fac potcoavele gratis sau îmi dă omu' cât are", spune fierarul. Pentru că, mai zice el, "nu-i păcat să ai avere, e păcat să nu dai şi la cel necăjit".

Fără identitate

Cel mai mult, vătraşii suferă de lipsa locurilor de muncă, pentru că, de foarte multe ori, barierele impuse de mentalităţi (că ţiganii ar fi leneşi sau hoţi) nu pot fi depăşite. Din acest motiv, vătraşii nu au încredere în autorităţi, care nu i-ar fi ajutat cu nimic. Răspândiţi în mai toate zonele Sibiului, ţiganii de vatră nu au o meserie specifică, aşa cum au, de exemplu, căldărarii sau băieşii.

Mulţi dintre ei lucrează în agricultură sau prin gospodăriile sătenilor mai înstăriţi. Alţii trăiesc doar din alocaţiile copiilor şi din ajutoarele sociale date de primării. Vătraşii nu trăiesc în comunităţi compacte, putând fi întâlniţi în număr mai mare nu doar în Chirpăr, dar şi în localităţile Târnava, Axente Sever, Agârbiciu şi Şeica.
Ţiganii spun că autorităţile îşi aduc aminte de ei doar în campaniile electorale, când le împart pachete cu mâncare pentru a le câştiga voturile.

Unul dintre liderii vătraşilor, Virgil Cornea, din Târnava, recunoaşte că nici rromii nu sunt uşă de biserică. "Oamenii mai au şi probleme cu legea, dar mărunte. Unii mai fură găini, cartofi, lemne, că n-au din ce trăi", ne-a declarat Cornea.

Mediatorii sanitari, în sprijinul rromilor

Un rol important în comunitatea ţiganilor de vatră l-au avut mediatorii sanitari. "Zilnic, umblăm din casă-n casă şi-i întrebăm dacă sunt bolnavi, dacă sunt înscrişi la medicul de familie, dacă-şi trimit copiii la şcoală. Astă-vară, le-am distribuit tratamente pentru râie şi păduchi. La începutul şcolii, în septembrie, am avut în sat doar trei cazuri de copii rromi cu păduchi", ne-a declarat Gina Hunuzău, unul dintre cei 16 mediatori sanitari rromi şcolarizaţi de Prefectura Sibiu şi Asociaţia Romani Cris.

Nu însă toate lucrurile sunt bune şi frumoase în Chirpăr. În ultimii ani, vreo şase-şapte medici s-au perindat rând pe rând pe la dispensar, nerezistând condiţiilor dificile de muncă. Acest lucru i-a afectat şi pe săteni. Pe de altă parte, lipsa cronică de medicamente este un handicap greu de depăşit.

Tradiţii de mult uitate

Vătraşii şi-au pierdut mare parte din obiceiurile strămoşeşti. Nu-şi mai aleg bulibaşă ca odinioară, iar despre dreptatea ţigănească nici nu mai poate fi vorba. Obiceiul căsătoriei de la vârste foarte fragede, cu nunţi tocmite încă din pruncie, a fost abandonat şi el. Acum, băieţii se însoară la 20-22 de ani, iar fetele se mărită la 17-18 ani. Părinţii nu mai au niciun cuvânt de spus în alegerile copiilor, iar în multe situaţii căsătoriile sunt mixte. Ţigăncile nu mai sunt văzute pe uliţele satului în fuste încreţite şi multicolore sau cu salbe la gât. Aceste schimbări forţate de noile vremuri au şi partea lor bună.

Când au probleme medicale, ţiganii merg acum la doctor şi nu se mai tratează acasă, băbeşte, cu leacuri şi descântece. Vătraşii din Chirpăr au luat multe dintre obiceiurile saşilor alături de care au trăit. "Am învăţat multe de la ei. Erau oameni serioşi şi meseriaşi foarte pricepuţi. Erau cei mai buni dulgheri, tâmplari sau fierari", îşi aminteşte Nicu Hunuzău. Le-au împrumutat însă şi obiceiurile tradiţionale de sărbători. Astfel, de Crăciun, vătraşii sacrifică şi pregătesc porcul după obiceiul săsesc.

Ţiganii în Europa:

Spania îi asimilează, cu chiu, cu vai

În ciuda legilor discriminatorii date de Franco şi a persecuţiilor la care au fost supuşi timp de secole, ţiganii din Spania, numiţi şi Kale, au o comunitate mare, care numără, conform statisticilor oficiale, în jur de 500.000 de membri. Cele neoficiale vorbesc însă despre 800.000 de rromi. Încă de la sfârşitul anilor '80, autorităţile spaniole au elaborat un Program de dezvoltare pentru populaţia de etnie rromă, dar care a avut un buget anual redus, fiind necesare şi fonduri provenite de la diverse organizaţii nonguvernamentale.

Cele mai multe comunităţi de rromi trăiesc în Andaluzia şi Valencia (adică în sudul şi în sud-estul ţării), în Madrid şi Barcelona ori la periferiile altor oraşe. Iar cel mai mare bidonville rrom din Europa, Vacie, se află la periferia sudică a oraşului Sevilia şi are o suprafaţă de circa doi kilometri pătraţi. Deşi autorităţile au depus unele eforturi pentru a-i asigura o "faţă urbană", aspectul acestuia rămâne dezolant: mormane de gunoaie la tot pasul, copii şi câini vagabonzi ori barăci improvizate din carton şi tablă ondulată.

Deşi membrii comunităţii rrome deţin naţionalitatea spaniolă şi se bucură de aceleaşi drepturi ca şi alţi resortisanţi, ei rămân nişte marginalizaţi din punct de vedere social-economic. Discriminarea este vizibilă, în primul rând, atunci când vine vorba de accesul la locuinţe, care pentru ei rămâne extrem de anevoios. În plus, în unele oraşe, localnicii nu le dau voie să se stabilească în apropierea unor anumite cartiere.

O explicaţie pentru această situaţie o constituie faptul că mulţi dintre rromii spanioli, în afară de furturi, se ocupă şi cu traficul de droguri. Surprinzător, din reţelele de traficanţi fac parte şi numeroase femei. Un raport recent al ECRI (European Commission against Racism and Intolerance) referitor la situaţia minorităţilor din Spania arată că cele mai multe prejudecăţi rasiale îi au ca protagonişti pe rromi. (Adina Şuteu)

Vătraşii, între integrare şi asimilare

Dacă ne raportăm la rromii vătraşi, trebuie să luăm în calcul că reprezintă un grup (neam) de rromi asimilaţi/aculturaţi, sedentarizaţi cu multă vreme în urmă, care şi-au pierdut limba maternă şi cultura rromani tradiţională, fiind profund influenţaţi de cultura românească. În cazul rromilor vătraşi se aplică cel mai bine conceptul de asimilare socială, deşi despre ei se spune că s-au integrat cel mai bine, raportat la toate neamurile de rromi din România.

Însă, în cazul lor, termenul de integrare se confundă cu cel de asimilare. Aceasta şi-a făcut simţită prezenţa din plin în modul de viaţă unde aplică normele şi valorile grupului de referinţă (majoritarii). Aşadar, "preţul" plătit pentru integrare a fost unul destul de mare, după părerea mea, pentru că şi-au pierdut identitatea şi stima etnică de sine, iar de cele mai multe ori heteroidentificarea (metoda prin care ceilalţi te identifică ca fiind rrom) a fost singurul element care i-a făcut să rămână rromi.

O problemă pe care n-o întâlnim (atât de pregnant) la celelalte neamuri de rromi se referă la faptul că în interiorul etniei, per ansamblu, sunt identificaţi ca "români închişi la culoare", iar majoritarii îi identifică ca pe nişte ţigani, etichetându-i cu toate stereotipurile şi prejudecăţile aferente acestui termen.

În cazul lor, dincolo de problemele sociale cu care se confruntă, ar trebui să se conceapă şi un fel de strategie de reconstrucţie identitară care să-i motiveze să trăiască în acord cu ei înşişi, acest lucru putându-le creşte şansa de a reuşi din punct de vedere social.

(Mihai Neacşu, director al Asociaţiei Amare Rromentza)