Pol Pot, satrapul secolului XX

0
0

Obsedat de utopia statului agrar, liderul khmerilor roşii şi-a terorizat poporul şi a trimis la moarte aproape două milioane de oameni. În trei ani şi opt luni Pol Pot a transformat Cambodgia într-un imens lagăr de exterminare.

Pe numele adevărat Saloth Sar, Pol Pot s-a născut la 19 mai 1925, într-un sătuc de pescari, Prek Sbauv, care n-avea mai mult de o duzină de case.

Norocul lui Sar şi ghinionul Cambodgiei a fost că sora sa, Roeung, a devenit concubina regelui Sisowath Monivong (aflat sub tutelă franceză) şi, astfel, el a beneficiat de educaţie, fiind dat la şcoala catolică Miche din Phnom Penh, apoi la liceul exclusivist Sisowath, unde avea să-l cunoască pe viitorul cumnat şi tovarăş Ieng Sary şi pe viitoarele lor neveste, surorile Khieu.

Lui Sar nu i-a plăcut şcoala, dar ideile marxiste cu care a luat contact acolo l-au fascinat. În 1949 a fost trimis de administraţia franceză să studieze radioelectricitatea la Paris, împreună cu alţi tineri, printre care şi Sary şi surorile Khieu, Ponnary, viitoarea soţie a lui Sar, ea fiind prima tânără din Cambodgia care şi-a luat bacalaureatul.

La Paris, ei au luat contact cu marxiştii francezi, iar în 1951 au devenit membri ai Partidului Comunist Francez. Ideea unui stat eminamente agrar i-a încolţit în minte lui Sar atunci când şi-a însuşit doctrina antiintelectuală a comuniştilor francezi, ceea ce i-a convenit de minune, pentru că nu izbutea să treacă examenele.

Nereuşind să promoveze trei ani la rând, studentul întârziat a fost trimis înapoi în Cambodgia, în 1954. După Conferinţa de la Geneva, în 1954, când Cambodgia a devenit stat independent, a urmat o perioadă de bătălie electorală, în care partidele utilizau toate mijloacele pentru a lua puterea, iar regele Norodom Sihanouk punea poliţia şi armata pe grupurile radicale.

Omul stăpânirii

Considerat de încredere, Sar a fost însărcinat să identifice grupurile de rebeli antiguvernamentale, iar el a profitat pentru a face cunoştinţă cu ilegaliştii. În '56 s-a căsătorit cu Ponnary Khieu, devenită profesoară de literatură franceză, şi părea a fi cu totul “omul stăpânirii”.

În 1962, toate pardidele de extremă stânga au fost decapitate, inclusiv Partidul Comunist din Cambodgia, liderul său, Tou Samouth, fiind ucis pe când se afla în custodia poliţiei, lucru de care Sar nu a fost străin. Ceea ce autorităţile n-au aflat decât un an mai târziu a fost faptul că Sar a devenit liderul partidului după uciderea lui Samouth.

Când s-a aflat, Sar a fugit în nordul Vietnamului, de unde s-a întors în 1966. El redenumeşte partidul în P.C. din Kampuchia, acaparează mişcarea Khmerilor Roşii şi pregăteşte ţăranii pentru marea revoltă menită să aducă PCK la putere.

Sar profită de izbucnirea războiului dintre Vietnam şi Cambodgia, în 1970, recrutând şi instruind o armată de 35.000 de khmeri, mărindu-şi totodată partidul cu noi membri, “cu origini sănătoase”, adică ţărani şi muncitori fără şcoală. China îl sponsoriza cu cinci milioane de dolari anual.

Refugiat în China după puciul lui Lon Nol, Regele Norodom Sihanouk formează Frontul Unit Naţional al Kampuchiei (FUNK) şi un guvern în exil. Sar profită de toate întorsăturile politice şi avansează cu trupele sale, astfel că în 1973 controla cam trei sferturi din ţară.

„Microbii” statului

Gloria regatului antic Angkor al Cambodgiei a constituit catalizatorul mândriei naţionale a khmerilor roşii şi delirul acestora.

Obsedaţi să refacă trecutul glorios al neamului, urându-i pe francezii asupritori şi pe oricine s-ar fi aliat cu aceştia, khmerii au fost priviţi ca nişte eliberatori legendari, în parte şi din cauza condiţiilor de trai mizere ale populaţiei şi a corupţiei la toate nivelele.

Şi totuşi, luptătorii Angkor dăduseră suficiente dovezi că nu sunt tocmai conducătorii visaţi. În teritoriile ocupate începuse deja aberantul experiment al lui Sar de transformare a statului într-unul complet agrar, concept aplicat la început pe minoritarii Cham, “microbii” statului. Oraşele, între care Kompong Cham era cel mai important, au fost evacuate, iar oamenii - trimişi să muncească la câmp.

Dreptul la proprietate privată a fost interzis, în favoarea colectivelor. Traiul rural a fost decretat drept cea mai înaltă şi mai pură formă de existenţă. Cine nu credea era supus torturilor şi execuţiilor fără proces. Purificarea etnică a început tot atunci, primii “beneficiari” fiind din rândul PCK.

Sar face liste negre pe care îi pune, în primul rând, pe foştii săi colegi de facultate care avuseseră neruşinarea să-şi ia examenele, inclusiv pe Sak Sutsakhan, care era şi vărul secretarului adjunct al mişcării Khmerilor Roşii, Nuon Chea, şi care devenise liderul Consiliului Suprem Naţional, însărcinat de guvern cu negocierea între toate părţile aflate în conflict.

Pol Pot, Politique Potentielle

Guvernul cedează. La 17 aprilie 1975, khmerii roşii intră victorioşi în Phnom Penh. Îmbătat de glorie, Sar se autointitulează “Fratele numărul 1” al poporului şi-şi ia ca nume de război prescurtarea de la Politique Potentielle, cum fusese evaluat de serviciile secrete chineze, evaluare preluată de la cele franceze.

Triumfător, Pol Pot proclamă Kampuchia Democrată, o denumire care ulterior avea să isterizeze regimurile democratice. Din acest moment, Pol Pot şi întreaga conducere nu mai apar în public. La radio se repetă întruna decrete date de “Angkor”, colectivul aflat la guvernare.

Începe punerea în aplicare a planului de dezurbanizare a ţării. Capitala Phnom Penh este evacuată într-un timp record de 72 de ore, locuitorii fiind forţaţi să plece fără să li se spună unde.

Nici Pol Pot nu ştia. Intenţia lui era să-i pedepsească pe cei care au huzurit în timpul regimurilor care s-au succedat, iar populaţia Capitalei simboliza “leagănul corupţiei şi paraziţii statului agrar“, după cum perora Pol Pot în faţa khmerilor roşii.

image

Conştiinţa mea e curată (...). Vreau să ştiţi că tot ce am făcut a fost pentru popor.

image


Pol Pot,
Liderul khmerilor Roşii

Colectivizarea, obsesia criminală a lui Pot Pot

Orăşenilor li se spunea că evacuarea este necesară deoarece va urma un bombardament al americanilor. În timpul evacuării oraşelor, cei identificaţi ca „duşmani ai ţărănimii” erau fie închişi în lagărul S-21, unde mulţi au fost jupuiţi de vii, fie erau executaţi imediat, dacă se considera că aceştia nu deţin nicio avere ascunsă pe undeva.

„Istoria începe cu noi!” 

Ca şi coreenii lui Kim Il-sung, khmerii roşii socotesc că istoria Cambodgiei începe cu ei. Guvernarea lor începe cu „Anul zero”, când redescoperirea rădăcinilor rurale devine piatra de temelie a noii societăţi, iar cultivarea orezului „cea mai nobilă ocupaţie”. „Poporul cambodgian are de secole propria sa experienţă cu orezul.

Trebuie să plecăm de la orez!“, proclama Ieng Sary, vechiul tovarăş al lui Pol Pot, căruia îi devenise şi cumnat, iar după preluarea puterii, numărul doi al regimului. Cetăţenii ţării erau împărţiţi în cei cu drepturi depline, candidaţi şi deportaţi, aceştia din urmă fiind orăşenii.

Programul muncii „nobile” pe plantaţiile de orez era de 18 ore pe zi, raţia deportaţilor fiind redusă la două boluri pe zi. În privinţa acestora, exista un slogan: „Să vă ţinem în viaţă nu ne este de niciun folos, să vă ucidem nu e nicio pierdere!”. Dar directiva dată soldaţilor ce păzeau plantaţiile era clară: „a nu se irosi gloanţele”.

Aşa că cei care nu făceau faţă regimului erau puşi să-şi sape gropile, apoi erau bătuţi până mureau sau, mai „simplu”, erau îngropaţi de vii. Toţi aceştia la comun, ca să nu se ia din terenul orezăriei pentru morminte individuale.

În curând, informaţii despre foamete şi malnutriţie au făcut înconjurul lumii. Câteva organizaţii internaţionale s-au trezit să ofere ajutoare populaţiei cambodgiene, neştiind că înfometarea era aplicată cu bună ştiinţă doar “căpuşelor urbane”.

Regimul “Angkor” s-a grăbit să arate că societatea creată era perfectă şi funcţiona ca unsă. Ţara devenise o „mare cooperativă”, împărţită în colective. Copiii între trei şi 12 ani erau luaţi de lângă părinţi şi crescuţi la comun, fiind educaţi în spirit marxist-leninist, cu adaos maoist, făcând nenumărate ore de „practică” pe plantaţii.

Banii,  comerţul, manifestările religioase, limbile străine, inclusiv cele vorbite de etnicii minoritari, erau interzise. Până şi manifestarea sentimentelor era interzisă, mai ales jelirea morţilor. Şi erau mulţi! În trei ani, opt luni şi 20 de zile, cât a guvernat-o, Pol Pot a transformat Cambodgia într-un imens lagăr de exterminare.

Bilanţul este sinistru: aproape două milioane de locuitori, din totalul de şapte, majoritatea etnici chinezi şi vietnamezi, au fost exterminaţi.

Pol Pot însuşi aprecia că fuseseră „eradicaţi” 800.000 de „microbi”. În nebunia sa patologică, Pol Pot a fost secondat de Khieu Ponnary, soţia sa – care din 1973 făcea crize de schizofrenie -, Ieng Sary, cumnatul şi Khieu Thirith, soţia acestuia, susţinuţi de poliţia secretă de stat, Nokorbal.

Populaţia nu ştia de unde i se trage! Toate blestemele erau îndreptate către legendara „Angkor”. Abia la 30 septembrie 1977, Pol Pot, aflat în conflict cu Vietnamul, dezvăluie că „Angkor”  este Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist din Kampuchia, al cărui secretar general este chiar el. Niciodată până atunci, nici în exterior, nici în interior, numele partidului nu fusese pronunţat.

Arestat de propria căpetenie

Cei care ştiau cine era la putere  erau închişi în lagărele S-21 şi Tul Sleng, iar de acolo nu răzbăteau informaţii. Pentru „eficienţă“ maximă, la Tul Sleng execuţiile se derulau conform unui calendar riguros, cu zile separate pentru femei, bărbaţi şi copii, mulţi fiind chiar khmeri care nu se integrau în noua ordine.

Vietnamezii au fost cei care au atras atenţia asupra purificării etnice şi religioase, asupra „Plantaţiilor ucigaşe”, prezentând mărturii ale celor care reuşiseră să evadeze din infernul cambodgian, deşi graniţele erau păzite aproape soldat lângă soldat.

Multă vreme, „zvonurile” n-au fost crezute. Apoi, „The New York Times”, Washington Post şi Nouvel Observateur au publicat mărturii ale fugarilor. Vietnamul intervine militar în ianuarie 1979 şi pune capăt „regimului dement” de la Phnom Penh, după cum era denumit în presa vremii.

Pol Pot fuge singur în Thailanda, iar vietnamezii îi pun la guvernare pe khmerii roşii care se refugiaseră din ţară pe vremea lui Pol Pot, ceea ce nu convine Statelor Unite şi Naţiunilor Unite, care, în Adunarea Generală, iau atitudine faţă de invazia vietnameză.

Pol Pot se retrage în jungla de la frontiera cu Thailanda, de unde continuă lupta împotriva guvernului. Se însoară cu Mea Son, care îi naşte o fiică în 1986. Căutat de americani şi de trupele cambodgiene pentru a fi judecat, Pol Pot mai apucă să comande moartea succesorului şi prietenului său încă de pe vremea studenţiei la Paris, Son Sen, pentru că acesta încercase în 1997 să facă o înţelegere cu guvernul.

Sen şi 13 membri ai familiei sale, inclusiv femei şi copii, au fost îngropaţi până la gât, apoi asasinii au trecut cu jeep-urile peste capetele lor.

Pol Pot a fost arestat de una dintre cele mai feroce căpetenii ale sale, Ta Mok, zis şi „Măcelarul”, care, se pare, intenţiona să-l predea americanilor, deşi s-a zvonit ulterior că el l-ar fi otrăvit. Oficial, cel mai crud dictator al secolului XX a murit în urma unui infract la 15 aprilie 1998. Abia după nouă ani de la moartea lui, potentaţii regimului său au ajuns în faţa justiţiei pentru crimele comise...

Caligula, împăratul dement

Fiul unuia dintre cei mai îndrăgiţi generali romani ar fi putut fi un împărat strălucit. În schimb, Caligula a rămas în istorie un simbol al terorii şi al dezmăţului.

Caius Iulius Caesar Germanicus s-a născut la 31 august, anul 12, într-o tabără militară pe Rin. A devenit mascota armatei, care l-a poreclit Caligula, “Cizmuliţă”, după încălţările militare pe care le purta. Era fiul unuia dintre cei mai îndrăgiţi generali romani, Germanicus, şi al Agrippinei Maior.

Germanicus era fiul adoptiv al împăratului Tiberius, iar Agrippina, nepoata împăratului Octavianus Augustus. Ca soţie de general, Agrippina a ales să-şi însoţească bărbatul în campaniile militare, fapt pentru care a fost criticată. Însă numai astfel ea a reuşit să nască nouă copii, trei murind de timpuriu.

Fiind singura urmaşă de sânge a împăratului Octavianus, Agrippina a atras ura împăratului Tiberius, care era doar fiul adoptiv al acestuia. De fapt, nici n-ar fi ajuns împărat dacă Germanicus n-ar fi ţinut în frâu armata, care voia să-i ofere lui puterea supremă după moartea lui Octavianus.

Germanicus a murit în Antiohia, în anul 19, la vârsta de 34 de ani, otrăvit, se pare, din ordinul împăratului. Atunci s-a prăbuşit universul ideal al lui Caligula.

Intrigi şi asasinate

Germanicus a fost unul dintre puţinii patricieni romani iubiţi de armată şi popor în egală măsură. Era un bărbat foarte frumos, cult şi cu un caracter cinstit. Agrippina nu a putut suporta ca el să aibă un astfel de sfârşit.

Nici poporul, care, după Suetonius, s-a luat la ceartă cu zeii care îngăduiseră aşa ceva, aruncând cu pietre în temple, scoţându-şi afară din case Larii, abandonându-şi în stradă copiii, pentru că nu mai aveau de ce trăi. Chiar şi barbarii au încetat să mai hărţuiască hotarele imperiului, în semn de respect pentru moartea unui duşman de o înaltă ţinută.

Agrippina l-a acuzat făţiş pe Tiberius că l-a ucis pe Germanicus. În anul 29, ea şi băieţii mai mari, Nero şi Drusus, au fost arestaţi, declaraţi inamici publici şi exilaţi. Băieţii au murit în anul 30, Drusus prin inaniţie voluntară, fiind închis la Roma, Nero s-a sinucis, dar în ambele cazuri s-a ştiut că au fost asasinaţi. Ca şi mama lor, care a murit în 33, oficial, tot prin inaniţie voluntară.

Răzbunarea fiului

Ca să potolească mânia poporului şi a armatei, Tiberius a lansat zvonul că Agrippina avusese o relaţie adulteră cu un senator, Asinius Gallus, lăsând să se înţeleagă că doar micul Caligula şi fetele ar fi fost copiii lui Germanicus. Toată dragostea armatei şi a poporului au fost transferate asupra lui Caligula, pe care Tiberius l-a înfiat, potolind mulţimea.

Chiar dacă a vrut să-l ucidă şi pe el, Tiberius a renunţat până la urmă, aceasta fiind răzbunarea lui faţă de cei care nu l-au iubit, după cum scria: "Caius trăieşte spre propria distrugere şi a tuturor. Am educat o hidră pentru poporul roman!”. Îl observase bine! Totuşi, când se afla pe patul de moarte (otrăvit, se pare, din ordinul “hidrei”) l-a desemnat ca urmaş şi pe nepotul său, Tiberius Gemellus.

Conform scrierilor lui Suetonius, Caligula a intrat în cameră, l-a sufocat cu perna şi i-a luat inelul de succesiune. Gărzile pretoriene l-au lăsat să-şi împlinească răzbunarea pentru părinţii şi fraţii săi şi l-au proclamat împărat la 16 martie 37.

Primele opt luni de domnie au fost extraordinare. Toată lumea credea că “steluţa”, “copilaşul”, “micuţul” – cum era alintat de popor – era întruchiparea tatălui său. Numai că noul împărat era să moară în octombrie. A crezut că fusese otrăvit şi mulţi au fost forţaţi să se sinucidă (inclusiv Tiberius Gemellus) sau au fost executaţi după ce şi-a revenit. Nu a mai fost niciodată acelaşi.

Profil de criminal în serie

Întors din moarte, Caligula s-a lăsat pradă unui comportament aberant. Extravaganţele şi cruzimile, dezmăţul, umilinţele, favorurile acordate calului său, Incitatus, măsurile fiscale opresive, execuţiile, îl fac de nerecunoscut. Pretorienii conduşi de Cassius Chaerea îl asasinează la 24 ianuarie 41, împreună cu cea de-a patra soţie, Caesonia, şi fiica lor, Julia Drusilla.

Caligula a dispreţuit deopotrivă viaţa, moartea şi zeii. A fost auzit ameninţându-l şi pe Jupiter că îi va lua locul! Era atins şi de sifilis, după cum scriu istoricii! Pentru psihologii moderni, Caligula e un caz tipic de criminal în serie, marcat de copilăria trăită sub teroarea morţii.

Evenimente


Ultimele știri
Cele mai citite