Pagina cititorului

Florin Dobre (36 de ani), din Craiova, spune că îi place să citească „Adevărul“ pentru că este un ziar complex.

„Un ziar consistent,  gros cât o carte"

„În el găseşti tot felul de informaţii, din sport, învăţământ, cultură, sănătate. Se adresează nu doar intelectualilor, ci şi oamenilor de rând", a spus craioveanul, director al unui depozit de materiale de construcţii.

Bărbatul spune că nu ar renunţa pentru nimic la acest abonament. „Sunt un cititor fidel al acestui ziar şi nici nu-mi trece prin cap să renunţ la abonament, mai ales că este preferatul familiei. Cei doi copii ai mei abia aşteaptă zilele când vin cărţile din colecţia Jules Verne şi revista Rahan, preferata lor", a completat craioveanul.

Acesta mai spune că „Adevărul" este un ziar cu un conţinut consistent. „Are trei cotidiene într-unul şi e gros cât o carte. Face toţi banii", a încheiat Florin Dobre.

Despre corupţie

Cu toate că ne plângem de fenomenul corupţiei şi îl considerăm caracteristic „lumii noastre", el a existat de când au luat naştere primele forme sociale, bazându-se, conform sociologilor, iniţial pe un fenomen de tip afectiv, similar nepotismului de astăzi. În spaţiul românesc, fenomenul şi-a atins apogeul în decorul fanariot, perioadă în care era chiar legală cumpărarea tronului.

După aproximativ un secol, corupţia tindea să se ascundă în praful unei societăţi de tip egalitarist care, în niciun caz, nu ar fi permis să fie promovate sau măcar întrezărite opulenţa, ostentaţia sau aroganţa unei clase privilegiate. Totuşi, consider că este nedrept să spunem că fenomenul corupţiei nu a existat şi atunci şi că a fost adus de curenţii democraţiei.

Cu siguranţă au existat dintotdeauna privilegii aduse unor categorii, în scopul anumitor beneficii. Singura diferenţă între corupţia de atunci şi cea postdecembristă, deosebire violentă poate pentru ochiul omului de rând, constă în evidenţa, în certitudinea funcţionarii unui sistem corupt în mai toate straturile societăţii. Democraţia aduce cu sine impresia unora că libertatea le conferă dreptul de a face orice, lucru deloc greşit până la un anumit punct.

Dar cum rămâne cu cealaltă parte a definiţiei, cu libertatea în limita neîncălcării libertăţilor altora? Şi cu libertatea deplină în condiţiile asumării răspunderii pentru orice faptă săvârşită? Această parte a conceptului este, în mod evident, mai greu de asimilat. Şi, de multe ori, pare perfect asimilată de cei care vin şi mint frumos, ascunzându-şi venalitatea în spatele unui panou frumos colorat de un slogan cu „priză" la public. Asimilată sau nu, partea asta rămâne groaznic de greu de pus în practică, nu?

Nikita Polano