Moartea unui dictator: Stalin, Führerul Roșu. „Ocupantul ne-a rescris trecutul, ne-a secat resursele și a izolat țara noastră pentru 45 de ani“
0În urmă cu 70 de ani, pe 5 martie 1953, cel mai crud și mai violent lider din istoria Rusiei, Iosif Stalin, murea la vârsta de 75 de ani, lăsând în urma lui o lume în agonie, care își plângea propriii morți și soarta.
În seara de 1 martie, Stalin este descoperit în camera sa întins pe podea, conștient, dar incapabil să vorbească. Abia când zorii au apărut au fost anunțați și medicii. Practic, Stalin a fost lăsat fără îngrijiri medicale timp de 14 ore. În seara zilei de 5 martie, Stalin a deschis ochii, i-a fixat cu privirea furioasă pe cei prezenți, a ridicat brațul stâng și a murit.
Cum au primit românii moartea lui Stalin
Când decesul dictatorului sovietic a fost anunţat, s-a declarat doliu naţional timp de trei zile și o mare demonstrație de „doliu“ în Piaţa Stalin. Oraşul a fost împodobit cu steaguri roşii, decorate în negru. Timp de aproape o lună, presa a scris elogios despre Stalin, s-au difuzat filme documentare despre viaţa şi activitatea lui, au fost organizate mitinguri, sesiuni ştiinţifice, lungi discursuri elogioase şi mobilizatoare. Lideri comunişti din România, dar și elevi și studenți, țărani și înalți clerici se angajau să continue opera de construire a socialismului, contribuind astfel la atingerea apogeului cultului personalității tiranului.
Conform documentelor de la Arhivele Naționale, în toată țara, în intervalul 6-9 martie, s-au desfășurat adunări, mitinguri și alte manifestări de doliu – unele spontane, cele mai multe organizate, care au adunat aproape șapte milioane de oameni, adică 40% din populația de atunci a țării. Acest lucru înseamnă, spun cercetătorii CNSAS Adrian Cioflâncă și Adriana Radu, că în acel an s-a înregistrat cea mai mare mobilizare populară din istoria României, cu excepția momentelor electorale și plebiscitare.
„Difuzoarele transmiteau muzică funebră“
În însemnările sale, scriitoarea Annie Bentoiu notează în detaliu procesiunea de la București: „Mitingul de doliu a avut loc în Bucureşti, luni 9 martie 1953. A fost, pentru cei care au participat la el, una dintre cele mai ciudate şi impresionante experienţe. Toate ţările din sistem au coordonat participarea lor la funeralii cu ora Moscovei. Simultaneitatea realizată, într-o vreme când nu exista procedeul unificator al televiziunii, era ceva cu totul nou. La noi, centrul ceremoniei a fost în Piaţa Stalin, unde se aflau cele două tribune oficiale, una pentru demnitarii români, alta pentru ambasadori, iar coroanele şi florile se adunau pe un postament central. Dar şi Piaţa Victoriei, şi cea a Dorobanţilor erau, cum spune Scânteia, o mare de oameni. (...) Eu eram fascinată în primul rând de întinderea geografică asupra căreia se purta acea manifestaţie. Niciodată, în istorie, nu avusese loc ceva comparabil. Când încercam să-mi reprezint dimensiunea ei exactă în spaţiu şi unificarea ei în timp, mi se oprea mintea. (...) Tăcerea extremă care domnea în piaţă, în ciuda atâtor zeci de mii de prezenţe umane, răspundea unui cer cenuşiu, aproape compact. Nu ne uitam unii la alţii, ştiind că arătam la fel: cenuşii, săraci, docili. Unii, fără îndoială, plângeau: misterul morţii era mai prezent ca niciodată şi ne aştepta pe toţi, pe cei mai umili ca şi, iată, pe cei mai puternici. Difuzoarele transmiteau muzică funebră; drapele şi câteva rare portrete cu însemne de doliu punctau prezenţa tăcută a uriaşei mase de oameni. La un moment dat a început o transmisie în limba rusă – vorbea tovarăşul Malenkov –, apoi i-au urmat, pe româneşte, glasurile lui Chivu Stoica, Leontin Sălăjan, acad. Traian Săvulescu şi ale diferitor stahanovişti. Partea asta a «slujbei» semăna cu manifestaţiile obişnuite şi ne-am fi desconcentrat, dacă nu ar fi sosit ora unsprezece, care corespundea cu ora 12 a Moscovei. Atunci a izbucnit bubuitul tunurilor, cutremurând văzduhul, urmat de plângerea repetată a sirenelor. Cine mai auzise aşa ceva?
Semăna cu războiul, dar nu era decât un ritual nemaicunoscut: oricum, era vorba de moarte şi numai de ea. Cât timp au urlat sirenele (câteva minute foarte lungi), circulaţia vehiculelor s-a oprit, conform instrucţiunilor, în toate oraşele ţării, şoferii şi vatmanii au coborât, descoperindu-se. Chiar şi trenurile au stat în drum. Difuzoarele au transmis, de la Moscova, imnul de stat al URSS şi în final, Internaţionala, care a răsunat atunci în toată grava, complexa şi semnificativa ei putere. Şi în sfârşit, în tăcere, lumea s-a risipit“.
„Stalin ocupă locul lui Dumnezeu cu toate atributele sale“
De cealaltă parte, lumea civilizată răsufla ușurată. Marii politicieni ai lumii au înțeles că a murit un om, dar nu un regim. Europa de Est continua să rămână încătușată pentru încă multe decenii.
Richard Nixon l-a catalogat pe Stalin ca fiind „unul dintre cei mai brutali lideri ai tuturor timpurilor“. Dintre memorialiști, Milovan Djilas a aflat în Stalin cel mai mare criminal din istorie, în care „se împletește absurdul criminal al lui Caligula cu rafinamentul lui Borgia și cu brutalitatea țarului Ivan cel Groaznic“.
La rândul său, Roy Medvedev scria în cartea „Despre Stalin și stalinism“: „În comportamentul și în actele lui Stalin erau evidente elemente patologice ca: suspiciunea maladivă, care s-a accentuat cu trecerea anilor, intoleranța față de critică, ranchiuna și spiritul vindicativ, supraaprecierea personalității proprii, vecină cu mania grandorii, cruzimea împinsă până la sadism“.
Revoluționarul bolșevic Lev Troțki scria despre Stalin: „Stalin ocupă locul lui Dumnezeu cu toate atributele sale. Dar acesta nu e un Dumnezeu creștin, care se contopește în Treime. Stalin a lăsat demult în urmă perioada troicii. E mai degrabă Allah – nu este alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu – care umple Universul cu infinitatea sa. El este punctul central în care se concentrează totul“.
Boris Souvarine, unul dintre întemeietorii partidului comunist din Franța, l-a descris pe Stalin în cartea „Stalin. Studiu de caz al bolșevismului“: „Toți istoricii serioși îl recunosc în Ivan cel Groaznic pe adevăratul precursor al lui Petru cel Mare ca inițiator de reforme și văd în el întruchiparea cea mai desăvârșită a mentalităților lor comune. Nimănui nu-i trece prin cap să-i atribuie lui Stalin epitetul «cel Mare», toată lumea acordându-i-l în schimb pe acela de «Groaznic». Folosirea metodelor barbare pentru a forța industrializarea, cum spunea Lenin, nu este suficientă în zilele noastre ca să dea grandoarea unui țar industrializator, atunci când metodele civilizației există. Barbaria, scuzabilă la Ivan, explicabilă la Petru, trăsătură a timpului lor ținând cont de întârzierea rusă, este anacronică la culme în cazul lui Stalin, și deci de neiertat“.
Stalin, văzut de medici
Stalin, ca și alți dictatori, era bolnav. Maladia psihică de care sufereau este explicată de specialiști. Paul Ștefănescu scrie în „Lumea văzută de medici. Mari bolnavi, mari conducători de stat“ că Stalin „a suferit de ceea ce se cheamă narcisism malign. Această maladie psihică a caracterizat comportamentul nu numai al lui Stalin, ci și al altor personaje: Hitler, Mao, Ceaușescu și, mai nou, dictatorul irakian Saddam Hussein. Amestec insolit de paranoia, megalomanie și isterie, bolnavul este susceptibil la orice, se consideră atotștiutor și nu admite nici cea mai mică observație, crezându-se ținta unor atacuri și conspirații. Ia hotărâri aberante, neținând seama de consecințe și trăiește într-o lume imaginară. Se înconjoară de persoane docile și fidele, pe care le copleșește cu debitul verbal. Bolnavii de narcisism sunt incapabili să închege o căsnicie, în schimb reușesc să fie adulați de mase“.
„Subjugați de Ana Pauker, o nebună, care și-a vândut sufletul lui Stalin“
Mareșalul Ion Antonescu dezvăluia într-un interviu luat în anul 1943: „Am informații secrete despre comuniștii români emigranți la școala de la Moscova. Sunt subjugați de o nebună, Ana Pauker, care și-a vândut sufletul lui Stalin și le impune compatrioților să vorbească rusește, chiar și între ei, susținând că limba românilor e un amestec bastard de dialecte, de înlocuit imediat cu aceea sublimă, a lui Tolstoi. Pierzând noi războiul, acei îndoctrinați și fanatici emigranți își vor asuma puterea pentru a impune, cu riguroasele sisteme ale marxismului, slavizarea, mai mult, rusificarea României. Și atunci, amintirea părinților morți acum, luptând în numele României române, va fi aceea care îi va obliga pe fii, fie ei și comuniști, să se păstreze români și să vorbească românește și să rămână, cu fruntea sus, descendenți ai coloniștilor lui Traian, latini, nu slavi“.
„Ocupantul care ne-a rescris trecutul și ne-a secat resursele“
România, sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a Anei Pauker, a devenit un stat comunist. De altfel, întreaga Europă de Est se „supunea mișcării unui mecanism de acum bine cunoscut: naționalizări, planificare centralizată, colectivizare a agriculturii. Pe lângă represiuni și deportări, persecuțiile și presiunile constante exercitate de partid și de serviciile secrete ale poliției împotriva oricui era bănuit că nu sprijină cu destulă convingere noua conducere deveniseră o rutină“, scrie Edward Behr în „Sărută mâna pe care n-o poți mușca. Românii și Ceaușeștii. Investigația unui blestem al istoriei“.
După moartea lui Stalin, unele schimbări au venit rapid, altele gradual. Colectivizarea a fost întreruptă, șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost închis, coloniile de muncă au fost desființate oficial, ritmul arestărilor a scăzut simțitor. În Europa ocupată, au început mişcări de destalinizare, unele violente, cum au fost cele din Ungaria în 1956 şi în Cehoslovacia în 1968.
„Stalin rămâne încarnarea diavolului în istorie“
Diplomatul Teodor Baconschi spune că Stalin „și-a început cariera ca gangster gruzin și a terminat-o ca lider suprem al URSS, într-o baltă de urină. Între aceste două puncte mizerabile, viața sa a fost o capodoperă a crimei, trădării, intrigilor de palat și represiunii de masă, folosită ca metodă politică pe scară largă. El este inventatorul unei economii bazate pe munca forțată – faimosul Gulag –, dar și autorul foametei organizate contra culacilor ucraineni, la fel de sinistrul Holodomor. Nici cele mai negre perioade din istoria cezarilor romani nu egalează teroarea declanșată de Stalin la finalul anilor ’30, când paranoia și arbitrariul au atins un paroxism demonic. Șansa nesperată și nemeritată a lui Stalin a fost înfrângerea lui Hitler (fostul său tovarăș de fantasme geopolitice totalitare). Doar căderea nazismului în confruntarea cu Aliații, care s-au asociat, de nevoie, cu URSS, i-a deschis dictatorului sovietic drumul către aservirea Europei de Est, până la Berlin. Criminalul cel mai cinic al secolului XX a devenit astfel nu doar frecventabil, ci și imparabil“.
Sovietizarea României a constituit, de departe, cel mai sumbru episod din istoria noastră. Ocupantul, spune Teodor Baconschi, „ne-a rescris trecutul, ne-a secat resursele, a exportat cea mai brutală formă de poliție politică și a izolat țara noastră pentru 45 de ani. Nu trebuie să uităm că «independentul» Ceaușescu a fost ultimul stalinist din lagărul socialist, la care până și Gorbaciov se uita ca la un dinozaur ideologic...“.
Politica lui Stalin a rămas moștenire și celor care au urmat. „Din păcate, după colapsul URSS, rușii au continuat să-l venereze pe succesorul lui Lenin cu un soi de pasiune masochistă, potențată de complexul frustrat al unei grandori imaginare. Dacă s-ar fi dezis complet de moștenirea lui toxică, așa cum a încercat relativ liberalul Boris Elțîn, ei nu i-ar fi pavat drumul spre putere obscurului kaghebist Putin și ar fi avut un destin potențial respectabil. Când mă gândesc că Stalin era gata să apară printre «sfinții» ruși în frescele noii catedrale a Forțelor Armate, de lângă Moscova, deplâng și mai intens pervertirea creștinismului rus, transformat în pretext ideologic al revizionismului neo-imperial al autocratului de la Kremlin. Stalin rămâne, vorba lui Vladimir Tismăneanu, încarnarea diavolului în istorie, iar farsa sângeroasă a domniei lui Putin nu face decât să confirme eșecul mult prea costisitor al acestei furibunde întruchipări a dezumanizării“, spune Teodor Baconschi pentru „Weekend Adevărul“.
Victimele stalinismului
Jacques de Launay scrie în „Istorie secretă a Cominternului. Eșecul unei speranțe“ că, în perioada 1924-1947 au fost lichidați din rațiuni de stat 2.050.000 de oameni. De foamete, în urma colectivizării, au murit alți 7.000.000. Peste 750.000 de ruși au fost victime ale aceleiași colectivizări. Numai în perioada 1933-1936 au fost împușcați 1.600.000 de oameni. Peste 21.000.000 au murit în lagăre sau în închisori și 2.700.000 au fost lichidați din rațiuni de stat în perioada 1939-1947.
Printre victimele lui Stalin se află și prieteni sau rude. „Era mai neîndurător cu rudele“, dezvăluie însăşi Svetlana Alliluyeva (devenită Lana Peters, după ce a fugit în SUA), fiica dictatorului, referindu-se la cele două surori ale mamei sale. „Socotea că erau periculoase fiindcă «știau prea multe și nu erau în stare să-și țină clanța». Nimeni n-a putut să-l împiedice să le trimită în pușcărie pe aceste două femei vârstnice, bolnave, văduve, neajutorate și care avuseseră destule de îndurat“.
Se încarcă comentariile...
