Copilăria în Gulag. Drama micuților basarabeni deportați în cumplitele lagăre sovietice FOTO
0Uniunea Sovietică în perioada lui Stalin are ca definiții istorice Marea Epurare și Gulagul. Poveștile supraviețuitorilor din Basarabia, imortalizate printr-un amplu proiect, sunt cutremurătoare.
Milioane de oameni de pe teritoriul dominat de mâna de fier a Armatei Roșii au murit în frig și foame, cifrele lăsate în urmă fiind înfiorătoare: aproape jumătate de milion de copii au murit în lagărele siberiene.
O expoziție foto-documentară, intitulată sugestiv „Copilăria în Gulag“, desfășurată în cadrul celei de-a șasea ediții a Colocviului Național „Lanțul generațiilor“, a scos la iveală, la Râmnicu Vâlcea, experiențele traumatizante trăite de supraviețuitorii rusificării din Basarabia.
Povești terifiante au fost dezvăluite de istorici din Republica Moldova, în cadrul unui parteneriat cultural. Cercetători de peste Prut au venit la Vâlcea ca să vorbească despre legătura dintre eveniment și memorie, prin intermediul „peisajului senzorial“, și să analizeze, împreună cu colegii din România, în ce măsură „simțurile pot deveni instrumente de lucru pentru istorici“.
Au povestit cu lacrimi în ochi traumele trăite de românii din Basarabia în urma ocupării URSS: detalii terifiante despre crimele regimului sovietic, mai ales în rândul copiilor, despre ce și-au amintit supraviețuitorii în legătură cu deportările în Siberia, din perioada 1940-1941 și 1944-1953, dar și despre întoarcerea acasă ori despre amintirile din perioada interbelică, și au subliniat cât de important este să ne cunoaștem istoria pornind de la memorii și mărturii comparate cu înscrisurile oficiale existente în arhive.
Un morcov, cadou de Crăciun
Dintre miile de familii deportate de-a lungul timpului, cercetătorii moldoveni au reușit să vorbească cu o parte dintre supraviețuitorii atrocităților regimului totalitar care au povestit despre soarta îndurată pe nedrept.
„Ne-au primit în casele lor, ne-au vorbit despre suferință, despre strategiile lor de supraviețuire, despre momentele lor sensibile. Cum ar fi cel legat de un Crăciun, când au primit un morcov, sau când au aflat informații despre cei dragi deportați în 1941. Ne-au spus că de fiecare dată i-a ajutat să treacă mai departe credința în Dumnezeu. Este dificil de povestit...“, a recunoscut Ludmila Cojocaru, doctor în istorie și conferențiar universitar în cadrul Universității de Stat din Moldova, directoarea Muzeului Victimelor și Represiunilor Politice. Ea a dezvăluit că sutele de cazuri documentate au reprezentat experiențe foarte dureroase de cercetare în teren.
Ecoul a făcut auzite suferințele prin care au trecut mai ales supraviețuitorii care în acele vremuri erau copii și care au fost condamnați la deportare în Siberia, Kazahstan și alte locuri, la foamete și despărțirea de părinți, fiind martori la arestarea și/sau moartea acestora. Istoricii moldoveni au mărturisit că este dificil, chiar imposibil, de estimat care a fost numărul real de copii ale căror vieți au fost curmate de un regim care declara la acea vreme că ar construi cea mai fericită copilărie din lume. Nici măcar specialiștii consacrați nu au putut să se pronunțe asupra cifrelor și statisticilor.
„Vorbim despre peste un milion de copii «vagabonzi» atestați chiar în primul deceniu de existență al statului bolșevic... Circa o treime din victimele URSS care au murit de foame în anii ’30 o reprezintă copiii. De asemenea, vorbim despre mai bine de jumătate dintre copiii adolescenți, până la vârsta majoratului, care munceau din greu fără nicio alternativă în spatele frontului, pentru a asigura victoria Armatei Roșii (sovietice). Dacă ne ancorăm la perioada la care se referă strict expoziția foto-documentară (galeria foto) prezentată la Vâlcea, «Copilăria în Gulag», am avea circa 20.000 de copii care au fost ridicați, deportați, represați de către regimul sovietic de ocupație din Basarabia, la acel moment denumită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească“, a menționat conf. univ. dr. Ludmila Cojocaru.
Deportările din Basarabia, similare Holodomorului ucrainean
„Am dorit să reflectăm cum își amintesc cei care erau copii în acele vremuri despre ce au suferit. Este o perioadă ignorată... Numai în ’47-’48, 10% din populația Basarabiei a decedat din cauza foametei. Și dacă vorbim prin comparație, ca proporție, este același lucru cu Holodomorul ucrainenilor (n.red. – genocidul prin înfometare al lui Stalin, din anii ’30). Este o pagină de istorie mult mai bine cunoscută, despre care s-a vorbit foarte mult și pentru care, la nivel internațional, s-au depus eforturi. Despre foametea din Basarabia nu se cunoaște la nivel internațional aproape nimic“, a subliniat conf. univ. dr. Virgiliu Bârlădeanu.
Toate femeile satului...
Deportarea din 1941 s-a produs chiar în ajunul declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial. Fotografiile din arhivele de familie ale supraviețuitorilor și nu numai arată ce au însemnat aceste episoade pentru ei.
„S-au descoperit o serie de imagini cu copii deportați cu părinții. În realitate, la destinație aceștia au ajuns doar alături de mame, tații fiind duși în lagăre, imediat de cum au părăsit teritoriul Basarabiei“, au menționat cercetătorii.
Femeile au fost primele care au cedat presiunii psihice: „Deseori, mamele au murit de scârbă (n.r. – de supărare), de scârbă că nu știau nimic despre soții lor, despre copiii care rămâneau acasă, după ce ajungeau în locuri despre care nu știau nimic, de la capătul lumii...“, avea să povestească istoricul Ludmila Cojocaru.
Astfel, mulți dintre copii au rămas orfani. Unii au ajuns pe stradă, alții în orfelinate. „Sunt marcați de acest trecut. Orfelinatele din ’41-’42 erau pline de copii fără părinți. Se știe despre o localitate în care au murit în acești ani toate femeile, dar nu se cunoaște cauza, iar copiii au rămas pe drumuri. Unii și-au găsit sfârșitul în aceste orfelinate, după ce au trăit ororile vieții de stradă, precum cerșitul“, au mai constatat specialiștii moldoveni.
Atentat la proprietatea socialistă pentru câteva boabe de mazăre
O imagine grăitoare a acelor timpuri arată un copil și pe mama sa chiar în ziua în care aceasta a fost condamnată la închisoare pe motiv de „atentat la proprietatea socialistă“ pentru că a îndrăznit să ia de la locul de muncă câteva sute de grame de mazăre, ca familia să nu-i moară de foame. Rămas fără mamă, băiatul a supraviețuit cu ajutorul celorlalți basarabeni. Ani mai târziu, și-a povestit suferința cercetătorilor moldoveni. „Am cunoscut un om cu multă demnitate“, aveau să-și amintească aceștia.
În timp ce părinții ajungeau în lagăre sau erau uciși, copiii deveneau „vagabonzi“. „În anii ´20 și la începutul anilor ´30, guvernarea bolșevică pretindea că asta a moștenit de la perioada anterioară, de la regimul burghez. Și ziceau că este o sarcină pe care urmau să o rezolve, iar aceștia să fie declarați tineri tovarăși în izbânda revoluției, ca în realitate acest flagel al copiilor vagabonzi să revină de fiecare dată, până mult după cel de-Al Doilea Război Mondial. Dar s-a demonstrat astfel că fenomenul nu reprezenta o moștenire a regimului țarist“, au mai explicat cercetătorii.
„Foametea deghizată cu hainele propagandei“
Pe lângă deportări, înfometare, frig, îndoctrinarea și represiunea politică au reprezentat o parte dintre metodele prin care a fost învinsă voința atât a adulților, cât și a copiilor deportați, după cum reiese nu doar din mărturiile supraviețuitorilor sau din memorii, ci chiar din fotografiile pe care aceștia le-au păstrat și le-au împărtășit ulterior cercetătorilor. Miile de imagini vorbesc de la sine.
„Unul dintre factorii care au cauzat decesul în masă și multe alte experiențe a fost frigul. Oamenii și-au pierdut sănătatea, picioarele, mâinile, au rămas marcați pe viață de calvarul frigului din Siberia. De asemenea, avem o serie de imagini care vorbesc despre foametea din Ucraina anilor ´30 și din Basarabia anilor ´46-´47“, au mărturisit istoricii.
Una dintre fotografii, descoperită în patrimoniul Muzeului Național de Istorie al Moldovei, chiar dacă la prima vedere pare că nimic nu este în neregulă cu ea, a fost altfel descifrată de cercetători: „Am reușit să înțelegem povestea din spatele ei. În realitate, este despre foametea din acele vremuri, bine deghizată și îmbrăcată în hainele propagandei. Dacă privim mai atent la cum arătau copiii din orfelinatele aflate în administrarea statului care promitea o copilărie fericită, observăm că sunt de fapt niște schelete ambulante. Alături de ei apare recuzita de propagandă stalinistă: goarna, o jucărie în formă de armă, o păpușă – singurul element care ne face să credem că este ținută de o fetiță, pentru că toți copiii arată la fel...“. Doar educatoarea care-i însoțea părea singura persoană din fotografie care arăta normal.
S-au găsit, de asemenea, și imagini care demonstrează cum s-a ajuns la înfometare, prin rechiziții forțate, cum ar fi cele de cereale, spre exemplu. Oamenii se vedeau siliți să ascundă mâncarea, ca să aibă ce pune pe masă. Practica devenise cunoscută, cei care erau prinși fiind aspru pedepsiți chiar și pentru câteva kilograme de cereale.
„Avem fotografii care ne arată cum era dus grâul și alte provizii la stat. Prin imaginile de propagandă, se pretindea însă că basarabenii ar fi extrem de devotați regimului...“, au mai menționat specialiștii moldoveni.
(Auto)Cenzurare
Cercetătorii spuneau că fotografiile erau unele dintre cele mai de preț lucruri ale celor care au supraviețuit Gulagului, mărturii vizuale ale statului de altădată.
„Ne-au fost încredințate să facem cópii, în mai puține cazuri ne-au fost date duplicate pentru a fi transmise în patrimoniul muzeului național. Ne-au uimit când ne prezentau fotografiile din interbelic. De la ei am învățat că trebuie să privim nu doar la noaptea deportării și când s-au întors – ci trebuie să privim mult mai extins, să vedem cine au fost acești oameni pe care regimul i-a catalogat drept bandiți, vagabonzi și dușmani ai poporului. Ne-au mărturisit: «Nu ne putem lipsi de aceste fotografii, pentru că ele sunt mărturii ale statului nostru de altădată. Într-o zi se va produce Unirea și noi ne vom recăpăta acest statut și această avere»”, au mai povestit istoricii.
Au aflat cu această ocazie motivele pentru care supraviețuitorii au ales să ascundă astfel de probe: „Cineva ne-a mărturisit: «Eu am fotografii din prima iarnă, arătam atât de urât, ca o băbuță, dar când le-am arătat copiilor și nepoților, în special, nu am fost înțeleasă». Pentru că aceștia nu știau prin ce trecuse ea, au tratat-o chiar cu ofensă. Iar gestul ei a fost de a distruge astfel de fotografii și de a pune în album doar fotografii cenzurate de ea însăși“.
Fotografiile din albumele de familie au reprezentat o altă categorie din imaginile descoperite pe parcursul cercetărilor în teren. „În acest caz am realizat că este vorba despre imagini cenzurate, despre perioada de după 1953, cu oameni cu alte chipuri, cu o oarecare nădejde și licăr în ochi. I-am întrebat dacă nu au fotografii și din primii ani. Și am primit tot felul de explicații în schimb“, au mai menționat istoricii.
Imagini neștiute și memoria vie
De asemenea, a mai existat și categoria fotografiilor „neștiute“. „La momentul discuției, despre ele nu știa nici măcar persoana cu care stăteam de vorbă. Au fost din puținele cazuri, dar concludente. Au plecat cu ele de acasă, în Siberia, și s-au întors tot cu ele, uitându-le într-un loc de unde ulterior au fost scoase la iveală de către nepoți sau strănepoți. Ca purtători de memorie vie, ei le-au păstrat, ni le-au arătat și le-am cerut permisiunea de a le fotocopia. Uimirea noastră, a tuturor, a fost când, sub prima fotografie, am găsit alte straturi de fotografii. Am fost martorii unui exercițiu al memoriei cutremurător“, au mai recunoscut cercetătorii.
Cele mai vitrege dintre imaginile cu care s-au confruntat aceștia s-au dovedit a fi cele de memorie: „O categorie la care noi nu mai avem acces, fie pentru că s-au pierdut în acest parcurs dureros, fie pentru că au fost distruse, fiind considerate periculoase, inclusiv din perioada interbelică, care expuneau întreaga familie spre o marginalizare din partea regimului, chiar și în anii ´70-´80“.
Și nu în ultimul rând ar trebui menționate fotografiile distruse recent de purtătorii acestei comori, pentru că erau foarte greu de dus, ca memorie, provocau doar traumă. „Au fost situații în care au fost stabilite întâlniri, apoi amânate, pentru ca în final, documentariștii să afle că supraviețuitorii au preferat să distrugă orice urmă a trecutului decât să o împărtășească, considerând experiența ca fiind mult prea dureroasă. N-a mai contat pentru ei nici ce am găsit în arhive, ca documente“, au mai menționat istoricii.
Foarte rar s-au găsit fotografii din primele săptămâni ale deportărilor. Printre acestea există una în care apar patru frați, făcută special pentru a demonstra celor de acasă că micuții au ajuns cu bine la destinație.
Nevoiți să muncească în locul părinților
Imaginile demonstrează că încă de mici copiii erau nevoiți să lucreze, să ia efectiv locul adulților. Una dintre fotografii, spre exemplu, surprinde un copil de aproximativ 10 ani, lucrând la strung. Fiind însă mic de statură, în comparație cu dimensiunea utilajului, s-a văzut nevoit să folosească niște trepte, pentru a ajunge la înălțimea necesară.
„Acestea sunt imagini-simbol. Sunt bine cunoscute“, au mărturisit cercetătorii. Sunt nenumărate poveștile cu copii care peste noapte deveneau responsabili cu creșterea fraților mai mici, în lipsa părinților. O imagine de acest gen arată patru frați despre care istoricii au aflat că au fost crescuți de cel mai mare dintre ei, care și-a întemeiat propria familie abia după ce toți ceilalți s-au așezat la casele lor.
Copiii născuți în deportare, victime ale regimului totalitar
Nici despre copiii născuți în deportare nu există date exacte, cifrele și statisticile fiind destul de vagi. Pe baza documentărilor, cercetătorii moldoveni au realizat o listă a celor deportați, pe care au inclus-o în cele patru volume din „Cartea Memoriei“.
Din aceasta lipsesc însă copiii născuți în Siberia. „Recent le-a fost recunoscut și lor statutul de victimă a regimului totalitar, pentru că până acum doi ani le-a fost interzis acest drept”, au mai menționat cercetătorii.
Unii dintre acești copii s-au născut în perioada primei deportări, alții, în cele ulterioare, pentru că unii dintre basarabeni au fost deportați chiar de mai multe ori. Este și cazul unei profesoare de limba franceză, astăzi pensionară. Mama Aretei a fost deportată în 1941. A reușit să se întoarcă acasă, și-a făcut o familie și, în ciuda haosului războiului, la scurt timp, a făcut un copil. Doar că în 1946-1947 a fost din nou catalogată ca „dușman al poporului“ și prin urmare deportată iar, împreună cu copilul, de această dată. Soțul le-a urmat în Siberia, la scurt timp, unde s-a mai născut un copil, Areta.
„Ea este copilul care s-a născut în Gulag. Avem poze cu ea și cu surioarele ei, născute tot acolo, ulterior“, au mai povestit cercetătorii.
Lecțiile dureroase ale trecutului
Istoricii sunt conștienți că fotografiile readuse de ei în lumina reflectoarelor arată doar o frântură din amploarea grozăviilor de care au avut parte locuitorii Basarabiei în timpul ocupației ruse. Dintre interlocutorii cercetătorilor moldoveni, doar o parte mai sunt astăzi în viață.
„Unii dintre ei s-au dovedit a fi atât de buni povestitori, cu atâta responsabilitate și-au asumat statutul de martor, că am documentat ce s-a întâmplat și sub aspect de narațiune și sub aspect de emoție, de învățăminte. Una dintre lecțiile primite a fost să nu ne fie frică să studiem trecutul, chiar dacă el este extrem de dureros și extrem de incomod“, au mai menționat istoricii moldoveni.
Supraviețuitorii le-au povestit inclusiv despre alte comunități etnice confesionale, despre alte manifestări ale regimului, sau cum au ajutat alți oameni să supraviețuiască, despre cât de greu le-a fost să se întoarcă în Basarabia, unde li s-au închis multe uși, iar altele s-au deschis tocmai acolo unde nu mai aveau nicio nădejde.
Rusificarea Basarabiei prin intermediul școlii
Multe imagini și povești demonstrează cum erau îndoctrinați de mici copiii, prin intermediul școlii. Există nenumărate dovezi despre școlarizare în condițiile deportării.
„Avem o serie de fotografii unde regăsim mesajul de rusificare intensă a copiilor. Li se impunea să pozeze cu manualele școlare, în special cu manualul de limbă maternă, pentru a etala încadrarea și această înregimentare – construcția omului nou“, a recunoscut dr. Ludmila Cojocaru.
Alte imagini și mărturii demonstrează cât de greu le-a fost copiilor să se integreze. Unii, chiar dacă erau sârguincioși și învățaseră limba rusă, deseori erau bătuți de către ceilalți copii băștinași. Cu toate acestea, s-au adaptat mai ușor vremurilor și condițiilor, decât au făcut-o adulții.
„Copiii au nimerit într-o situație când la școală li se spunea ceva, iar acasă li se vorbea cu totul altceva. În clasă dădeau peste portretul lui Stalin, al Uniunii Sovietice și multe alte lucruri ideologice, iar acasă, venind cu cravata roșie, erau neînțeleși de către părinți“, au mai remarcat cercetătorii.
În aceste condiții, copiii au ales să ia ce li se întâmplă ca pe o joacă.
„Adesea, copiii au înțeles acest joc, această provocare, motiv pentru care s-au integrat mai ușor decât părinții, care și-au păstrat valorile și atitudinile față de puterea sovietică. Pentru că au încercat să se integreze, copiii au plătit însă un preț mult prea scump. Este semnificativ momentul când a murit Stalin: la școală toți plângeau, iar acasă petreceau!”, au constatat istoricii, explicând că în realitate copiii au apelat la un mecanism de supraviețuire și de apărare.
Abia mai târziu aceștia au înțeles că au fost victimele procesului de rusificare. Unii dintre cei care s-au întors acasă cunoșteau nu doar limba rusă, ci și kazaha.
Poarta școlii, transformată în sicriu
Cert este că tăvălugul propagandei politice funcționa extrem de puternic, după cum o demonstrează povestea unui alt copil care s-a pierdut de mamă în trenul care-i deporta la Tomsk. A rămas cu o mătușă care, neavând posibilitatea de a-l întreține, l-a dat la orfelinat. Abia după un an a reușit să-și reîntâlnească mama. Între timp, învățase limba rusă în care a scris o serie de poezii, ce au rămas mărturie a acelor vremuri.
„Versurile erau despre Stalin, despre măreția lui... Dar primele pagini sunt despre cum i-a fost ridicată familia. Copilul va muri la un an și jumătate după reunirea sa cu mama, din cauza meningitei. Era însă atât de iubit de comunitate... Pentru că nu aveau din ce să-i facă un coșciug, fiind extrem de săraci, directorul școlii a smuls poarta instituției ca să-i facă sicriu. L-au înmormântat și la cap i-au pus o capsulă în care i-au scris numele, după cum aveam să aflăm peste ani chiar de la sora lui“, a mai povestit dr. Ludmila Cojocaru.
Orfanii, bravi ostași ai imperiului
Din păcate, chiar dacă mulți dintre copii s-au ales cu diplome și certificări ale studiilor și cunoștințelor, chiar și diplome de merit, dobândite în perioada deportării, majoritatea s-au trezit mai apoi că nu pot obține o profesie, pe motiv că aveau „rădăcini sociale nesănătoase“.
Este și povestea unui copil ai cărui părinți au fost executați. A ajuns în orfelinat, iar de aici în închisoare, pentru că în timpul unui careu a îndrăznit să sară în sus și să se rotească. După gratii a primit o calificare de tractorist care nu i-a folosit însă niciodată, motiv pentru care s-a înrolat ca „ostaș al imperiului“. A reușit să ajungă până la gradul de maior, dar mai departe avansarea lui în grad a fost blocată, fără să i se spună de ce.
A început să caute informații despre trecutul său și atunci a aflat că părinții săi făcuseră parte din Rezistență.
„Viața lui s-a întors pe dos. Căutându-i pe apropiați, a aflat că a avut și o soră, ale cărei urme au fost găsite în Uzbekistan. Dar doar atât... Este o istorie tragică, dar foarte tipică pentru acest spațiu. Foarte mulți copii au urmat aceeași cale, fiind transformați în ostași ai imperiului, și multora li s-a șters identitatea“, au mai explicat cercetătorii moldoveni despre soarta copiilor din Basarabia.
Printre cei care au devenit soldați, s-a numărat și un băiețel deportat în 1941 împreună cu mama și surorile sale. Fiind vorbitor de limba rusă, a ajuns pe front, în speranța că în acest mod va reuși să-și salveze familia și să o aducă acasă. Dar din acea perioadă a mai rămas doar o scrisoare către familie, trimisă de pe front, înainte ca expeditorul să moară în război.
Ștergerea identității
Legat de schimbarea identității, istoricii au evidențiat povestea unei fete care a fost deportată cu mama și bunica ei. A mai avut un frate mai mic, care după 1953 a reușit să se întoarcă în Basarabia. În schimb, urmele fetei au fost găsite mult mai târziu, peste ani, când era deja studentă, într-un oraș din Rusia. Îi fusese păstrat doar prenumele: Lucia.
În rest, toate datele de identitate i-au fost schimbate. A fost găsită prin Crucea Roșie, fiind identificată după un semn de la o mână, despre care își aminteau rudele ei. Vorbea doar limba rusă, fiind marcată de tot ce a însemnat „fericirea sovietică“. A reușit să facă studii superioare, dar a trăit în sărăcie. Cu toate acestea, a ajuns în câteva rânduri la București, unde și-a reîntâlnit rudele. Parcursul vieții sale însă a fost complet deturnat, ca al tuturor copiilor deportați.
Elevii care au murit pentru steagul românesc
La fel de dureroase sunt și poveștile copiilor care au fost victime ale represiunii politice, încă din primul an de ocupație a Basarabiei. Spre exemplu, o serie de informații au fost aflate despre elevii unui liceu din Chișinău.
Printre acestea se numără și o întâmplare petrecută în noaptea de Crăciun a anului 1940, când mai mulți elevi au avut curajul să înalțe tricolorul românesc pe trei dintre clădirile oficiale din Orhei, în contextul în care orașul era împânzit de structuri represive.
„Aveau vârste cuprinse între 14 și 16 ani. Au plătit cu viața. În ianuarie și februarie au fost arestați unul câte unul și până în iulie 1941 erau deja încarcerați, schilodiți... Când a revenit administrația românească în Basarabia, s-a constatat cât de crunt au fost pedepsiți“, au mai povestit istoricii moldoveni despre acest episod de rezistență juvenilă.
Despre unul dintre copiii care au participat la eroicul act din 1940 s-a aflat că după mai bine de un deceniu era încă într-o așezare specială, după ce trecuse prin toate etapele de lagăre sovietice și închisori. Cercetătorii au găsit o serie de fotografii cu acesta, cu ajutorul cărora au recreat întreaga poveste.
Mai toți cei care au făcut parte din mișcarea civică de susținere sau grupuri de rezistență din Basarabia, adulți sau copii, au plătit cu viața gestul lor. A fost și cazul folcloristului Petre Ștefănucă, reprezentant al Institutului Social Român din Basarabia sau al grupului de rezistență de la Unghieni.
Familii întregi au fost reprimate în anii ’50-’51, după ce au fost capturate: „Este o istorie tragică despre cum se proceda cu copiii acestor familii și acestor oameni care au îndrăznit să se opună“.
Rușii au invocat tot felul de motive pentru a-și justifica crimele.
„Spre exemplu, deportarea din 1951 a fost argumentată de puterea sovietică drept o necesitate pentru a nimici grupul care ținea de «Martorii lui Iehova», deși în acest caz s-a avut la bază un principiu confesional. Există nenumărate imagini care demonstrează ce s-a întâmplat în acele vremuri, dar și cât de solidare erau victimele. De fapt, acesta era și mesajul pe care voiau să-l transmită de fiecare dată“, au concluzionat cercetătorii.
Credința și tradițiile, colac de salvare
Pe parcursul documentării în teren, istoricii au realizat că au supraviețuit în primul rând cei care au avut credință. Un alt factor care a contat foarte mult pentru moldoveni a fost tradiția – aceasta a reprezentat liantul dintre comunități.
„Când lucrurile s-au mai îndreptat, moldovenii au început să-și caute rădăcinile și tradițiile. În lipsa bisericilor, botezurile, spre exemplu, se făceau oriunde se putea, pasca de Paște era sfințită cu roua de pe iarbă... Avem multe fotografii de la înmormântări și de la nunți. În ele se observă cum se împrumutau lucruri de la o nuntă la alta. Ștergarele pe care le purtau la nunți, pe umeri, le-au adus cu ei în Basarabia, ca pe niște lucruri de mare valoare. Pentru ei, respectarea tradițiilor reprezenta o chestiune de identitate, prin care făceau liantul cu Moldova, după cum chiar ei au recunoscut. Sentimentul de acasă nu i-a părăsit niciodată și l-au transmis și generațiilor viitoare. Chiar și cei care s-au adaptat în Siberia au reușit să-și găsească serviciu, au renunțat la tot și s-au întors în Basarabia“, au mai povestit istoricii.
Se încarcă comentariile...
