Analiză Jocul periculos care poate declanșa un nou conflict major. Expert: „Șansele ca Iranul să treacă pragul nuclear sunt foarte mari”

Situația din Orientul Mijlociu este extrem de tensionată după ultimatumul dat Iranului de Donald Trump. Un portavion american se află pe poziții, iar riscul unui nou conflict este real. Ioana Constantin-Bercean, expert în Orientul Mijlociu, explică la ce ar trebui să ne așteptăm în următoarea perioadă.

Portavionul USS Abraham Lincoln e pe poziții. FOTO: AFP

Tensiunile au ajuns din nou la cote alarmante în Orientul Mijlociu, iar lucrurile ar putea să scape de sub control. În debutul analizei sale, expertul în Orientul Mijlociu Ioana Constantin-Bercean prezintă raportul forțelor din teren. O impresionantă forță militară americană a fost deplasată deja în zonă. 

„Statele Unite concentrează din nou un număr impresionant de trupe, echipamente militare și logistică în regiunea Orientului Mijlociu. Grupul de atac al portavionului american USS Abraham Lincoln este poziționat în prezent în apropierea coastei de sud a Sultanatului Oman, la o distanță de mai puțin de 800 de kilometri de Iran. De asemenea, Washingtonul a anunțat că are planuri să desfășoare exerciții militare la scară largă în regiune, sub Comandamentul Central al SUA (CENTCOM)”, spune Ioana Constantin-Bercean.

Experta menționează și reacția Teheranului. Iranul a desfășurat nave de transport pentru dronele Shahid spre Strâmtoarea Hormuz, pe măsură ce situația pare să ducă spre escaladare.

„De asemenea, la Teheran au fost numiți discret succesori de rezervă pe mai multe niveluri ale conducerii politice și militare a Republicii Islamice, pentru a păstra continuitatea puterii în cazul în care personalități de rang înalt sunt ucise într-un potențial război. Conform acestor scenarii, numirile de urgență și listele de succesiune au fost deja pregătite pentru a se asigura că nu apare un vid de putere. În cazul unui război, și dacă SUA nu își revendică o victorie decisivă, șansele ca Iranul să treacă pragul nuclear sunt foarte mari”, consideră Ioana Constantin Bercean.

Risc real și pentru economia globală

În cazul unui nou război în Orientul Mijlociu, economia globală ar fi pusă din nou la grea încercare. 

„Teheranul are o influență asimetrică în Strâmtoarea Hormuz și prin grupările partenere capabile să amenințe traficul de la Marea Roșie; aceste vulnerabilități transformă orice război într-un eveniment de risc economic global. Analizele din 2025 (din perioada Războiului de 12 zile) avertizau în mod explicit că un război prelungit ar putea pune în pericol aprovizionarea cu energie prin Strâmtoarea Hormuz și ar putea perturba rutele maritime deja suprasolicitate, cum ar fi cele din Marea Roșie”, spune experta.

Ea mai spune că Emiratele Arabe Unite, Qatar și Arabia Saudită au declarat, oficial sau în privat, că nu vor permite ca spațiul aerian, teritoriul terestru sau apele lor teritoriale să fie utilizate pentru nicio operațiune militară împotriva Iranului.

„Arabia Saudită are și un instrument de negociere cu SUA - petrodolarul. Astfel, nu este exclus să îl folosească pentru a preveni haosul în care ar putea aluneca regiunea, în cazul unui ipotetic război, haos care ar afecta strategia Viziunea 2030. O balansare a Riadului spre BRICS/China, ar încetini și mai mult deja (din nou) amânatul Pivot Asiatic al Americii”, susține Ioana Constantin-Bercean.

Ce poziții adoptă China și Turcia

Mai departe, Ioana Constantin Bercean prezintă în detaliu și reacția alto actori importanți care evident că monitorizează situația din Orientul Mijlociu.

„Pentru Turcia, acest potențial haos reprezintă o amenințare directă la adresa securității naționale, având în vedere propria problemă kurdă. Iranul are o populație kurdă considerabilă, estimată între aproximativ 7 și 15 milioane de oameni. Atât în timpul războiului de 12 zile dintre Iran și Israel, cât și al protestelor recente, Turcia a căutat să împiedice kurzii iranieni să revendice teritoriu și să ceară secesiunea în Kurdistanul iranian, alertând Teheranul cu privire la mișcările kurde de peste granița cu Irakul. Dincolo de problema kurdă, prăbușirea Iranului ar putea declanșa un flux de refugiați în Turcia, care a construit deja un zid la graniță, anticipând aparent instabilitatea din Iran”, precizează experta.

Aici, ea amintește și faptul că în Albania este staționat un important grup al Mojaheddin-e-Khalq (MEK), grupare care de-a lungul anilor a primit sprijin din partea republicanilor. Însă MEK și lidera lor Maryam Rajavi sunt cu adevărați disprețuiți în interiorul Iranului, iar alternativa unei conduceri de tranziție coordonată de aceștia sau de fiul lui Mohammad Reza Pahlavi nu ar avea șanse reale.

În ce privește China, Beijingul adoptă o poziție diplomată și evită să aleagă o tabără.

„China nu alege o tabără în Orientul Mijlociu. Alege rute. China nu se preocupă de conflictele antice sau de pământurile sacre. O preocupă energia, infrastructura și puterea de influență. Iar Iranul este un segment al Coridorului Mijlociu, parte din proiectul chinez BRI. Deși rapoartele despre aterizarea a până la 16 avioane de marfă militare chineze în Iran au apărut în urmă cu mai mult o săptămână, implicațiile lor continuă să se manifeste. Transportul aerian susținut indică o implicare mai profundă a Chinei din culise, remodelând discret echilibrul dintre Iran și SUA/Israel”, susține Ioana Constantin Bercean.

Iranul, un gigant gazos

În viziunea sa, Iranul pare a fi un gigant gazos. Rezervele sale dovedite de gaze se ridică la 34 de mii de miliarde (trilioane) de metri cubi (tcm) începând cu 2024, clasându-se pe locul doi la nivel global după Rusia (47 tcm). Producția de gaze a Iranului - depășită doar de SUA și Rusia - a ajuns la 263 de miliarde de metri cubi (bcm) în 2024, crescând cu o rată medie de 4,1% pe an în ultimul deceniu. Iranul împarte cel mai mare zăcământ de gaze din lume (South Pars/North Field) cu Qatar. De asemenea, Iranul deține a treia cea mai mare rezervă dovedită de petrol din lume (după Venezuela și Arabia Saudită), estimată la aproximativ 208-209 miliarde de barili în perioada 2025-2026, sunt detaliile prezentate de expertă.

Pe de altă parte, ea consideră că Donald Trump are motive serioase să nu-și dorească noi confruntări militare în regiune. Decisiv va fi și care consilierii săi va reuși să-l convingă să nu escaladeze sau din contră să atace.

Cine l-ar putea convinge pe Trump

„Donald Trump nu vrea război în Orientul Mijlociu, chiar dacă zgomotul mediatico-analitic promovează intens acest scenariu. Însă ce va urma depinde de negocierile din culise, de capacitatea președintelui american de a rezista presiunilor așa-numiților Iran-hawks din propriul partid și din grupurile de lobby, de anumite evoluții regionale și de cât de determinată este actuala administrație americană să nu mai inițieze războaie fără de sfârșit. În plus, orice schimbare guvernamentală implementată sau organizată de SUA și/sau Israel ar putea avea succes inițial, dar în cele din urmă va eșua, din cauza memoriei controlului de tip colonialist din trecut asupra țării, care este cu adevărat disprețuit de tot poporul iranian.

Această aglomerare militară căreia președintele american i-a dat undă verde poate fi ȘI un mesaj pentru China care, recent, a intrat din nou pe teritoriul sferei de influență a SUA, prin semnarea unui parteneriat strategic cu guvernul canadian. Iar protestele din Iran și actuala stare de tranziție spre care se îndreaptă Republica Islamică i-au oferit președintelui american pretextul perfect pentru o manifestare de forță pe care Beijingul nu o poate nici ignora, nici subestima. Un gest de escaladare imagologică, cu două luni înainte de întâlnirea Trump-Xi”, susține Ioana Constantin Bercean.

În mintea lui Tump

Mai departe, ea amintește și ultimul mesaj al lui Donald Trump „devoalează'”adevărata intenție a Washingtonului privind Iranul: „Make a deal!”.

Este vorba despre dorința președintelui american de a încheia un nou acord nuclear cu Iranul, după ce, în 2018, tot el a retras SUA unilateral din JCPOA. Nu este vorba nici despre proteste, nici despre drepturi și libertăți civile. Este vorba despre un proiect, așa cum a fost și în Argentina, în perioada „Războiului murdar” (1976–1983). Dacă elita politică de la Teheran va accepta compromisul unui alt acord nuclear, administrația americană nu va avea nicio problemă ca aceasta să rămână la conducerea Republicii Islamice. Ce nu pare să pătrundă dincolo de pereții Washingtonului, este că Iranul trece printr-o tranziție și, spre deosebire de 2015, actorii cei mai mari ai lumii pan-musulmane - Arabia Saudită, Pakistan, Turcia și Egipt - balansează spre Iran, din considerente exclusiv pragmatice/geostrategice”, detaliază Ioana Constantin Bercean.

În continuare, ea încearcă să răspundă la o întrebare-cheie cae poate să lămurească ce se va întâmpla, de fapt, în următoarea perioadă în Orientul Mijlociu.

„Își permite președintele Trump un război cu Iranul în an electoral și cu câteva luni înainte de întâlnirea cu Xi Jinping? Da, dacă va primi asigurări absolute că va fi o victorie decisivă și foarte rapidă. Nu, dacă generalii săi vor reuși să îl convingă că „we do desserts, not mountains”. Pentru că doar raidurile aeriene și rachetele lansate de „armada” nici nu schimbă regimuri, nici nu generează acorduri nucleare. Ba dimpotrivă, întăresc puterea - chiar dacă temporar -, și produc imbolduri societale de presiune asupra puterii de traversare a pragului nuclear”, mai spune ea.

Trei scenarii posibile

Nici Iranul nu stă deloc confortabil, iar un război ar fi devastator și ar duce chiar și la o schimbare de regim la Teheran.

„Are regimul iranian suficiente resurse și încredere în propria armată - mai ales în ofițerii săi superiori - pentru a rezista diplomației propusă prin coerciție? Memoria istorică și precedentul irakian ar indica un răspuns afirmativ. Însă un război ar duce, pe termen mediu, inevitabil, la o schimbare la vârful elitei politico-religioase iraniene.”

Pe final, Ioana Constantin-Bercean evocă trei traiectorii care par acum plauzibile:

„Prima este dezescaladarea către discuții axate în mod strict pe constrângerile nucleare, ceea ce ar putea duce la un acord limitat pe care ambele părți l-ar putea prezenta ca un succes. A doua este un impas prelungit, în care desfășurările militare și amenințările indirecte persistă fără a se transforma într-un război deschis - un echilibru inerent instabil, vulnerabil la accidente și erori de calcul. A treia este o escaladare militară serioasă, declanșând răspunsuri regionale mai ample pe care niciuna dintre părți nu le intenționează neapărat pe deplin”, punctează experta.

În opinia sa, deocamdată, modelul dominant este diplomația coercitivă sub presiune extremă. Trump semnalează că preferă un acord - dar numai în termenii săi și sub umbra unei forțe copleșitoare.

„Iranul, confruntat cu tulburări interne și dificultăți economice tot mai mari, pare hotărât să evite aparența de capitulare, reamintind în același timp Washingtonului că escaladarea nu va rămâne sub control. Dacă această confruntare se va încheia la masa negocierilor sau se va transforma într-un conflict mai amplu va depinde mai puțin de intențiile declarate și mai mult de modul în care fiecare parte interpretează liniile roșii ale celeilalte în perioada imediat următoare”, încheie Ioana Constantin-Bercean.