Bomba atomică n-a prevenit Al Treilea Război Mondial, ci oamenii. Cum au evitat liderii lumii un „iad nuclear”
0La 80 de ani de la Hiroshima, editorialistul Bloomberg Toby Harshaw avertizează că nu armele nucleare au păstrat pacea globală, ci liderii care au știut să evite declanșarea lor, prin decizii strategice și adaptări constante.

Lansarea bombei atomice asupra Hiroshimei, în 1945, a marcat începutul unei ere periculoase, dar pacea care a urmat nu a fost garantată de armamentul nuclear, ci de oamenii care au ales să nu-l folosească – subliniază Toby Harshaw într-un editorial publicat de Bloomberg.
Harry Truman, președintele responsabil de bombardarea Hiroshimei, a insistat că bomba avea să „devină o influență puternică și hotărâtoare pentru menținerea păcii mondiale”. Un sondaj recent realizat de Pew sugerează că această viziune nu mai este la modă: 69% dintre respondenții americani au spus că dezvoltarea armelor nucleare „a făcut lumea mai puțin sigură”.
„Dar poate că aceasta este întrebarea greșită. La urma urmei, o armă nu este un obiect cu voință proprie; întrebarea reală este dacă cei care o controlează o folosesc cu înțelepciune. (În acest caz, dacă aleg să nu o folosească deloc.) Și prin „înțelepciune” nu mă refer doar la convingerea că un război nuclear, deși nu este de neimaginat, este imposibil de susținut. Ci la recunoașterea faptului că evitarea unui „iad nuclear” a necesitat o serie remarcabil de abilă de adaptări strategice din partea liderilor americani pe parcursul celor 45 de ani în care am trăit la marginea prăpastiei”, scrie editorialistul.
Teorii abstracte
Adesea, strategia Războiului Rece este văzută prin expresii de impact inventate de primii teoreticieni ai conflictului atomic, mulți dintre ei activând la RAND Corporation. Printre aceștia se numără economistul Thomas Schelling, specialist în teoria jocurilor, și fizicianul Herman Kahn, care a popularizat ideea „distrugerii reciproce asigurate” – conceptul conform căruia consecințele catastrofale ale unui război nuclear masiv pentru ambele părți ar descuraja declanșarea acestuia.
Teoria jocurilor poate fi utilă pentru decizii economice, dar este riscantă în geostrategie: presupune că niciuna dintre părți nu are interes să-și schimbe strategia unilateral și că statele joacă un joc nuclear cu sumă zero. Or, politica și diplomația nu funcționează așa.
Ideea distrugerii reciproce asigurate are o legătură mai strânsă cu realitatea, dar, pe lângă imaginea ei nefericită, a fost tratată adesea în termeni statici: arme care pot distruge civilizația, mereu gata de lansare. Modelul nu mai ține, însă, dacă o parte crede că poate escalada conflictul folosind arme nucleare tactice cu putere redusă, „de câmp de luptă”.
„Teoriile abstracte își au rostul, dar haideți să fim sinceri: politica, diplomația, strategia militară, puterea soft și chiar norocul sunt produse ale unor oameni falibili, din carne și oase, care își schimbă opiniile și se adaptează realităților noi – la fel cum o fac succesorii lor. Așadar, dacă vrem să spunem că armele nucleare au menținut pacea decenii întregi, trebuie să ne concentrăm asupra oamenilor (toți bărbați, din păcate) care au fost la butoane, nu asupra rachetelor”, mai spune editorialistul.
Abordarea liderilor americani
Abordarea SUA față de descurajarea nucleară a avut aproape tot atâtea denumiri câți președinți a avut țara în acei 45 de ani: represalii masive, New Look, Răspuns flexibil, stabilitate strategică, Teoria nebunului, război nuclear „limitat” ș.a.m.d. Unele s-au suprapus și toate au contribuit la echilibrul nuclear, dar niciuna nu l-a definit complet. Privite împreună, arată că dacă armele nucleare au menținut pacea, au făcut-o doar printr-o adaptare continuă la geopolitica în schimbare, la evoluția tehnologiei militare convenționale, la schimbările generaționale, la politica internă și la conflictele de politici (a se citi: lupte birocratice).
Potrivit lui Harshaw, aici sunt relevanți doi dintre liderii americani: Jimmy Carter și Ronald Reagan.
Carter, fost inginer naval specializat în energie nucleară, a intrat în funcție în 1977 ca un pacifist nuclear. Într-un discurs în fața Adunării Generale a ONU, a cerut „o lume cu adevărat liberă de arme nucleare” și a avertizat că, dacă proliferarea va accelera, „lumea pe care o lăsăm copiilor noștri va batjocori speranțele noastre de pace”. A încercat, fără succes, să încheie cu URSS un acord modest de limitare a armamentului, numit SALT II.
Doctrina MAD
În plus, Carter (ghidat de secretarul său al apărării, fizicianul nuclear Harold Brown) a emis o serie de directive prezidențiale pentru modernizarea arsenalului nuclear. Una dintre ele, controversata PD-59, descria „strategia de contracarare” – practic un plan de război nuclear cu URSS. Prin vizarea conducerii și instalațiilor militare sovietice în locul centrelor populate, rupea de doctrina MAD. Arăta, de asemenea, că ambițiile lui Carter de a elimina armele nucleare erau iluzorii și că amenințarea unui conflict nuclear limitat putea funcționa mai bine ca descurajare decât stocarea de ICBM-uri apocaliptice care probabil nu aveau să fie niciodată lansate (cel puțin intenționat).
Această doctrină se armoniza cu sprijinul lui Carter pentru conceptul mai larg al Pentagonului numit „a doua compensație” pentru forțele convenționale – un plan care punea accentul mai degrabă pe calitatea echipamentelor decât pe cantitatea acestora, folosind avansul tehnologic american în electronică, calculatoare și producție. SUA avea nevoie tot mai puțin de bombă; riscul era că URSS devenea tot mai dependentă de ea.
Apoi avem cazul ciudat al lui Ronald Reagan. Deși era portretizat adesea ca un războinic, susținea interzicerea armelor atomice încă din 1945, când studioul Warner Bros. i-a blocat participarea la un miting antinuclear în Hollywood. A ajuns la Casa Albă considerând conceptul distrugerii reciproce asigurate ca fiind respingător.
Strategia lui Reagan a fost una a biciului și morcovului. Ca „bici”, a extins doctrina celei de-a doua compensații, creând ceea ce Washington Post (pe nedrept) a numit „o economie de mașină de război într-o perioadă de pace tensionată”. A susținut dezvoltarea și desfășurarea rachetelor Peacekeeper ICBM, care rămân coloana vertebrală a descurajării nucleare terestre a SUA.
„Morcovii” oferiți Moscovei erau minusculi, reflectând slăbiciunea tot mai evidentă a amenințării sovietice și dominația militară, economică și culturală a Occidentului. Abilitățile lui Reagan de a negocia cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov – care știa că are o mână proastă – au dus la tratatul INF din 1987 și au pregătit terenul pentru tratatul START, finalizat în 1991 sub președintele George H. W. Bush.
„Războiul Stelelor”
Ajungem astfel la cea mai discutată și poate greșit înțeleasă inițiativă a epocii Reagan: Inițiativa de Apărare Strategică (SDI), poreclită de detractori „Războiul Stelelor”. Sistemul spațial era gândit ca un scut împotriva rachetelor sovietice, menită să izoleze SUA de cea mai mare amenințare nucleară. În viziunea lui Reagan și a consilierilor săi, era instrumentul suprem al păcii: dacă sovieticii nu puteau lovi SUA, americanii nu aveau motiv să riposteze. Criticii au ironizat imposibilitatea tehnologică (un argument valid), dar au spus și că ar destabiliza balanța de putere – o concluzie mai puțin clară, și ciudată venind de la cei care condamnau tocmai echilibrul sub doctrina MAD.
Totuși, SDI nu a devenit realitate. Iar odată cu prăbușirea URSS în 1991, am intrat într-un fel de ordine globală post-nucleară, mai spune editorialistul.
Ce rămâne de făcut
Cu președintele rus Vladimir Putin amenințând cu arme nucleare tactice în Ucraina și sugerând retragerea din tratatul INF, cu Coreea de Nord rafinându-și rachetele balistice și China construind un arsenal nuclear de top în timp record, am intrat în ceea ce colegul meu Hal Brands numește Noua Eră Nucleară.
Harshaw spune că există câteva lucruri pe care SUA le poate face, însă, pentru a se adapta la noile condiții fără a inflama tensiunile.
Printre acestea se numără încurajarea aliaților precum Coreea de Sud, Polonia și Japonia, transformarea armelor nucleare tactice de pe submarinele cu propulsie nucleară în pilonul descurajării, încercarea de a atrage China într-un regim global de control al armelor sau neproliferare, sau încheierea unui tratat formal de apărare cu Arabia Saudită (și EAU), în schimbul recunoașterii Israelului, lucru ce ar împiedica statele arabe să-și dezvolte propriile programe nucleare și ar ține Iranul sub control.