Dan Dungaciu: Basarabia, după Unire. Un exerciţiu de deconstrucţie
0
Până astăzi, cu puţine excepţii după 1990, istoria interbelică a Basarabiei a fost scrisă de reprezentanţii regimurilor comuniste. De la Moscova, Bucureşti sau Chişinău s-a auzit şi se mai aude şi astăzi vocea lor atunci când Basarabia interbelică este adusă în discuţie.
În ciuda faptului că ideea de „ocupaţie” românească a fost invocată obsesiv şi freudian de la cele mai înalte tribune politice de la Chişinău, dezbaterea publică sau academică a rămas carentă în clarificarea realităţilor interbelice ale teritoriului dintre Prut şi Nistru. Tentativele de a găsi poziţionarea cea bună faţă de acest interval sunt încă în curs. Poncifele ideologice mai stăruie şi anumite clişee persistă. Abundă zvonurile, şuşotelile, „certitudinile” livrate stăruitor de istoriografia de extracţie comunistă şi moldovenistă de la Chişinău sau aiurea. „Ştim” despre episodul cu cascheta plimbată în vârf de băţ de către un locotenent român de la Edineţ, la cererea comandantului său, pentru ca „basarabenii” să poată exersa salutul şi să înveţe respectul. Asta „ştim”. Dar câţi dintre noi ştim oare că în perioada interbelică s-au construit în Basarabia românească trei aeroporturi? Şi dacă nu ştim, oare de ce?
Basarabia nu e Transilvania. O memorie colectivă fracturată
Românii au numeroase motive să discute momentul 24 martie 1918 şi consecinţele lui. Căci e o discuţie despre ei, despre o parte decupată a conştiinţei lor de sine, indiferent pe ce mal al Prutului s-ar afla astăzi. Avertismentele lui Iorga din acel Consiliu fatidic – să nu se cedeze Basarabia fără luptă – au fost corecte. Mesajul istoricului nu viza atât strategia militară, cât memoria noastră colectivă. A ceda fără luptă înseamnă a învăţa să uiţi. După faimosul ordin din 22 iunie 1941, România a revenit relativ repede în Basarabia şi Bucovina, dar acest episod nu a mai avut posibilitatea să fie digerat de metabolismul conştiinţei naţionale. Mareşalul Antonescu, aliatul nemţilor, a fost eliminat din discursul public şi din manualele de istorie după ocupaţia comunistă, împreună cu tot dosarul Basarabia. După ’90, recalibrarea memoriei colective pe acest dosar s-a făcut greu, inclusiv pentru că mareşalul Antonescu este tot la index, fără drept de a deveni reper naţional asumat. Consecinţele sunt vădite, cu referinţă directă la incapacitatea de a recupera relaţia simbolică cu Basarabia după 1989. E greu de clădit când ai asemenea handicap, de aceea, discuţiile legate de data de 24 martie 1918 şi a consecinţelor acesteia au, pentru români, şi o funcţie curativă.
„Ocupaţia” românească – prima modernizare a Basarabiei
Împlinirea, la 27 martie, a 98 de ani de la istorica Adunare a Sfatului Ţării, în urma căreia a fost trimisă Regelui Ferdinand telegrama care anunţa Unirea cu Ţara-Mamă, rămâne o dată-reper pentru toţi trăitorii din stânga Prutului. Şi nu doar pentru semnificaţiile politico-identitare ale evenimentului, incontestabile, dar şi prin faptul că a marcat, pentru prima dată, intrarea în modernitate a acestei regiuni. Modernitate începută, dar niciodată isprăvită, întreruptă mereu de o istorie care, vorba bătrânului Hegel, mai face uneori şi pipi pe oameni, sfidându-i necruţător.
Basarabia a avut parte în devenirea ei, în variile forme la care s-a înfăţişat la întâlnirea cu Istoria, de trei etape în care modernizarea ei s-a produs, atâta câtă s-a produs. Prima, şi cea mai semnificativă, s-a derulat atunci când a fost inclusă în România Mare. Etapă întreruptă brutal de Moscova care, după ocupaţia sovietică, a preluat ea frâiele, impunând o a doua formă de modernizare, specifică regimurilor de extracţie comunistă. Această formulă s-a concretizat prin ceea ce s-a numit „dictatură de dezvoltare”, cuplată cu planificare economică şi alocarea centralizată a sarcinilor fiecărui membru teritorial al URSS. Această manieră de modernizare, aberantă şi ineficientă până la urmă, s-a aplicat în tot lagărul comunist, în funcţie de anumite contexte specifice. În cazul Republicii Moldova, chintesenţa acestui proces poate fi înţeleasă pe deplin de oricine care face o plimbare prin centrul Chişinăului şi contemplă, de pildă, dimensiunile disproporţionate ale Ministerului Agriculturii. A treia etapă de modernizare a început în 1990 şi nu s-a terminat nici astăzi. Numele ei este europenizare, dar traseul se dovedeşte dificil, sincopat şi, nu o dată, haotic.
Scopul acestui material este de a se opri asupra primei etape, cea mai contestată şi neglijată în discursul public din R. Moldova. Nu vom face aici o evaluare exhaustivă a întregului interval, ci vom aşeza în faţa cititorului o serie de date care să sugereze, în primul rând, un cadru de înţelegere şi abordare a intervalului şi, în al doilea rând, importanţa decisivă a perioadei pentru procesul de modernizare a teritoriului din stânga Prutului.
Cine se afla faţă în faţă la 1918? Şi în ce context?
Cum sugeram deja, istoria interbelică a Basarabiei în discursul public din R. Moldova este sau absentă sau încărcată de prea multe ori cu sintagme extrase din repertoriul istoriografic al ideologiei sovietice. Şi asta nu e bine. Dincolo de exulţii sau respingeri, dincolo de evaluări sau diagnostice pripite trebuie înţeles contextul acelei „ore astrale” a unei naţiuni care nu a avut de prea multe ori prilejul să fie, politic, împreună. Şi apoi trebuie, cu calm, evaluate rezultatele. Interbelicul românesc nu a fost, în niciun caz, un loc al purităţilor şi inocenţelor, din niciun punct de vedere, dar de aici până a-i refuza incontestabila valenţă modernizatoare, pe toate planurile, este un pas impardonabil.
Prima chestiune fundamentală: perspectiva, cadrul şi contextul evenimentelor. Abordările provinciale se concentrează, atunci când discută contextul post-Unire, doar pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, criza şi ineficienţa sistemului de acolo. E prea puţin. Un pas în spate ne-ar lărgi perspectiva şi ne-ar indica faptul că despre ineficienţa administraţiei centrale s-a vorbit nu doar la Chişinău, ci şi în celelalte regiuni ale ţării. Criza administraţiei era o realitate nu doar în Basarabia românească. Dezbaterea şi critica nu erau regionale, ci naţionale. Dar nici asta nu ar fi suficient. Doi paşi înapoi ne-ar sugera că discuţiile referitoare la crizele de sistem nu erau atunci nici măcar naţionale, ci… europene. Asemenea dezbateri furibunde existau peste tot în Europa interbelică, continent bulversat şi material, şi existenţial de cel mai mare război pe care l-a cunoscut vreodată omenirea până atunci, chiar în ţări cu tradiţii birocratice, instituţii solide şi experienţă în a-şi gestiona administrativ teritorii mult mai consistente decât în România reîntregită. Vechiul Regat nu făcea parte din categoria lor; Basarabia, şi mai puţin. Asta nu e o scuză; e un fapt. Situaţia dintre Prut şi Nistru după Unire era una „de război” . A vorbi despre normalitate sau a evalua situaţia după criteriile normalităţii democratice ale veacului XXI este absurd şi irelevant.
Exportul de revoluţie bolşevică după 1918 – primul proiect geopolitic sovietic – a fost o constantă exasperantă: Chişinău, Tighina, Hotin, culminând cu Tatar-Bunar (1924), sunt câteva etape în aceste confruntări prea lesne uitate. A urmat al doilea proiect geopolitic, respectiv crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM). În 1925, Stalin mai plănuia încă să cucerească prin intervenţie militară directă Basarabia, dar, cu timpul, metodologia s-a schimbat. Acesta este contextul introducerii în 1918 a „instituţiei jandarmeriei”, respectiv Brigada a III-a cu sediul la Chişinău (şi Cetatea Albă) – ale cărei excese au fost mediatizate abundent şi ostentativ de către sovietici şi legatarii lor. S-a reorganizat însă şi poliţia locală, cu menţiunea că, dintre poliţişti, 20% erau din Vechiul Regat, restul, basarabeni.
(Dan Dungaciu)
Se încarcă comentariile...
