Conflictul transnistrean, între istorie şi memorie

Igor Cașu

În curând se împlinesc două decenii de la declanşarea conflictului armat de la Nistru. Cauzele izbucnirii sunt clare, dar nu cunoaştem multe detalii privitoare la desfăşurarea acestuia.

Au apărut o serie de interviuri, câteva volume de amintiri, precum şi o culegere importantă de documente despre acele evenimente.
Războiul începe în noaptea de 1 spre 2 martie 1992, chiar în ajunul semnării de către preşedintele Mircea Snegur a aderării Republicii Moldova la ONU. Provocarea a venit din partea celor de la Tiraspol, care au vrut astfel să împiedice recunoaşterea internaţională a autorităţilor de la Chişinău şi să aducă aminte că de doi ani de zile acestea nu controlează de facto fâşia de pământ din stânga Nistrului. Pe lângă armată şi trupe de poliţie, la conflict a participat un număr impunător de voluntari, oameni simpli sau cu studii superioare, cu sau fără pregătire militară, care au crezut că e de datoria lor să apere integritatea teritorială a Republicii Moldova.

Era o generaţie de cetăţeni idealişti, care participase activ la mişcarea de eliberare naţională, călită în ciocniri de stradă cu miliţia sovietică în anul 1989 (în martie-noiembrie mai ales) şi foarte decisă să nu mai accepte umilinţele „fratelui mai mare". La rândul său, de cealaltă parte, nucleul rezistenţei separatiste îl alcătuia aşa-numita organizaţie a colectivelor de muncă - OSTK, creată pe lângă marile întreprinderi de subordonare unională în 1989. Acestea au apărut în perioada când erau discutate tezele privind adoptarea unei noi legislaţii lingvistice.
În ajunul declarării de către Sovietul Suprem al RSSM a limbii române drept limbă de stat şi revenirii la alfabetul latin, pe 31 august 1989, aceste organizaţii, cu ramificaţii şi în dreapta Nistrului, au lansat greve în cele mai importante centre urbane. La un moment dat, nu mai puţin de 200.000 de muncitori, în mare parte aduşi de Moscova după 1944, au participat la acele greve.

Ulterior, această organizaţie desfăşoară o activitate comună de o parte şi alta a Nistrului în martie 1991, când participă la referendumul unional şi se pronunţă în favoarea perpetuării URSS. După aceasta, mişcarea pro-sovietică se cantonează la Tiraspol. Igor Smirnov, director al Electromaş, şi Bolşakov, director la Tocilitmaş, sunt liderii mişcării pro-moscovite care şi lansează conflictul armat din martie 1992, încheiat în iulie acelaşi an prin semnarea unui acord de încetare a focului dintre Elţîn şi Snegur.
După 1992, partea transnistreană a folosit din plin o imagine ideologică, adică distorsionată şi falsă a realităţii războiului, în scopul forjării unei identităţi care se vrea a fi naţional-statală, transnistreană. Mitul cetăţii asediate şi motivul victimizării sunt centrale în acest discurs, un element important al căruia sunt imaginile fotografice sau video care reprezintă scene de violenţă la adresa transnistrenilor. Puţin contează corespunderea acestora cu realitatea, ci mai mult efectele pe care le are în timp acest tip de propagandă vizuală. Ceea ce e specific acesteia este nu numai diabolizarea moldoveanului, ci şi a românului în general şi a României.

Probele implicării acesteia din urmă sunt însă foarte îndoielnice. Ghidul de la Muzeul din Bender, de exemplu, la întrebarea ce argumente există privitor la participarea României în conflict, a arătat o carte de identitate românească introdusă ca element de expoziţie muzeistică. În ceea ce priveşte implicarea Rusiei, există o sumedenie de probe documentare şi de istorie orală, dar Chişinăul oficial nu prea le-a utilizat în proiectarea versiunii sale asupra conflictului, care este în concordanţă cu dreptul internaţional.
Mai mult, guvernarea PCRM, între anii 2001-2009, a adoptat versiunea transnistreană a evenimentelor, cea care stipula că partea dreaptă a Nistrului a fost agresoare în 1992, sperând astfel să creeze premise pentru reîntregirea celor două maluri. A fost însă un calcul greşit şi contraproductiv, pentru că Tiraspolul a folosit această recunoaştere ca o confirmare a clişeelor şi stereotipurilor pe care s-a bazat propaganda sa în ultimele două decenii.