Vladimir Pasti: „Accesul în periferia UE este un mare şi aproape nesperat succes al României. Dar care nu aduce fericirea”

Dialog FP. Participarea la scrutinul paneuropean a înregistrat cote de avarie. Unde sunt avariile: în Statele Membre sau la Bruxelles? Merge UE într-o direcţie greşită?

Dacă în ediţia curentă a revistei FP România şi în campania de pe adevarul.ro am excelat în euro-optimisme, după alegeri identificăm şi partea întunecată a politicii Uniunii. Am găsit în şcoli superioare de studii politice universitari care exersează analize atât de lucide că pot fi asimilate unui 'euroscepticism' românesc sănătos - ceea ce e de-a dreptul curativ după intoxicaţia cu eurocorectitudine politică a candidaţilor.

Unul dintre aceştia este Vladimir Pasti - prof. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA.


"Atunci când unele state au introdus măsuri discriminatorii împotriva românilor NU Parlamentul European s-a repezit să-i apere. De fapt, nimeni nu s-a repezit să-i apere."

De ce votează atât de puţini europeni pentru Parlamentul European? 

Vladimir Pasti: Nu este foarte complicat de răspuns: pentru că Parlamentul European (PE) nu este un parlament „adevărat”, aşa cum Comisia Europeană (CE) nu este un guvern „adevărat”, iar viitorul preşedinte al Uniunea Europeană (UE) nu va fi un şef de stat adevărat. Populaţia ştie foarte bine acest lucru, mai ales populaţia din ţările nou venite în UE, care a fost mai puţin îndoctrinată de vorbăria ce a însoţit UE de atâtea decenii.

O să fiu mai clar. Politica este, în principiu, despre două lucruri: (1) ce reguli fundamentale trebuie să respectăm într-o societate; (2) cum se împart resursele unei societăţi. Atunci când politica constă din două sau mai multe tabere care se separă prin aceea că propun reguli fundamentale diferite (de exemplu acceptăm sau nu acceptăm imigranţi, discriminăm sau nu discriminăm după avere, sex, rasă, educaţie, funcţie administrativă, etc.) sau propun împărţiri diferite ale resurselor societăţii, atunci când decizia politică afectează semnificativ viaţa oamenilor, ei participă la dezbatere şi vin la vot. Se implică, alocând resurse personale, timp, bani, energie, idei, ba chiar se luptă unii cu alţii, dublând confruntarea politicienilor cu o confruntare a electoratelor. Dar PE nu face parte din categoria instituţiilor în care se iau decizii de tipul (1) sau (2). Iar această situaţie este mult mai adevărată pentru ţările din periferia UE, ţările nou venite (2004 şi 2007) decât pentru ţările E-15, căci agenda Comisiei Europene şi a PE este calchiată după problemele E-15 mai mult decât pentru problemele să zicem ale Europei de Sud-Est.

Populaţia se poartă normal, democratic şi raţional, în toate ţările UE. De fapt, dovedeşte chiar o doză uriaşă de generozitate, mai ales electoratul din Europa „nouă”, recent integrată în UE, pentru care problematica principală a PE, CE şi chiar a Consiliului European este total neinteresantă. Nu tarifele la roaming sunt prioritatea electoratului român. Dacă PE ar decide asupra preţului pâinii, sau al gazelor naturale, atunci, da, electoratul, inclusiv român, ar fi făcut coadă la urne dacă ar fi trebuit să aleagă între unii care vor să ţină gazul scump şi unii care vor să-l ieftinească.

Ceea ce electoratul român a înţeles foarte bine, este că, deocamdată, în afară de libera circulaţie, aderarea la UE nu le-a adus nici un avantaj, iar atunci când unele state au introdus măsuri discriminatorii împotriva românilor NU Parlamentul European s-a repezit să-i apere. De fapt, nimeni nu s-a repezit să-i apere.


"Să judeci europenismul după procentul participării la alegerile pentru PE, aşa cum fac o serie de intelectuali români, este o prostie, ceea ce nu e doare, dar şi o eroare politică, ceea ce poate fi important."

Ce mesaj indică absenteismul de la vot? Pură nepăsare sau un „vot de blam”? - pentru candidaţi, pentru campanie, pentru politică?

Absenteismul la vot atât în ţările UE-15, cât şi UE-27 indică disponibilitatea electoratului de transmite un mesaj partidelor politice despre politicile interne ale statelor membre. A fost o ocazie să o facă şi, cu cât participarea a fost mai mare, cu atât mai mare convingerea electoratului că politicienii ascultă asemenea mesaje. Şi vice-versa. Mesajul principal transmis în aproape toate ţările a fost ceva de genul: „nu sunteţi în stare să rezolvaţi problemele de astăzi cu mijloacele politicii de până acum, atunci aveţi grijă că vom apela la politici «exotice»”. Cazul exemplar nu este cel al Olandei, unde un partid aproape rasist şi aproape anti-românesc aproape a câştigat alegerile, ci al Marii Britanii, unde conservatorii au câştigat confortabil alegerile punând în discuţie însăşi apartenenţa Marii Britanii la UE. Cameron vrea să fie prim ministru şi este pregătit să obţină asta chiar dacă îngroapă definitiv noua Constituţie a UE.

De aceea, să judeci „europenismul” naţiunilor după procentul participării la alegerile pentru PE, aşa cum fac o serie de intelectuali români, este o prostie, ceea ce nu e doare, dar şi o eroare politică, ceea ce poate fi important. Imaginaţi-vă că 100% din electoratul unei ţări membre vine la vot şi toţi votează pentru un partid care îşi propune retragerea ţării din UE: este asta o dovadă de europenism?

Neparticiparea la vot a europenilor este un mesaj care spune cam aşa: „(i) Nu sunteţi destul de importanţi ca să ne deranjăm de la treburile noastre zilnice pentru a vă vota; (ii) Gestionaţi doar 1% din PIB-ul UE, iar pentru noi este mult mai important cum se cheltuiesc restul de 99% din PIB; (iii) Problemele pe care le dezbateţi nu sunt şi sproblemele noastre, iar hotărârile pe care le luaţi nu se referă la priorităţile noastre; (iv) Partidele la care vă afiliaţi nu sunt şi partidele noastre, iar conflictele în care vă aflaţi nu sunt conflictele noastre; (v) Venim totuşi, unii dintre noi, la vot, nu pentru că ne preocupă ce faceţi voi acolo şi carierele voastre internaţionale, ci pentru că suntem loiali partidelor noastre pentru poziţia lor în probleme politice pe care voi nu o să le dezbateţi niciodată.”


"Singura întrebare reală care i s-a pus a fost: Fiica sau fiul cui preferaţi să meargă la Bruxelles şi să câştige într-o lună salariul dvs. pe doi ani fără să facă nimic? Şi eu am şovăit în faţa unei asemenea întrebări."

Este politica doar „un rău necesar”, care nu merită decât absenteism la alegeri? Se pot salva democraţiile liberale prin obligativitatea votului?

Obligativitatea votului într-o democraţie este o contradicţie în termen. De fapt, este inversul democraţiei. Nu este democratic să sileşti un om să aibă o părere într-o problemă care nu-l interesează sau să aleagă între doi sau mai mulţi oameni în care nu are încredere. Genialul Sveik exprima foarte bine acest lucru când le explica colegilor de puşcărie cu cât este mai democratic sistemul judiciar al răposatului imperiu habsburgic faţă de cel al Evului Mediu. Parafrazez, din memorie: „Închipuiţi-vă că sunteţi aduşi în faţa unui judecător care vă întreabă: ce preferi, să fii ars pe rug, sau să fii fiert în ulei?  În faţa unei asemenea alegeri, mulţi dintre noi ar şovăi.” Asta a făcut 70% din electoratul român: a şovăit. Î

n opinia mea avea dreptate, căci singura întrebare reală care i s-a pus a fost: „Fiica sau fiul cui preferaţi să meargă la Bruxelles şi să câştige într-o lună salariul dvs. pe doi ani fără să facă nimic?” Şi eu am şovăit în faţa unei asemenea întrebări.

Credeţi că dacă ar fi putut vota oameni, nu liste – sau cel puţin dacă ar fi putut ordona candidaţii pe listă – ar fi votat mai mulţi români?

Nu, nu cred. Trebuie schimbată întrebarea reală adresată electoratului. Repet, orice moment electoral este un referendum, în care alegătorilor li se adresează una sau mai multe întrebări, aşa cum le formulează partidele real şi nu demagogic. Trebuie să ţineţi cont de faptul că electoratul sesizează întotdeauna întrebarea reală, indiferent de volumul demagogiei.

Dacă întrebarea se referă la calitatea vieţii electoratului, atunci electoratul se va repezi la urne. Dacă întrebarea se referă la calitatea vieţii politicienilor, ca în alegerile euro-parlamentare, sau la conflictele dintre politicieni – ca la referendum-ul pentru demiterea preşedintelui – atunci electoratul va sta acasă. Restul, sistemul de vot, modul de calcul al mandatelor şi toate celelalte jucării  politico-instituţionale sunt detalii nesemnificative. Tocmai asta nu înţeleg nici politicienii, nici „specialiştii” care îi deservesc.


"Pentru ţările periferiei UE, cum ar fi România, chiar şi această situaţie de vasalitate este excepţională, comparată cu situaţia dinainte de accederea în UE. Nu trebuie să ne uităm mai departe de Moldova, pentru a înţelege asta."

Priza euroscepticismului trezeşte întrebarea: cui le-ar fi mai bine în afara UE decât în interior? Olandezilor? Francezilor? Ungurilor?

Americanilor (sic!) O asemenea întrebare nu trebuie pusă. Este complet falsă. UE este un mecanism de redistribuire a unor bunuri puse în comun de statele membre. În consecinţă, în UE le este mai bine statelor care pot influenţa deciziile UE cu privire la redistribuirea acestor bunuri. Subliniez că NU este vorba doar de bugetul UE, care nu contează: Germania, care este cel mai mare contributor la bugetul UE este, în acelaşi timp şi cel mai mare beneficiar al existenţei UE – sau cel puţin aşa îşi închipuie conservatorii britanici – chiar dacă nu este şi cel mai mare beneficiar al fondurilor UE. UE este un spaţiu de competiţie între marile puteri europene care îşi asigură sau nu susţinerea micilor membri, într-un joc care mimează regulile democraţiei, fără să le respecte cu adevărat.

Pentru ţările periferiei UE, cum ar fi România, chiar şi această situaţie de vasalitate este excepţională, comparată cu situaţia dinainte de accederea în UE. Nu trebuie să ne uităm mai departe de Moldova, pentru a înţelege asta. Accesul în periferia UE este un mare şi aproape nesperat succes al României. Dar care nu aduce fericirea. Unde este mai bine: în lac sau în puţ? În lac, măcar ai loc să dai din mâini. Ca să nu mai vorbim de faptul că o serie de state membre sunt doar „parţial gravide”, adică doar sectorial cuprinse în UE: ţările din UE-15 care nu fac parte din zona euro, plus Norvegia, Elveţia, etc. Când norvegienii au fost întrebaţi de ce nu vor să adere la UE, au zâmbit: când se termină ţiţeiul din Marea Nordului.

Dacă UE este bună, a devenit acest bun unul de la sine înţeles, pentru care nu merită făcut nici un fel de efort? Absenţa cărui efort cetăţenesc îl poate ameninţa?

În opinia mea, o asemenea întrebare nu se pune. O să o traduc: aţi văzut vreodată un om fără picioare deplasându-se pe o scândură cu patru rulmenţi în loc de roţi? Dacă scândura e bună, a devenit acest bun unul de la sine înţeles, pentru care nu merită făcut nici un fel de efort? Absenţa cărui efort cetăţenesc îl poate ameninţa? Am parafrazat din nou din Şveik. El povesteşte cazul unui fost militar, căruia i s-a dat un picior de lemn, dar din cauza comportamentului cetăţenesc inadecvat, a venit o comisie, i-a deşurubat piciorul de lemn, i-a explicat că nu-l merită şi a plecat cu el. Dacă dvs. răspundeţi la întrebarea cu piciorul (sau cu scândura), eu răspund la întrebarea cu UE.


"Actuala criză financiară, economică şi socială are darul să-i facă până şi pe europenii cu ştate lungi de serviciu în comunităţile europene să abandoneze jocul de-a politica, de dragul dezbaterilor despre lumea reală în care trăiesc."

Ce ar putea face existenţa Uniunii Europene mai apreciată de eurocetăţeni? O campanie de alfabetizare în limbajul birocratic european? Un misionariat unionist?

Se face o mare confuzie între existenţa UE şi existenţa birocraţiei UE actuale. UE există, întrebaţi orice „instalator polonez” din UK, orice căpşunar român şi orice investitor din Europa de Est. Este reală şi benefică: produce bunăstare şi în Vest şi în Est, proporţional desigur, dar produce. Există o piaţă unică europeană şi este în plină extindere. Există o cunoaştere care tinde să se uniformizeze, şi este în plină extindere. Există un spaţiu de comunicare, circulaţie, relaţionare, etc. care tinde să se extindă. Există o cultură care se extinde şi tinde să se uniformizeze, etc. În această formă, a realităţilor economice, sociale, culturale, comunicaţionale etc. UE este apreciată de majoritatea europenilor. În nici un caz nu vor renunţa la aceste realităţi.

Dar întrebarea dvs. „adevărată” se referă la instituţiile aşa-zis politice europene, iar ele nu sunt reale. Ele sunt un amestec de demagogie şi spectacol. Câtă vreme aşa stau lucrurile, avem, noi, cei foşti comunişti şi nou veniţi în UE, o experienţă specială: acest amestec nu are succes. Electoratul nu poate fi păcălit. Îl va trata ca pe un spectacol de recital demagogic. Iar actuala criză financiară, economică şi socială are darul să-i facă până şi pe europenii cu ştate lungi de serviciu în „comunităţile europene” să abandoneze jocul de-a politica, de dragul dezbaterilor despre lumea reală în care trăiesc.