Turcia face slalom printre războaiele Vestului şi câştigă

Ca addendă la dosarul Răsăritul Turciei din ediţia curentă a revistei, dar şi pe fondul evenimentelor din lumea arabă, gen. (r) Mihail Orzeaţă aminteşte amplasarea Ankarei în recentele evoluţii de securitate din Orientul Mijlociu şi de la Marea Neagră, şi face o evaluare a scenariilor aflate înaintea Turciei.

Poziţia Turciei în criza libiană este similară cu cea din timpul celui de-al doilea război din Irak din 2003. La solicitarea SUA de integrare în coaliţia multinaţională împotriva regimului irakian condus de Saddam Hussein, Turcia a refuzat. Mai mult decât atât, nu a fost de acord ca forţele americane dislocate în bazele de pe teritoriul său să participe la acţiuni militare împotriva Irakului.

Cauzele?

Mai întâi frustrarea! Da, Turcia se simte frustrată pentru că Occidentul i-a spus NU… încă, atunci când a solicitat aderarea la Uniunea Europeană. Se află în poziţia de aşteptare a unui răspuns favorabil de aproape 20 ani, deşi a întreprins majoritatea reformelor cerute de UE pentru a se democratiza. Paradoxal, poate, reformele cerute de UE au favorizat accederea la putere a partidelor islamiste, care au accentuat orientarea politicii externe a ţării spre statele musulmane. Tensiunile dintre Turcia şi Israel, ajunse la maxim anul trecut, după incidentele din Marea Mediterană când un comando israelian a atacat mai multe nave care transportau ajutoare pentru palestinienii din Fâşia Gaza spun suficient de multe despre posibila orientare viitoare a Turciei.
O altă cauză posibilă este nemulţumirea Turciei faţă de unele state occidentale, în special faţă de Franţa, care a declarat oficial că a existat genocidul armean comis de soldaţii turci în timpul Primului Război Mondial. Prin atitudinea sa de neparticipare la acţiunile militare împotriva Libiei, Turcia ar putea da de înţeles că nu acceptă conducerea franceză.
Poate cea mai importantă cauză a atitudinii Turciei este generată de problema kurdă, în care s-au implicat unele cancelarii din statele occidentale. Acestea au exercitat presiuni asupra conducerii Turciei pentru anularea execuţiei liderului PKK – Ocealan –, considerat terorist de către oficialii turci şi deţinut politic de către unele state occidentale. După concesia făcută de Turcia prin comutarea pedepsei cu moartea în detenţie pe viaţă a liderului PKK, Ankara mai primeşte o lovitură constând în lansarea – neoficială – a ideii de recunoaştere a independenţei provinciei kurde din nordul Irakului. Materializarea acestui proiect ar fi fost primul pas spre reconstituirea Kurdistanului istoric prin alipirea celorlalte provincii majoritar kurde din Turcia, Iran şi Siria. Era deja prea mult! Turcia a reacţionat dur, atacând taberele rebelilor kurzi din nordul Irakului fără ca ONU şi Occidentul să reacţioneze! Era o recunoaştere implicită a „dreptului” celui mai tare, „consfinţit” - oare pentru a câta oară? – de intervenţia din Irak a Coaliţiei Multinaţionale condusă de SUA în 2003.
   
Care sunt argumentele Turciei?
Mai întâi Turcia îşi poate permite să spună NU!
Are o economie de top 20 şi este, implicit, parte a „guvernului mondial,” constituit cu ocazia summitului G20 din noiembrie 2008 de la Pittsburg – SUA.
Are o poziţie geografică din care poate controla o parte importantă a fluxului de resurse energetice dinspre Asia Centrală spre Europa de Vest, atât prin conductele existente de transport a petrolului şi a gazelor naturale cât şi prin cele aflate în stadiul de construcţie şi de proiect. Tot prin poziţia geografică poate controla fluxul de mărfuri transportate prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele între statele riverane Mării Negre şi celelalte state ale lumii.
În afara precedentului creat în 2003, Turcia a mai obţinut o victorie „împotriva Occidentului,” exersându-şi „dreptul de veto” împotriva extinderii Operaţiei Active Endeavour, în Marea Neagră, operaţie care se desfăşoară de către NATO în Marea Mediterană, pentru a stopa traficul de arme, persoane, droguri şi substanţe periculoase.
Conjuctura politică şi strategică actuală îi este favorabilă. Majoritatea statelor musulmane au o poziţie ostilă sau de distanţare faţă de Occident, în special de SUA. Din fericire acestea nu sunt unite, încă, pentru a declanşa un război împotriva Occidentului, aşa cum estima Charles Krauthammer.
Turcia are un ascendent asupra majorităţii statelor musulmane, nu doar asupra celor care au făcut parte din Imperiul Otoman. Această realitate reiese cel mai clar din declaraţia pe care a făcut-o fostul preşedinte pakistanez – Pervez Musharraf – într-un interviu către un reporter occidental: „abia aştept ca Turcia să ridice steagul Profetului şi noi toţi ceilalţi să îl urmăm!” Declaraţia a fost făcută la scurt timp după declanşarea operaţiilor militare împotriva talibanilor şi a reţelei Al-Qaeda din Afganistan, în cadrul războiului mondial împotriva terorismului.

Care ar putea fi urmările?
Într-o perspectivă pesimistă Turcia ar putea deveni republică islamică, asemenea Iranului şi ar putea unifica statele musulmane în mult trâmbiţatul „Califat de la Atlantic la Karaci,” culmea ironiei, pe fondul unui proiect american – „Orientul Mijlociu Extins.” Deşi pare puţin probabil, acest scenariu este susţinut de neînţelegerea realităţilor lumii musulmane actuale de către unii lideri occidentali, care cred că toate statele lumii trebuie să urmeze modelul occidental de dezvoltare politică, economică şi culturală. Finalul acestui scenariu ar putea să fie un război deschis între lumea musulmană şi cea creştină sau un nou război rece, având drept linie de demarcaţie o nouă Cortină de fier - religia. Se poate spune că un asemenea scenariu a fost anticipat de Andre Malraux la începutul secolului XX şi reluat de Samuel Huntington în ceea ce el a numit „Ciocnirea civilizaţiilor,” în ultimul deceniu al secolului trecut.
O perspectivă realistă ar putea fi trecerea mai rapidă la o lume multipolară, pe fondul reducerii puterii de influenţă a SUA şi al creşterii influenţei aşa-numitului grup BRIC (Brazilia, India, Rusia, China), la care ar trebui adăugate Germania şi, de ce nu, statele musulmane cu Turcia pe post de lider. De asemenea, promisiunile mai multor lideri occidentali, inclusiv preşedintele american Obama, privind democratizarea ONU, ar putea să devină realitate prin regândirea actualei ordini mondiale, astfel încât „dreptul celui mai tare” să nu mai poată fi pus în aplicare fără a rămâne nesancţionat, iar securitate individului şi a comunităţilor să se îmbunătăţească.
Într-o perspectivă optimistă, Turcia îşi va menţine statutul de stat laic iar Occidentul va înţelege că încercând să îşi impună punctul de vedere peste tot în lume va sfârşi prin a avea din ce în ce mai mulţi inamici şi, mai mult decât atât, va pierde şi o parte din aliaţi. Pe cale de consecinţă, relaţia Occidentului cu Turcia şi cu lumea musulmană va fi una de colaborare, iar „principiul”, enunţat de fostul secretar de stat american Madeleine Albright, „multilaterali când putem, unilaterali când trebuie!” va face loc noii orientării enunţate de actualul secretar de stat american - Hilary Clinton: „America nu poate rezolva singură totul.”

Dr. Mihail Orzeaţă, generalul-locotenent de aviaţie (r), este profesor universitar asociat la Universitatea Naţională de Apărare. Ultima sa funcţie militară a fost de locţiitor al şefului Statului Major General (2007-2008).