Republica Islamică este construită să reziste chiar și asasinării Ayatollahului. Va trece și de data asta testul? Lecțiile istoriei

Armata Statelor Unite și cea a Israelului a urmărit, sâmbătă, eliminarea conducereii Iranului, inclusiv uciderea ayatollahului Ali Khamenei. și le-a ieșit. Însă o astfel de strategie ar putea, paradoxal, să întărească statul iranian, nu să îl slăbească, potrivit Foreign Policy.

Mullahii iranienni trebuie să desemneze un nou lider suprem/FOTO:X

Cel mai recent conflict dintre Israel, Statele Unite și Iran a debutat cu lovituri aeriene îndreptate împotriva reședinței și birourilor liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei. Premisa a fost că eliminarea sa bruscă ar duce la prăbușirea actualului sistem de guvernare. O astfel de abordare amintește de situațiile din Libia, după înlăturarea lui Muammar al-Qaddafi, sau din Siria, după căderea lui Bashar al-Assad, unde regimurile s-au prăbușit rapid odată cu dispariția liderului. În acele cazuri, viitorul statului era profund legat de o singură persoană.

Iranul funcționează însă după o altă logică istorică și instituțională.

Putere concentrată, dar nu fragilă

Puține guverne contemporane concentrează atât de vizibil autoritatea într-o singură funcție precum o face Iranul în cea a liderului suprem. Legitimitatea religioasă, comanda forțelor armate și arbitrajul politic final se reunesc în acest birou.

Totuși, vizibilitatea nu trebuie confundată cu vulnerabilitatea. Funcția de lider suprem este susținută de o rețea densă de instituții create nu doar pentru a-l servi, ci și pentru a-l supraveghea, limita și, dacă este necesar, pentru a-i supraviețui. Republica Islamică nu este doar un regim personal cu retorică religioasă, ci un sistem revoluționar care a investit masiv în mecanisme de continuitate.

În momente de presiune, arhitectura sa este concepută să se consolideze, nu să se dezintegreze, notează FP.

Lecțiile istoriei

Comportamentul politic al Iranului nu poate fi înțeles fără a ține cont de modul în care elita sa conducătoare interpretează trecutul. De-a lungul secolelor, statul iranian a trecut prin repetate perioade de vid de putere. În imaginarul politic colectiv, aceste episoade rămân repere definitorii.

Căderea dinastiei Qajar, prăbușirea safavidă după capturarea Isfahanului, haosul de după moartea lui Nader Shah sau războaiele civile care au urmat dispariției lui Karim Khan Zand au transmis aceeași lecție: absența unei conduceri clare poate duce la fragmentarea țării.

Pentru liderii Revoluției din 1979, aceste exemple nu au fost simple referințe istorice, ci avertismente concrete. Ayatollahul Ruhollah Khomeini nu a eliminat ideea autorității supreme, ci a integrat-o formal în noul sistem constituțional.

O arhitectură instituțională de protecție

Constituția iraniană a introdus mecanisme menite să prevină blocajele sau colapsul:

-Consiliul Gardienilor supraveghează legislația, asigurând conformitatea cu principiile islamice.

-Adunarea Experților are responsabilitatea de a desemna și supraveghea liderul suprem.

-Consiliul pentru Discernământ mediază conflictele instituționale.

-Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), alături de serviciile de informații, protejează regimul împotriva amenințărilor interne și externe.

Această suprapunere deliberată de structuri nu a fost creată pentru a complica sistemul, ci pentru a-i oferi reziliență. Dacă o componentă slăbește, alta poate interveni.

Testele trecutului

Sistemul a fost pus la încercare încă din primii ani. După demiterea președintelui Abolhassan Banisadr, atât președintele Mohammad Ali Rajai, cât și premierul Mohammad Javad Bahonar au fost asasinați într-un interval de o lună. Totuși, în mai puțin de 50 de zile, Ali Khamenei a devenit președinte, demonstrând capacitatea regimului de a reacționa rapid.

Opt ani mai târziu, după moartea lui Khomeini, același mecanism a funcționat din nou. Deși nu avea carisma și rangul religios al predecesorului său, Khamenei a fost desemnat lider suprem prin consens instituțional.

Mai recent, moartea președintelui Ebrahim Raisi într-un accident de elicopter în 2024 a activat imediat prevederile constituționale. Transferul de putere a fost rapid, alegerile organizate prompt, iar stabilitatea menținută.

Ce prevede Constituția

Articolul 111 stipulează că, în cazul decesului sau incapacității liderului suprem, atribuțiile sunt preluate temporar de un consiliu format din președinte, șeful puterii judecătorești și un cleric desemnat prin Consiliul pentru Discernământ. Scopul este continuitatea conducerii, nu schimbarea sistemului politic.

Nu există un termen limită strict pentru alegerea noului lider, iar în context de război, conducerea interimară poate funcționa o perioadă extinsă. Ceea ce din exterior poate părea o întârziere este, în logica internă, un mecanism de reducere a riscurilor.

Dincolo de votul formal

Deși Adunarea Experților votează oficial, selecția reală este precedată de consultări informale. IRGC nu desemnează direct liderul suprem, dar influența sa este considerabilă, mai ales în privința criteriilor de securitate și stabilitate.

Profilul teologic al succesorului trebuie, de asemenea, să fie acceptabil pentru cercurile religioase influente din Qom. Cultura politică iraniană funcționează prin rețele relaționale complexe, nu doar prin vot formal.

Momentul cel mai delicat

Perioada cea mai sensibilă ar putea surveni după alegerea noului lider. Acesta trebuie să își consolideze rapid autoritatea internă și să transmită stabilitate externă. În state marcate de experiențe revoluționare, legitimitatea se demonstrează prin acțiuni concrete.

Unele reacții externe pot interpreta drept agresivitate ceea ce, în plan intern, reprezintă un semnal de continuitate și fermitate. Ceea ce pare haos de la distanță poate fi, de fapt, o tentativă de restabilire a ordinii.

Sistemul înaintea individului

Iranul este adesea descris ca un regim strâns legat de o singură persoană. Totuși, arhitectura politică construită după 1979 urmează o altă logică – aceea a supraviețuirii sistemului.

O frază frecvent invocată în elita politică iraniană, atribuită lui Khomeini, rezumă această filozofie: „Păstrarea Republicii Islamice este mai importantă decât păstrarea oricărui individ”.

Rămâne de văzut dacă acest principiu va fi respectat în orice circumstanță. Însă o eventuală schimbare de conducere la Teheran ar trebui privită nu ca un sfârșit inevitabil, ci ca un nou test al capacității instituțiilor iraniene de a rezista șocurilor.