Protectorat american? „Statele Unite nu sunt de emulat”

Două seturi de răspunsuri la întrebările redacţiei pe marginea tezei adâncirii "protectoratului american", publicată în ediţia FPR nr 48 (oct/ nov 2015). "Noi, românii, avem tendinţa de a ne da mult mai multă importanţă decât ne dau cu adevărat Washingtonul sau Moscova. Cauza este competiţia politică internă, unde să joci cartea SUA/ Rusia este o modalitate facilă de a denigra un adversar sau să creşti importanţa cuiva."

>> Reacţii la teza unui protectorat total al SUA asupra României - care a generat dosarul de copertă al ediţiei FP România nr. 48 (oct/ nov 2015). 

Alături de această teză, dosarul include şi opt contra-argumente, de la Corina Rebegea, Sorin Adam Matei, Doru Lionăchescu, Radu Magdin, Sebastian I. Burduja, Liviu Mureşan & Matei Păun şi Filon Morar. 

Ce noi mari interese au, deodată, Statele Unite în Europa de Est de au atât de mare nevoie de un cap de pod solid în România? Avem concurenţi în regiune? Şi cât ar dura această fereastră de oportunitate?

Liviu Mureşan: Avem concurenţă puternică şi competentă în Polonia. Atuul României este prezenţa la Dunăre şi la Marea Neagră şi transformarea Turciei într-un aliat cu unele interese divergente faţă de cele ale Vestului. Interesul SUA depinde de continuarea conflictului în Ucraina şi de menţinerea posibilităţii ca prin implicarea în Ucraina sau menţinerea unor poziţii în vecinătatea strategică să contracareze planurile ruseşti şi să îngreuneze atingerea obiectivelor lor strategice. Trebuie ţinut cont şi de unele performanţe ruseşti de gândire strategică, cât şi de interesul Vestului în a limita libertatea de mişcare şi de răspuns în spaţiul central-asiatic sau est-asiatic a Rusiei.

Matei Păun: În mod evident, criza din Ucraina a „focusat minţile” din Washington, iar asta a crescut importanţa strategică relativă a României. Cu acestea fiind spuse, nu cred că România este direct, sau chiar indirect, ameninţată de ce se petrece în Ucraina. Este cert că nu există nicio ameninţare dinspre Rusia, cu toate acestea, din motive istorice, cei mai mulţi români cred contrariul. Rusia are multe probleme presante în altă parte – România chiar nu se află în fruntea listei sale. De fapt, noi, românii, avem tendinţa de a ne da mult mai multă importanţă decât ne dau cu adevărat Washingtonul sau Moscova. Cauza este competiţia politică internă, unde să joci cartea SUA/ Rusia este o modalitate facilă de a denigra un adversar sau să creşti importanţa cuiva. 

Cum s-ar declina economic acest interes american accentuat? Poate prin participări americane în industrii strategice? 

LM: Din punct de vedere economic, aliaţii apropiaţi ai Americii au dezvoltat o legătură trainică cu industria militară americană şi cu alte companii americane (de infrastructură, tehnologie), nu doar din perspectiva interesului mutual, dar şi pentru a face un offset la costul financiar suportat de americani, al subvenţiei implicite de securitate. Să ne uitam la aliaţii SUA din Orientul Mijlociu, la Japonia, Taiwan şi Coreea de Sud sau la Israel. Transformarea acestei relaţii într-o sursă de câştig economic şi în domeniul cercetării de securitate şi apărare depinde de capacitatea ţărilor în cauză de a exploata relaţia cu SUA şi a-şi urmări interesul propriu pentru dezvoltarea unei industrii militare locale. Exemplul clasic este diferenţa dintre Arabia Saudită şi Israel în termeni de tehnică militară şi grad de bidirecţionalism al relaţiei comerciale. Alt interes american este cel energetic. Merită amintită posibilitatea ca interesele economice americane să se plieze şi pe contracararea altor interese străine în România (vest-europene, ruseşti, chinezeşti etc). Să luam doar exemplul intereselor chinezeşti în domeniile nuclear, al infrastructurii şi cel agricol din România, care s-ar putea traduce printr-un interes american în aceste domenii pentru a oferi o alternativă la adâncirea relaţiilor cu China, care s-a manifestat puternic pe plan politic şi economic în Europa Centrală şi de Est (formatul 16+1), sau doar economic în Australia, America de Sud şi Caraibe. 

MP: Interesele economice ale SUA în România sunt mici în comparaţie cu ale altor puteri străine. Mai mult, la actualul preţ mic al ţiţeiului, este puţin probabil ca această situaţie să se schimbe curând. Mediul de afaceri american este concentrat pe oportunităţi mai mari: China, India, Orientul Mijlociu etc.

România face o greşeală aliniindu-se cu o putere europeană retrogradă, ale cărei politici sunt dictate mai curând de cinice consideraţii politice domestice. Londra nu este ce era odată şi ce nu a mai fost din zilele lui Churchill. Locul României este în familia ţărilor europene. – Matei Păun 

Referitor la o relaţie mai specială a României cu Marea Britanie: cât de interesată ar fi şi Londra de o relaţie mai intensă cu Bucureştiul? În ce ar putea consta o asemenea relaţie mai solidă – şi ce ne-ar putea costa: de pildă, susţinerea poziţiilor britanice în UE? Dar avem interese comune în UE cu UK? 

LM: Nu avem interese majore comune, atâta timp cât România pare că din punct de vedere structural economic tinde să devină un fel de Franţă în relaţia cu UE – de exemplu în privinţa Politicii Agricole Comune. România nu poate fi interesată de o abordare euro-sceptică tipic britanică decât de la caz la caz (în problema refugiaţilor şi a securizării graniţelor, spre exemplu). România doreşte o integrare mai mare cu UE, intrarea eventuală în zona euro, sporirea fondurilor de convergenţă şi a celorlalte facilităţi etc. O alianţă oportunistă cu Londra s-ar putea baza pe „sacrificarea” interesului românesc într-un domeniu european, prin susţinerea poziţiei UK chiar şi cu un cost politic românesc la Bruxelles şi Paris, dar numai în schimbul unui beneficiu clar şi strategic. O relaţie mai strânsă cu Londra pe fondul unei relaţii speciale cu SUA în domeniul securităţii este teoretic posibilă, având în vedere gradul de conlucrare între cele două ţări. 

MP: Regatul Unit, tot mai izolat, este disperat după orice aliaţi în demersurile sale de influenţare a politicilor europene. România face o greşeală aliniindu-se cu o putere europeană retrogradă, ale cărei politici sunt dictate mai curând de cinice consideraţii politice domestice. Londra nu este ce era odată şi ce nu a mai fost din zilele lui Churchill. Locul României este în familia ţărilor europene. Are interesul direct de a vedea o Eurozonă întărită, ceea ce în esenţă înseamnă adâncirea mai departe a integrării pe cheltuiala statului naţional – ceea ce sună a anatemă pentru UK. O Europă mai puternică şi mai prosperă nu poate însemna decât o Românie mai puternică şi mai prosperă. 

Referitor la o încastrare definitivă a mai mult decât parteneriatului strategic cu SUA în anatomia şi fiziologia statului român, ce ar implica şi cum s-ar putea derula o posibilă „americanizare” a României? Ce ar trebui americanizat? Poate ‘marile sisteme publice’, Educaţia, Sănătatea? 

LM: România nu trebuie să urmărească să se „americanizeze”, pentru că experienţa modernităţii româneşti (vezi şi Lazăr Vlăsceanu) ne arată că o copiere şi imitare a instituţiilor vestice nu poate avea un succes deplin atâta timp cât există diferenţe fundamentale între cultura politică a popoarelor, între gradul de încredere socială, formarea capitalului social, dezvoltarea societăţii civile, relaţia dintre public şi privat, relaţia cetăţenilor cu statul, obiceiuri, atitudinile înrădăcinate. Statele Unite, cu toată diversitatea etnică de la începutul noului val de imigraţie din 1965, este o ţară de sorginte anglo-saxonă, cu instituţii care reflectă temperamentul respectiv, formată de un popor a cărui dezvoltare culturală a tins către democraţie, constituţionalism, libertate individuală, societate civilă şi capitalism încă dinaintea Revoluţiei Industriale. România trebuie să facă un raport cost-beneficiu între orice import cultural sau instituţional din şi să adopte soluţiile cu şanse de succes la nivelul cel mai ridicat. În privinţa soluţiilor tehnice, ştiinţifice şi tehnologice, nu se pot emite obiecţii, iar transferul de tehnologie, soluţii punctuale pentru probleme de guvernanţă (ex: eliminarea birocraţiei prin sisteme online) ar trebui încurajat de guvern (la fel cum a făcut, spre exemplu, şi guvernul chinez). Acestei idei rămân valabile şi dacă vorbim despre ţări europene. 

Savantul rus Nikolai Trubetzkoy a avansat multe argumente pertinente în acest sens atunci când a analizat fenomenul modernizării Rusiei ţariste şi a URSS-ului, subliniind importanţa capitală a adoptării tehnologiei vestice, dar şi stagnarea sau crizele rezultate din adoptarea conceptelor politice şi sociale vestice fără o adaptare la specificul rusesc. Aceste incompatibilităţi se traduc în instituţii disfuncţionale, perioade de criză politică sau slăbire a coeziunii naţionale şi a vechilor forme de capital politic şi social. Nu în ultimul rând, Rusia trece prin crize de încredere din cauza eşecurilor europenizării. Chiar şi liberalizarea de la începutul anilor 1990 se înscrie în aceeaşi adoptare deficitară a ideologiilor vestice care au ghidat transformarea URSS şi sub comunişti. (Marx credea că Revoluţia va avea loc la americani). Chinezii se pare că l-au citit pe Trubetzkoy.

MP: Statele Unite sunt cu greu un exemplu de emulat. Modelele europene de îngriire a sănătăţii şi educaţie sunt cu mult superioare modelelor similare americane. Istoria noastră, tradiţiile, valorile şi viitorul sunt toate fundamental europene, de aceea modelele noastre de dezvoltare naţională au nevoie să fie profund europene. Noţiunea de „americanizare” a României este una ciudată şi potenţial periculoasă. La fel cum nu emulăm modelul chinez sau japonez, la fel nu trebuie să emulăm un model american. Avem modele de vârf din toate sectoarele de emulat chiar aici, în Europa.

În condiţiile şi unui protectorat al SUA pe lângă chingile statutului de membru al UE, de ce ar mai pune cineva vreodată în România problema recuperării suveranităţii? Mai precis a cărei suveranităţi? Să nu omitem că actuala clasă politică din România, cu BNR în frunte, vrea acord cu FMI sau aderarea la Euro inclusiv, sau tocmai, pentru a avea o planificare macroeconomică impusă din exterior... 

LM: Evenimentele din lume şi din Europa, inclusiv în contextul crizei din Grecia, demonstrează că solidaritatea europeană şi responsabilizarea europeană (şi a europenilor) nu se află la nivelul la care ar fi de dorit până să renunţăm la suveranitate inclusiv în domeniul monetar. România trebuie să realizeze o convergenţă socio-economică cu ţările vest-europene pentru a preîntâmpina cele mai periculoase efecte ale „Europei cu două viteze”, ale hazardului moral sau ale diferenţelor înregimentate de competitivitate. Până atunci, suveranitatea României în domeniul graniţelor sale, a politicii monetare şi a tuturor celorlalte probleme de interes reprezintă un instrumentar pentru ca guvernul legitim al României să abordeze provocările care vor apărea, prioritizând interesele României. Bucureştiul ar putea considera la un moment dat, şi pe termen redus, recuperarea suveranităţii asupra schimbului de oameni şi de capital pentru a preîntâmpina o situaţie în care o circumstanţă negativă temporară ar cauza probleme mai grave printr-un exod de capital şi de oameni. Nu trebuie neglijat nici efectul brain drain-ului asupra potenţialului economic al României, chit că deschiderea Europei către imigranţii români a servit un rol important în generarea de venituri şi evitarea unor conflicte sociale. Aşa cum ne întrebăm de ce s-ar întoarce acasă tinerii români şcoliţi în America, tot aşa ne putem întreba de ce s-ar întoarce românii plecaţi în Uniunea Europeană – un segment demografic aflat în floarea vârstei şi a capacităţii de muncă. Răspunsul va dicta viitorul României. 

Şi totuşi, ce trebuie să facă clasa politică locală pentru a exploata la maximum acest interes de moment al SUA? De ce în cazul în care pierde această şansă România ar fi mai expusă după detensionarea relaţiilor dintre Rusia şi Vest? Expusă cui, la ce?

LM: Clasa politică ar trebui să demonstreze o mai mare funcţionalitate a instituţiilor din România şi să dovedească un interes activ în avansarea intereselor româneşti şi a intereselor româno-americane. România este un aliat mai puţin valoros şi mai imprevizibil pentru americani în indolenţa sa şi în neformularea sau neurmărirea intereselor sale strategice. Spre exemplu, ar trebui, la fel ca polonezii, să exploatăm orice achiziţie militară şi parteneriat militar pentru a ne reindustrializa, pentru a restarta cercetarea şi a ne dezvolta potenţialul inclusiv în alte domenii. Un buget al Apărării de 2% din PIB înseamnă ceva cu totul diferit într-o ţară dezvoltată economic şi una mai puţin dezvoltată, sau într-o ţară ale cărei industrii şi parteneriate permit o utilizare cât mai judicioasă a banilor... şi România.

România trebuie să ia în considerare posibilitatea de a se expune nu doar la riscuri teritoriale, ci şi la un risc de pierdere subtilă a independenţei sale în formularea de politici în interesul poporului român. Ce înseamnă ca o ţară străină să fie un participant puternic în sistemul bancar, industrial sau energetic local? Dar dacă te afli într-o situaţie de divergenţă a intereselor geopolitice cu ţara respectivă? Dar dacă ţara respectivă este, la rândul ei, puternic dependentă de un terţ care ar putea exercita o influenţă subtilă asupra politicilor primei ţări în România? Ar putea fi menţionate cazurile Austriei şi Ungariei, influenţate de relaţiile strânse cu Moscova, în contextul prezenţei lor majore pe piaţa bancară, de energie şi altele din România. 

MP: Cred că aceasta este o paradigmă falsă. Nu avem nimic de câştigat dintr-o aliniere 100% cu interesele de politică externă ale SUA, şi nu avem nimic de pierdut dacă SUA îşi reduc propriile interese în regiune... Folosind astfel de paradigme, de fapt mascăm cauzele subterane din care a rezultat trista stare a lucrurilor în care se află România. Avem o clasă politică şi o administraţie publică incompetente şi corupte. Asta nu are nimic de-a face cu Rusia sau cu SUA. Acuzarea Rusei sau căutarea salvării în braţele SUA nu vor rezolva nimic. Ceea ce avem de făcut de aici înainte este mult mai dificil decât să revenim la rolul nostru istoric de „paşalîc”. Am cheltuit secole luptând să ieşim din acest model doar pentru a ne subjuga iarăşi, noi înşine, recunoscători şi din proprie voinţă? Modelul paşalîcului este unul dintre cauzele stării noastre actuale – revenirea la el nu va furniza o fişă de parcurs către o ţară mai prosperă şi mai evoluată. Iar dacă e să devenim un paşalîc, ar trebui să facem asta în aceiaşi termeni cu vecinii noştri, adică în contextul UE. Iar asta înseamnă Bruxelles, nu Washington sau Londra. 

Ce ne facem cu Moldova, însă, care este considerată de Rusia a fi ferm în sfera sa? Să îşi sacrifice România interesele în Moldova şi în vecinătatea ucraineană din Marea Neagră pentru a nu rămâne în vizorul Rusiei? – Liviu Mureşan 

Finalmente, în ordinea ideilor din eseul de referinţă, de ar putea fi confortabilă geopolitic Rusiei o Românie puternic occidentalizată şi cu o apărare proprie puternică? 

LM: Depinde de evoluţia interesului geopolitic rusesc. Americanii spun „gardurile bune înseamnă vecini buni”. O Românie care se simte în siguranţă şi caută o relaţie bilaterală productivă („normală”) şi prietenoasă cu Rusia este un lucru bun. Problema pe care Rusia şi-o pune este existenţa unei zone tampon faţă de proximitatea forţelor NATO, pe care le percepe ca o ameninţare existenţială, dar şi o metodă de galvanizare politică a populaţiei. România nu se află neapărat în această zonă tampon, pentru că este deja membră a NATO. Iar tratatul din 1997 dintre Rusia şi NATO specifică menţinerea majorităţii forţelor Alianţei la Vest de Berlin pentru a calma Rusia dar şi pentru a crea o percepţie de securitate a României (şi a celorlalţi estici) – care a persistat până la începuturile conflictului din Ucraina. Ce ne facem însă cu Moldova, care este considerată de Rusia a se afla ferm în sfera sa? Să îşi sacrifice România interesele în Moldova şi în vecinătatea ucraineană din Marea Neagră pentru a nu rămâne în vizorul Rusiei? 

MP: Cui îi pasă ce vrea Rusia? Problema reală este ce vrem noi şi de ce. Şi dacă suntem capabili să obţinem ce dorim... Din nou, pentru Rusia, România a fost „pierdută” de mult. Nimeni de la Kremlin nu planifică să submineze România... Dar o Românie mult mai suverană şi independentă ar fi în mod evident în vizorul Rusiei. 

Liviu Mureşan este preşedinte executiv al Fundaţiei Eurisc. Matei Păun este managing partener al firmei de investiţii BAC Investment.