Protectorat american? Mai bine un „auto-protectorat naţional"

Lansarea temei protectoratului şi discuţia pe care o incită sunt utile, în opinia mea, mai ales pentru a înţelege mai bine atât relaţia cu SUA, în mod realist şi fără auto-disimulări, cât şi pentru a realiza că trebuie să ne protejăm în primul rând prin a ne pune la adăpost de propriile fragilităţi care ne-au marcat istoria naţională. De Filon Morar

>> Reacţii la teza unui protectorat total al SUA asupra României - care a generat dosarul de copertă al ediţiei FP România nr. 48 (oct/ nov 2015). 

Alături de această teză, dosarul include şi opt contra-argumente, de la Corina Rebegea, Sorin Adam Matei, Doru Lionăchescu, Radu Magdin, Sebastian I. Burduja, Liviu Mureşan & Matei Păun şi Filon Morar. 

Cred că teoria protectoratului american este foarte atractivă, dar nu o consider validă. Niciuna dintre cele două părţi nu ar trebui să gândească, sau nu gândeşte, în termeni de protectorate. Politica externă a Statelor Unite nu consemnează protectorate nici măcar în sfera care cade, din secolul al XIX-lea, în aria doctrinei Monroe. Există state cu care SUA au parteneriate speciale, în anumite perioade istorice, dar nu văd semne de protectorat (în sensul celor europene din Africa până la mijlocul secolului trecut). Niall Fergusson susţine, cu argumente de istoric, că SUA nici nu îşi propun să fie un imperiu clasic, cu protectorate şi zone de influenţă clar delimitate pe termen lung. Un episod revelator reliefat în Colossus este, dacă îmi aduc bine aminte, refuzul categoric al Congresului SUA de a încorpora, la cererea Manilei, Filipinele în statele federate ale Americii. Multe dintre considerentele şi motivele din politica internă şi externă ale SUA de la sfârşitul secolului al XIX-lea mi se pare că sunt în genere valabile şi astăzi.

Există o prevalenţă a acţiunii externe americane ce mi se pare incongruentă conceptual cu protectoratul. Republica comercială pe care o doreau Părinţii Fondatori americani presupune societăţi, state şi un sistem internaţional deschise, care să încurajeze comerţul şi contactele. Nu este vorba deci de state autoritare, slabe sau eşuate în care să investeşti constant şi pe termen lung resurse limitate pentru a reproduce astfel reţeta căderii tuturor marilor puteri. Deşi încearcă să promoveze la nivel global valori şi principii considerate de către liderii americani atât universal umane cât şi benefice dezvoltării SUA (ce combinaţie fascinantă de idealism şi pragmatism, nu-i aşa?!), Washingtonul nu are voinţa de a institui protectorate (cu toate că are mijloacele militare). Preferinţa pentru soft power, dar cu opţiunea hard power, poate fi găsită în istoria americană atât în cheie istorică şi sociologică, cât şi în contextul importanţei echilibrului şi al lipsei subsecvente de aderenţă a extremelor în politica americană. Afganistanul şi Irakul nu au devenit colonii sau protectorate americane. Nici Japonia, Panama, Iordania sau Bahrain nu mi se pare că sunt dependente de SUA ca într-o relaţie de protectorat clasic, deşi sunt cardinale pentru politica regională americană. Există, evident, relaţii politice şi economice privilegiate. Poate Coreea de Sud este un exemplu şi mai bun în acest sens. 

Simpla geografie nu te plasează de cele mai multe ori pe harta geopolitică. În plus, toate ţările din regiunea noastră, fără excepţie, se consideră amplasate central şi gravitaţional geopolitic. Întrebaţi un bulgar, polonez sau ungur şi vă va spune că ar fi justificat să fie privilegiaţi într-un parteneriat care să recunoască că sunt inconturnabil plasaţi la întretăieri de drumuri şi de interese. Nu e vorba doar de concurenţa percepţiilor de centralitate, ci şi de faptul că e nevoie şi să ajuţi geografia prin ceea ce faci pentru a fi relevant regional sau internaţional. Altminteri, am aştepta pasiv şi naiv să fim luaţi sub o aripă protectoare care ne-ar rezolva problemele consumându-şi propriile resurse.

Mai mult, nu cred că SUA caută supuşi, ci parteneri, pe care îi doreşte, în mod ideal, cât mai afini axiologic şi mai puternici economic, cu care să îşi promoveze interesele şi viziunea asupra lumii. În plus, mai cred că cel mai important este să ne definim locul în Uniunea Europeană, inclusiv în privinţa politicii externe (în care suntem de prea mult timp conduşi de ezitări, inerţii şi complexe). NATO sau UE nu ne oferă primordial şansa unei protecţii confortabile faţă de intemperii financiare sau militare, aşa cum o arată recentele crize din Grecia sau Ucraina. Ci cea de a deveni parteneri reali şi membri contributori la alianţe şi uniuni. Cheia pentru asta este să ne ducem la bun sfârşit reformele democratice şi economice pentru a profita pe deplin de cea mai favorabilă conjuntură istorică a statalităţii noastre. Trebuie să ne fim parteneri credibili nouă înşine. Simpla idee a aspiraţiei spre un protectorat ar putea atesta o insecuritate adâncă, ce ţine de o stare psihologică incompatibilă cu o societate încrezătoare în forţele proprii şi un stat democratic modern.

De aceea, lansarea temei protectoratului şi discuţia pe care o incită sunt utile, în opinia mea, mai ales pentru a înţelege mai bine atât relaţia cu SUA, în mod realist şi fără auto-disimulări, cât şi pentru a realiza că trebuie să ne protejăm în primul rând prin a ne pune la adăpost de propriile fragilităţi care ne-au marcat istoria naţională.  

Filon Morar este diplomat de carieră. După misiuni internaţionale în Georgia, Libia sau Afganistan, în prezent lucrează în cadrul misiunii ONU din Kiev. Articolul este scris în nume strict personal.