Obama nu locuieşte aici

În matura democraţie americană, a învinge sau a pierde sunt două opţiuni normale.

Deşi vădit tulburat din cauza recentelor rezultate electorale, Barack Obama a avut puterea să spună, simplu: „Este vina mea, eu sunt responsabil de înfrângere". A mai adăugat că, în calitatea sa de lider care crede în verdictele democratice, va trebui să ţină cont  cu stricteţe de orientarea electoratului care a făcut posibilă victoria republicanilor. Barack Obama este un preşedinte american. Dacă ar fi fost italian, ar fi blamat imediat destinul cinic. Sau ar fi pasat vina oricui altcuiva. Unui complot. Televiziunilor. Răutăţii inamicilor. Fraudelor electorale. Sau pur şi simplu poporului.

Nu este vorba doar de o diferenţă antropologică. În matura democraţie americană, a învinge sau a pierde sunt două opţiuni normale. În primitivul bipolarism italian, în schimb, primul pas este, în cazul celui ce pierde, autoabsolvirea de orice vină, iar al doilea - delegitimizarea învingătorului. A spune că trebuie să ţii cont de voinţa populară nu reprezintă doar a reacţie nobilă a cuiva care ştie să acţioneze cu stil chiar şi atunci când este înfrânt. Obama nu a spus că intenţionează să renunţe la linia sa politică adoptată până în prezent: aceasta ar fi însemnat un gest de populism ieftin. Dar a spus că nu vrea să subevalueze rezistenţa populară faţă de prorpiile alegeri: aceasta este adevărata democraţie.

În Italia nu se întâmplă niciodată aşa. Când pierd, învinşii acuză poporul că s-a lăsat păcălit de învingători, sau că s-a lăsat orbit de propaganda lor neruşinată. Nu găsim, în Italia, niciun lider ca Obama, care să spună: „Am pierdut, sunt primul responsabil al înfrângerii". Găsim în schiumb numeroşi politicieni care inventează scuse jalnice, care se plâng de lipsă de loialitate, care acuză imediat adversarul. Nu se întreabă niciodată despre motivele înfrângerii. Nu fac nimic pentru a îndrepta erorile comise şi perseverează în comportamentul care i-a îndreptat către înfrângere.