Nu de Rusia mă tem, ci de spaimele noastre faţă de ea!

Un al doilea război rece între Rusia şi Occident ar fi imposibil, şi chiar dacă ar avea loc s-ar solda urgent cu acelaşi rezultat. Nu de Rusia trebuie să se teamă Vestul, ci de propriile

Un al doilea război rece între Rusia şi Occident ar fi imposibil, şi chiar dacă ar avea loc s-ar solda urgent cu acelaşi rezultat. Nu de Rusia trebuie să se teamă Vestul, ci de propriile spaime şi percepţii greşite faţă de "imperiul sărac" de la marginile lumii euro-atlantice.

"O situaţie falsă, percepută ca reală, devine reală prin consecinţe". Acesta este, succint redat, conţinutul faimoasei teoreme sociologice a lui Thomas. Ceea ce ne spune teorema este că atitudinea şi comportamentul oamenilor depind nu atât de o situaţie dată, cât de modul în care o definesc cei care participa la ea. Exemplul standard într-un asemenea caz este situaţia unei bănci despre care se zvoneşte că ar intra în faliment. Odată asumată această definire a situaţiei, actorii sociali reacţionează adecvat: retragerea urgentă a banilor din bancă. Pe cale de consecinţă, banca intră cu adevărat în faliment. Percepţia eronată a creat consecinţe concrete, validând falsul iniţial...

Acest text va vorbi despre "teoria lui Thomas" aplicată Federaţiei Ruse, mai exact percepţiilor noastre faţă de ea. Ideea principală este că viziunea unei Rusii puternice şi în ofensivă - idee admirabil preparată şi lansată în media naţională şi internaţională de tehnologii de la Kremlin, începând de la declaraţii contondente şi terminând cu bicepşii bombaţi de pe internet ai (ex)preşedintelui Putin - a "prins" astăzi şi afectează semnificativ acţiunea unitară a lumii euro-atlantice faţă de Moscova. În traducere: Rusia devine o putere cu adevărat eficace în raport cu lumea euro-atlantică, faţă de care este în realitate vădit inferioară, dar cu care se află, nu o dată, în competiţie.

Vis de glorie

La finele anului trecut, Rusia a încheiat o expediţie pe fundul Oceanului Arctic. Acolo, şi-a marcat biruinţa, în ovaţiile presei şi ale publicului din Federaţia Rusă, instalând, simbolic, un drapel naţional. Tot simbolic, drapelul "ridicat" de Rusia nu este însă la suprafaţă, ci la câteva mii de leghe sub nivelul mării...

Temperatura relaţiilor cu Rusia atinsese în 2007 şi începutul lui 2008 cota "războiului rece". Şi nu numai din cauza incursiunii Rusiei în Oceanul Îngheţat, ci datorită unei serii de acţiuni pe care Rusia a marcat-o ostentativ. Planuri de împânzire a Europei răsăritene şi a Asiei Centrale cu conducte de petrol şi gaze; tentativele de contrabalansare a NATO prin Organizaţia de cooperare de la Shanghai, ilustrată de masiva mobilizare de forţe de la "Misiunea pentru pace 2007", organizată în regiunea Ural; catalogarea drept "ameninţare globală" a bazelor americane din România şi Bulgaria; suspendarea pe 150 de zile, apoi retragerea Rusiei din Tratatul FACE; iniţiative diplomatice în Orientul Mijlociu; anunţul Amiralului Vladimir Masori de reluare a construcţiei de portavioane şi confecţionarea a şase asemenea utilaje în viitor - trei în Pacific şi trei în Atlantic; intenţia de a stabili o prezenţă navală permanentă la Marea Mediterană; anunţul aceluiaşi lider militar de a extinde flota, capabilităţile şi misiunile Flotei Ruse la Marea Neagră, deopotrivă la Sevastopol şi Novorossisk.

Şi lista ar putea continua.

Voinţa celor fără de putere

Fie şi la o enumerare rapidă, lista pare impresionantă şi ofensiva Rusiei, incontestabilă. Dar o a doua privire ridică semne de întrebare de care nu se poate face, în nici un caz, abstracţie.

În realitate, euforia conductelor de pe hârtie - Rusia a trecut de la "ţara unui singur partid" la "ţara unei singure conducte" - nu se concretizează fără rest şi pe teren. Şi procesul ia timp. Acordurile gândite în cancelarii trebuie acceptate şi semnate, fondurile - de obicei imense - trebuie găsite, firmele constructoare trebuie selectate şi conductele trebuie construite, iar, în final, petrolul sau gazul trebuie să curgă. Experienţa a arătat că nu de fiecare dată toate condiţiile au fost îndeplinite concomitent.

În Orientul Mijlociu, performanţele diplomatice ale Moscovei rămân, deocamdată, defensive, iar în ceea ce priveşte scontata ofensivă maritimă, lucrurile stau cel mai prost. În ciuda expediţiei "ştiinţifice" de pe fundul Oceanului Arctic, este iarăşi limpede că Federaţia Rusă nu are capacităţi să foreze la o asemenea adâncime. Doar un spărgător de gheaţă german - cum altfel? - poate să fie performant acolo din punct de vedere tehnologic.

La capitolul construcţia de portavioane, lucrurile sunt şi mai critice şi lipsite de substanţă. Pe vremea comuniştilor, URSS construia 5 asemenea aparate, într-un şantier din Ucraina, astăzi nefuncţional. Toate cinci au avut probleme: trei sunt deja vândute, unul a fost păstrat de armata rusă, dar stă mai mult în reparaţii, iar ultimul a fost vândut Indiei cu condiţia modernizării sale. Contractul de 1, 5 miliarde USD semnat în 2004 stipula intrarea portavionului în flota Indiei în 2008, dar partea rusă a anunţat prelungirea modernizării până în 2011 din cauza problemelor tehnice.

În realitate, însă, cel puţin pe termen scurt şi mediu, Rusia rămâne la nivelul la care a fost catalogată chiar înainte de 1989: "putere săracă" sau "imperiu slab". Cantitatea enormă de bani de care a beneficiat nu poate da roade imediat, într-o economie şi societate în care investiţiile strategice au lipsit aproape cu desăvârşire. Modernizarea cere timp, anduranţă, proiecte strategice pe termen lung, de care Rusia poate beneficia, eventual, de acum înainte.

Voinţa fără putere vs puterea fără voinţă

Este clar astăzi că un eventual al doilea "război rece" între Rusia şi Occident este imposibil. Mai ales după desemnarea în Rusia a unui preşedinte "pentru liniştea noastră", dar şi în condiţiile unui dualism de putere la Moscova care nu se ştie în nici un caz unde va duce. Este iarăşi limpede că astăzi Rusia vrea pace cu Occidentul, căci situaţia ei nu este dintre cele mai roze. Oricum un eventual "război rece" s-ar solda urgent cu acelaşi rezultat, căci, în pofida petrodolarilor scurşi pe conducte către Moscova, PIB-ul Rusiei nu se poate compara cu cel al "adversarilor" occidentali, la fel şi venitul pe cap de locuitor, numărul populaţiei sau cheltuielile de înarmare. Astăzi, cel puţin, Federaţia Rusă, în ciuda dependenţei UE faţă de ea - în realitate o dependenţă reciprocă - nu poate concura pe termen mediu şi lung un Occident unit, stabil, structurat şi eficient. Totuşi, jocul puterii şi grandorii geopolitice se joacă şi se va juca la Moscova, cu efecte deloc de neglijat.

Duşmanul din afară şi cel dinăuntru

Şi aici este miezul problemei. În pofida acestor evidente diferenţe de calibru, Occidentul pare astăzi dezorientat, moale, lipsit de proiect şi de vlagă. Dincolo de faptul că este incontestabil mai puternic, este lipsit de voinţă şi pare timorat de voinţa oarbă, lipsită însă de putere, a Moscovei. Ceea ce face diferenţa este un singur lucru: Rusia se mişcă în raport cu Vestul pe o logică naţională, deci coerentă, pe când vestul reacţionează pe logici naţionale. Logici naţionale care percep Rusia timorat, ca pe o putere în ascensiune şi cu care e mult mai eficace, din perspectiva interesului naţional, să colaborezi.

Disputa Est - Vest la care asistăm este, de fapt, o dispută între două deficienţe care se oglindesc reciproc: voinţa fără putere a Rusiei şi puterea fără voinţă a Occidentului, datorată şi unei percepţii eronate şi aproape necritic asumate. O dispută între excesele morfologice ale Moscovei, care îşi exhibă nestingherită visele de grandoare şi complexele, pe de-o parte, şi deficitul ontologic - de identitate, proiect şi misiune - al Occidentului, care îşi contemplă satisfăcut confortul privat şi puterea pe care nu o mai ştie a utiliza.

De aici concluzia: nu de Rusia trebuie să se înspăimânte Vestul, ci de propriile spaime şi percepţii greşite faţă de "imperiul sărac" de la marginile lumii euro-atlantice...

Dan Dungaciu este cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Romane şi autor al lucrării "Moldova ante portas" ( Bucureşti Tritonic,2005)