Luptele militare şi politice tensionează şi mai mult Libanul

De la asasinarea primului-ministru în 2005, libanezii nu au avut parte de multe momente de linişte Criza politică care a cuprins Libanul din 2005 încoace nu e doar rezultatul neînţegerii

De la asasinarea primului-ministru în 2005, libanezii nu au avut parte de multe momente de linişte

Criza politică care a cuprins Libanul din 2005 încoace nu e doar rezultatul neînţegerii dintre guvernul libanez şi opoziţia condusă de Hezbollah, ci şi urmarea schimbării atitudinii istorice faţă de Siria a principalelor grupări religioase.

* Rayyan Al-Shawaf
exclusiv pentru Adevarul

Luptele dintre armata libaneză şi militanţii grupării Fatah al-Islam în tabăra de refugiaţi palestinieni Nahr al-Bared de lângă Tripoli au atras din nou atenţia lumii asupra Libanului, o ţară tulburată politic de la asasi-narea în 2005 a primului-mi-nistru Rafik Hariri.

Guvernul libanez acuză Siria că ar fi facilitat pătrun-derea pe teritoriul Libanului a islamiştilor sunniţi veniţi să incite lupte şi arată către declaraţii făcute de oficiali sirieni care avertizează că vor fi consecinţe neplăcute dacă Naţiunile Unite înfiinţează un tribunal internaţional pentru a-i judeca pe ucigaşii lui Hariri (ONU a hotărât acest lucru luna trecută). Faptul că liderul Fatah al-Islam, Shakir al-Absi, şi o serie de colaboratori au trecut prin închisori siriene înainte de a ajunge în Liban a stârnit de asemenea suspiciuni, opoziţia acuzând guvernul libanez - împreună cu Statele Unite şi Arabia Saudită - că a acordat ajutor grupării până când au avut o neînţelegere legată de bani.

Conform opoziţiei, care în sprijinul ei citează deseori un articol scris de jurnalistul american Seymour Hersh în revista "The New Yorker", guvernul a promovat extremismul sunnit pentru a balansa influenţa Hezbollah, partidul şiit de opoziţie.

Mobilizarea sunniţilor de rând

"Până acum nu există dovezi, şi Hersh nu a adus niciuna, că guvernul ar fi armat şi susţinut financiar gruparea Fatah al-Islam", scrie Michael Young, editorul paginilor de opinie la ziarul de limbă engleză din Beirut, "Daily Star". Young spune că Hezbollah avea deja adversari printre politicienii sun-niţi din guvern şi "ce a convins Hezbollah să dea înapoi a fost mobilizarea comunităţii sunnite, mai ales în Beirut... A fost mobilizarea sunniţilor de rând care a alarmat Hezbollah".

Cu alte cuvinte, nu era nevoie ca guvernul să aţâţe extremiştii sunniţi. Schimbarea politică gigantică ce a avut loc la moartea lui Hariri pusese deja faţă în faţă sunni-ţii de rând şi Siria, aliatul Hezbollah. La fel de importantă a fost "lebanizarea" tăcută a comunităţii musulmane sunnite, un proces de datează dinaintea asasinării lui Hariri.

Sunniţii libanezi s-au identificat istoric cu cauzele pan-arabe, în timp ce populaţia creştină a Libanului a susţinut cauzele naţionaliste. Într-adevăr, când mandatul francez din 1920 a creat Liba-nul modern, mulţi sunniţi au dorit reunificarea cu Siria. La sfârşitul anului 1960, când militanţii palestinieni au început să folosească Libanul ca bază de lansare a atacurilor contra Israelului, aceştia au avut susţinerea sunniţilor libanezi, care consideră lupta Palestinei cu Israelul o cauză arabă par excellence. Când a erupt războiul civil libanez (1975-1990), el a opus o tabără naţionalistă formată în mare din creştini unei tabere pro-palestiniene şi proarabe, aprig susţinută de sunniţii libanezi.

Cu toate astea, priorităţile s-au schimbat şi astăzi majoritatea sunniţilor libanezi sunt susţinători fermi ai unei politici "Întâi Libanul". Deşi această schimbare graduală se întâmpla de ceva vreme, suspiciunea aruncată asupra Siriei pentru asasinarea lui Hariri i-a externalizat manifestarea şi a ajutat la forţarea unei retrageri militare a Siriei din Liban. Alături de numeroşi creştini şi de majoritatea druză, sunniţii fac astăzi parte din tabăra libaneză anti-Siria, tabără care deţine majoritatea în parlament.

Hezbollah şi opoziţia şiită

Între timp, opoziţia include nişte creştini (membri ai grupării fostului gene-ral Michel Aoun, Mişcarea Liberă Patriotică) şi, mai mult sau mai puţin, întreaga populaţie şiită. Dacă creştinii din opoziţie sunt departe de a fi pro-Siria (Aoun a fost ani întregi un adversar vehement al ocupaţiei siriene), sentimentul de a fi eliminaţi de la putere de coaliţia guvernamentală i-a împins să găsească o cauză comună cu partidele şiite prosiriene, ca Hezbollah şi Amal. Şiiţii au un motiv total diferit de a fi în opoziţie. Deşi majoritatea estimărilor îi arată ca fiind secta cea mai numeroasă din ţară, şiiţii au fost ani de-a rândul la marginea societăţii libaneze şi nu au început să conteze decât după ce războiul civil s-a înche-iat în 1990 şi până în 2005. Această eră a fost marcată de dominaţia siriană şi patronajul Hezbollah şi Amal. În 2000, retragerea armatei israeliene din sudul ţării (predominant şiit) a făcut majoritatea şiiţilor să slăvească Hezbollah, care luptase contra israelienilor ani de-a rândul. Amal, partid fondat de un cleric iranian charismatic de origine libaneză, e astăzi condus de Nabih Berri, preşedintele parlamentului. Amal a sponsorizat o serie de proiecte sociale şi de reconstrucţie împreună cu Hezbollah, dar rămâne un partid relativ moderat. În schimb, Hezbollah e un partid profund religios care doreşte să transforme Libanul într-un stat islamic după modelul Republicii Islamice a Iranului. Rămâne greu de determinat cât din sentimentul pro-Hezbollah al majorităţii şiiţilor libanezi vine dintr-o afinitate ideologică şi cât din solidaritatea faţă de sectă.

Frica de creare a unui stat islamic este exagerată

Michael Young spune: "Comunitatea şiită susţine Hezbollah pentru că asta e ce fac comunităţile din Liban în vremuri de polarizare a sectelor". Young crede că frica de un stat islamic e exagerată: "Cred că şiiţii nu împărtăşesc acest obiectiv şi nu ştiu cât de prioritar e acest punct pe agenda Hezbollah". Dacă eva-luarea e corectă, s-ar putea să fie mai uşor pentru tabăra antisiriană să liniştească frica de marginalizare a şiiţilor. Într-adevăr, asta pare să fie cea mai mare provocare internă a Libanului: pot cei care îşi doresc ca Libanul să scape de dominaţia Siriei şi Iranului să reuşească să convingă şiiţi libanezi că, într-un Liban suveran şi independent, nu-şi vor pierde câştigurile politice şi sociale greu obţinute?

Dacă a convinge şiiţii libanezi să nu se teamă pentru viitorul lor ar dezamorsa tensiunile interne din Liban—unde există din ce în ce mai multe griji legate de tensiunile dintre sunniţi şi şiiţi—soluţia problemelor ţării stă altundeva. Chiar dacă libanezii ar reuşi să facă front comun, asta nu ar împiedica Fatah al-Islam să producă haos. Şi chiar fără fisuri interne, e greu de imaginat cum ar putea fi oprită seria de peste 20 de asasinate şi explozii ce au avut loc după moartea lui Hariri. Dacă servicile de securitate, deja împovărate, nu distrug toate reţelele teroriste din ţară, Libanul va trebui probabil să aştepte ca America să pună presiune pe Siria. Cealaltă soluţie e una de atenuare: în schimbul liniştii în Liban, Statele Unite ar garanta preşedintelui sirian Bashar Assad că el şi membrii guvernului său nu vor fi acuzaţi de tribunalul internaţional ce investighează asasinarea lui Hariri.

* Rayyan Al-Shawaf este jurnalist şi locuieşte în Beirut. Acest articol a fost scris în exclusivitate pentru "Adevărul"
traducere de Cristian Lupşa

Rămâne greu de determinat cât din sentimentul pro-Hezbollah al majorităţii şiiţilor libanezi vine dintr-o afinitate ideologică şi cât din solidaritatea faţă de sectă

Dacă servicile de securitate nu distrug reţelele teroriste din ţară, Libanul va trebui să aştepte ca America să pună presiune pe Siria

Liban e o ţară agitată şi subordonată sectelor religioase

Starea de spirit în Liban, astăzi, este agitată, confuză din cauza gradului ridicat de incertitudine legată de viitorul ţării. Din păcate "Revoluţia de Cedru" nu a trăit prea mult. Nu a fost o revoluţie adevărată, ci o reacţie populară sinceră la moartea lui (Rafik) Hariri. Un rezultat extraordinar îl reprezintă retragerea soldaţilor sirieni din ţară, dar această retragere nu a fost urmată de schimbări esenţiale şi de reforme, pentru că oamenii de la conducere nu au avut viziunea pasului următor şi nu s-au putut înţelege între ei.

Şi mai important, a schimba ţara ar însemna ca elitele să renunţe la o parte din principiile şi privilegiile pe care li le conferă sectele de care aparţin. Nimeni nu e dispus să renunţe la nimic. Comunitatea shiită, încurajată de războiul de anul trecut cu Israelul, îşi cere acum partea de putere politică ce i se cuvinte, împreună cu alte beneficii.

Să adăugăm la asta conflictele regionale care opun Vestul (America, Franţa, alianţa majoritară din Liban şi europenii) Estului (Siria, Iran, Hezbollah) şi devine clar de ce oamenii sunt confuzi şi speriaţi.

Pentru ca Libanul să iasă din criza actuală ca să poată intra în crize viitoare, oamenii trebuie să-şi schimbe atitudinea sectantă conform căreia clanul, familia, şi deci, interesele personale, sunt cele care primează. Interesul naţional nu înseamnă nimic pentru oamenii de aici. Cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla e un sistem electoral mai reprezentativ (o propunere aflată de ani de zile în discuţii) care va înlătura dominaţia "feudalilor". Până atunci, ne vom duce dintr-o criză într-alta.

Profil

Timur Goksel a lucrat aproape 30 de ani pentru diverse agenţii din cadrul ONU. Astăzi predă administraţie publică la American University, în Beirut şi este citat adesea ca expert în informaţie publică, tehnici de menţinere a păcii şi rolul organizaţiilor internaţionale în Orientul Mijlociu.

Istoria recentă a unui stat divers

Libanul este una din cele mai diverse ţări din Orientul Mijlociu cu 17 grupări religioase recunoscute. Cam 59 la sută din cei patru milioane de libanezi sunt musulmani, iar 39 la sută sunt creştini.

În Liban trăiesc şi jumătate de milion de refugiaţi palestinieni; condiţiile de viaţă în taberele de refugiaţi fiind unul din principalele motive ale luptelor recente dintre armata libaneză şi grupările militante bazate aici.

1990: Se încheie un război civil care, timp de 15 ani, a opus formaţiuni religioase creştine şi musulmane organizate în miliţii şi grupări paramilitare.

2000: Israel îşi retrage trupele din Liban, după 22 de ani de ocupaţie.

2001: Siria retrage la rândul ei o parte din trupele aflate în Liban de aproape 15 ani.

2004: Consiliul de Securitate al ONU adoptă o rezoluţie cerând retragerea trupelor siriene din Liban şi dezarmarea miliţiilor.

În ciuda presiunii internaţionale, parlamentul libanez prelungeşte mandatul preşedintelui pro-sirian Emile Lahoud, forţând demisia primului-ministru Rafik Hariri.

2005: Pe 14 februarie, Hariri este ucis în explozia unei maşini capcană. Moartea lui duce la proteste de stradă care cer retragerea armatei siriene din Liban. "Revoluţia de cedru" e considerată un succes, în ciuda contra-protestelor organizate de gruparea militantă Hezbollah—trupele siriene se retrag la sfârşitul lui aprilie.

În mai, au loc alegeri parlamentare câştigate de o majoritate antisiriană, însă Hezbollah câştigă la rândul său locuri în parlament.

2006: În iunie, după nişte incursiuni ale Hezbollah în teritoriul israelian, Israelul atacă Libanul. Bilanţul războiului de 33 de zile: peste 1.000 de morţi şi aproape 5.000 de răniţi.

2007: Membri Hezbollah din parlament cer din ce în ce mai agresiv demisia guvernului şi organizează o serie de demonstraţii.

Una din principalele dispute între Hezbollah şi membrii guvernului e legată de crearea unui tribunal internaţional independent care să investigheze moartea lui Hariri; Hezbollah şi alte grupări de opoziţie consideră că un astfel de tribunal ar submina autoritatea Libanului. În mai, fiindcă parlamentul libanez nu face nici un progres legat de tribunal, Consiliul de Securitate al ONU hotărăşte înfiinţarea lui.

În acelaşi timp, armata libaneză intră în conflict armat cu o serie de grupări militante propalestiniene formate în taberele de refugiaţi de lângă Tripoli.