La ce este chemat NATO în Orientul Mijlociu?

Invocarea Alianţei de către Turcia pe fondul atacării flotilei umanitare care se îndrepta spre Gaza readuce în discuţie o dezbatere mai veche de pe piaţa euroatlantică: ce rol trebuie să joace NATO în Orientul Mijlociu. Şi chiar mai mult: ce ar însemna admiterea Israelului între aliaţi?

Acţiunea israeliană asupra flotilei umanitare care se îndrepta spre Gaza a generat din primul moment reacţii extrem de dure din partea Turciei. Imediat Ankara a încercat să plaseze incidentul în context NATO. Ministrul turc de Externe, Ahmet Davutoglu, a asociat simbolic acţiunile Israelului cu un atacul din 11 septembrie asupra Americii: „Psihologic, acest atac este pentru Turcia precum momentul 11 septembrie”. Mai mult, incidentul este foarte important pentru mentalul colectiv al turcilor, fiind „pentru prima dată în istoria republicii când cetăţenii noştri au fost atacaţi, în mod intenţionat, de către un stat. Nouă cetăţeni turci au fost ucişi prin acţiunea unui stat”, a subliniat, la 6 iunie, Ahmet Davutoglu în emisiunea realizată de Fareed Zakaria pentru CNN.

Declarativ s-a mers chiar până acolo încât s-a invocat, la cel mai înalt nivel, chiar Articolul 5: „Cetăţenii statelor membre au fost atacaţi de o ţară care nu este membră a Alianţei. Credem că acest aspect trebuie discutat în Alianţă”, a spus premierul turc, Recep Tayyp Erdogan. Totodată, în plină reuniune a Consiliului de Securitate al ONU, Davutoglu a utilizat termeni foarte sensibili din perspectiva dreptului internaţional la adresa Israelului, acuzând un act de agresiune în ape internaţionale, care neagă una dintre cele mai vechi norme internaţionale - libertatea de navigaţie.

O alianţă maritimă

Pe de o parte, paradoxul situaţiei, inclusiv al invocării NATO în relaţie cu un astfel de incident constă în faptul că misiunea de a apăra rutele maritime şi de a asigura libertatea de navigaţie devine tot mai mult o preocupare a Alianţei. Într-o lume în care competiţia pentru petrol şi pentru alte resurse strategice este tot mai posibilă, securitatea maritimă, în special a rutelor comerciale strategice, devine o misiune legitimă a NATO. Inclusiv recomandările recentului raport Albright arată acest lucru: „orice suspendare bruscă a alimentării unui aliat pe fondul obstrucţionării ilegale a comerţului maritim” ar putea conduce la consultări ale statelor membre în baza articolului 4 al Tratatului Atlanticului de Nord. Alianţa este chiar invitată să investească în platforme aeriene şi radare terestre, aviaţie de patrulare maritimă, şi chiar la desfăşurarea de operaţiuni de supraveghere pentru prevenirea atacurilor împotriva navelor NATO.

„Este foarte posibil ca mediul maritim să nu mai fie atât de prietenos şi de paşnic ca până acum”, scria recent pentru NATO Review,  Diego A. Ruiz, şeful Secţiei de Planificare al Diviziei de Operaţiuni a NATO. Riscul unor noi competiţii navale, în care marina devine un pion ideal de intimidare politică, dar mai ales proliferarea activităţilor ilicite de pe mări ar putea avea un impact direct asupra securităţii statelor membre prin perturbarea comerţului şi a libertăţii de navigaţie. Mai mult, spaţiile maritime neguvernate ar putea deveni un refugiu pentru grupări criminale de orice fel, sau pentru statele care sunt interesate să sprijine astfel de activităţi ilicite. Pirateria din apropierea coastei somaleze sau atacuri precum cel împotriva distrugătorului american USS Cole (Yemen, 2000) sau împotriva marinei israeliene de către Hezbollah (în 2006), toate acestea ar putea în scurt timp să devină o normalitate. Şi Alianţa trebuie să fie pregătită.

În căutarea unei noi misiuni

Pe de altă parte, incidentul naval dintre Israel şi Turcia şi invocarea NATO ar putea readuce în discuţie o dezbatere mai veche de pe piaţa euroatlantică: rolul pe care NATO îl poate juca în Orientul Mijlociu. De-a lungul timpului, au existat mai multe propuneri care au încercat să clarifice rolul pe care Alianţa şi-l poate asuma în regiune. Pe fond, majoritatea acestor propuneri au legătură cu Israelul. În 2005, spre exemplu Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer declara: „ Nu ne sfiim să ne gândim la un rol potenţial pe care NATO l-ar putea juca în susţinerea unui acord de pace în Orientul Mijlociu. Şi aceasta nu este nici pe departe o idee revoluţionară”.

Totodată, actualul consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Obama, fostul comandant al NATO - generalul James Jones, este un vechi susţinător al desfăşurării unei forţe NATO de menţinere a păcii în Cisiordania care ar urma să supravegheze tranziţia spre un stat palestinian suveran. Este o idee avansată începând cu anul 2007, atunci când generalul Jones a fost numit trimis special al administraţiei Bush în Orientul Mijlociu. Un aspect interesant îl constituie şi faptul că o mare parte a opiniei publice israeliene (62% în aprilie 2009) era favorabilă unei astfel de propuneri. O forţă NATO ar fi fost, din multe puncte de vedere, un compromis ideal: Israelul nu ar accepta niciodată o forţă de menţinere a păcii care provine din state arabe, în timp ce statele arabe ar fi suficient de comfortabile cu o forţă europeană de menţinere a păcii.

NATO în sudul Libanului

Libanul tinde să fie un alt exemplu atunci când se vorbeşte de un rol al NATO în Orientul Mijlociu. Ideea unei forţe de menţinere a păcii în Liban a fost destul de mult promovată în contextul războiului din iunie 2006 dintre Israel şi miscarea Hezbollah. În acel context, o forţă alcătuită parţial din state NATO, cu un mandat suficient de puternic din partea Naţiunilor Unite, părea soluţia ideală, inclusiv pentru Israel. Astfel, Rezoluţia 1701 a Consiliului de Securitate, adoptată la 11 august 2006, prevedea desfăşurarea unei forţe de menţinere a păcii formată din 15.000 de oameni (dintre care jumătate proveneau din Europa, în special din Franţa, Spania şi Italia) şi care, în parteneriat cu armata libaneză, aveau misiunea de a securiza sudul Libanului prin dezarmarea mişcării Hezbollah. Aflat sub Capitolul VII al Cartei ONU, mandatul forţei internaţionale prevedea inclusiv asumarea „tuturor acţiunilor necesare pentru a se asigura că zona sa de operaţiuni nu este folosita pentru derularea unor activităţi ostile”. Pe scurt era mai puţin o forţă de menţinere a păcii, cât una de impunere şi implementare a păcii. Sigur, actorul principal responsabil de implementarea Rezoluţiei 1701 rămânea armata libaneză. Forţa internaţională era gândită ca o componentă de sprijinire a armatei libaneze în misiunea de „reîntronare a suveranităţii guvernului libanez” asupra unui spaţiu controlat tradiţional de miliţiile Hezbollah.

În acest context, mai mulţi oficiali americani au propus chiar utilizarea Forţei de Raspuns a NATO: ”Aceasta, pivotul dezvoltării unei culturi expediţionare NATO, a devenit operaţională în 2004. Acum trebuie să o folosim. Ea ar fi o soluţie temporară ideală pentru a menţine fragila pace din Liban, însă raţiuni politice interne ne-au stat în cale şi anumite state care s-au opus utilizării ei.”, declara, în octombrie 2006, la Riga, numărul trei din ierarhia Departamentului de Stat al SUA şi un fost ambasador la NATO, Nicholas Burns. Interesant este că, cel puţin pe hârtie, la acel moment Forţa de Răspuns a NATO  (NRF, cu 25.000 de militari) - avangarda în materie de forţe expediţionare şi de reacţie rapidă a Alianţei, era foarte aproape de a fi declarată complet operaţională. Unul dintre cele mai puternice argumente în favoarea utilizării NRF era că aceasta era proiectata ca o forţă multinaţională interoperabilă, cu structuri de planificare şi de comandă proprii. Nu acesta ar fi fost cazul unei forţe multinaţionale asamblată într-o maniera ad-hoc, reunind contingente provenind din state având culturi operaţionale diferite. Cum ar fi putut aceste contingente să producă o formulă unitară de reacţie şi răspuns în faţa evoluţiilor din teatrul de operaţiuni? Cum ar fi putut ele să fie interoperabile, să acţioneze omogen şi eficient?

Cert este că, în absenţa unui consens în Consiliul Nord Atlantic, asumarea unei misiuni în sudul Libanului devenea imposibilă pentru Alianţă. Sigur, state NATO puteau participa pe o bază individuală într-o clasică misiune ONU de menţinere a păcii (ceea ce s-a şi întâmplat), dar fără a beneficia de susţinerea infrastructurii Alianţei (în special nu cea aflată la dispoziţia NRF). În cele din urmă, nici forţa ONU şi nici armata libaneză nu au dispus de voinţa sau de capacităţile operaţionale necesare pentru a îndeplini mandatul Rezoluţiei 1701-de a confrunta şi dezarma Hezbollahul.  

Israelul în NATO

O altă idee atunci când se vorbeşte de un potenţial rol al NATO în Orientul Mijlociu constă chiar în transformarea Israelului în stat membru cu drepturi depline al Alianţei. În februarie 2006, Ronald Asmus, cunoscut expert în probleme euroatlantice şi arhitectul extinderii NATO în anii '90, propunea integrarea Israelului în Alianţă, pe considerentul că Articolul 5 oferit de NATO ar fi fost cel mai performant şi mai credibil sistem de descurajare colectivă a unui Iran nuclearizat. „Integrarea Israelului în NATO ar extinde în mod explicit umbrela de descurajare nucleară occidentală şi asupra Tel Avivului sau Ierusalimului. Orice atac nuclear sau convenţional asupra Israelului va fi întâmpinat de un răspuns cataclismic din partea Vestului, care ar face ca bătălia de la Omdurman să pară o banală plimbare în parc”, susţineau, în ianuarie 2006, doi analişti ai Heritage Foundation, John Hulsman şi Nile Gardiner.

Un inventar sistematic al costurilor şi beneficiilor unei astfel de propuneri conturează însă un pariu foarte riscant, mai ales din perspectiva Europei. Este o clasică dilemă specifică alianţelor militare. Pe de o parte, prin integrarea în NATO, posibilitatea ca Europa să fie atrasă în războaie care nu îi aparţin şi care nu o privesc creşte considerabil. Pe de altă parte, un Iran nuclear ar putea forţa Israelul ca, în absenţa unor garanţii de securitate suficient de credibile, să opteze pentru un atac preventiv cu consecinţe potenţial seismice pentru stabilitatea Orientului Mijlociu. Oare care este răul cel mai mic?