Florin Diaconu: „Eficienţa extrem de scăzută a clasei politice este o explicaţie importantă a absenteismului. Dar nu singura.”

Dialog FP. Participarea la scrutinul paneuropean a înregistrat cote de avarie. Unde sunt avariile: în Statele Membre sau la Bruxelles? Merge UE într-o direcţie greşită?

Dacă în ediţia curentă a revistei FP România şi în campania de pe adevarul.ro am excelat în euro-optimisme, după alegeri identificăm şi partea întunecată a politicii Uniunii.

Am găsit în şcoli superioare de studii politice universitari care exersează analize atât de lucide că pot fi asimilate unui 'euroscepticism' românesc sănătos - ceea ce e de-a dreptul curativ după intoxicaţia cu eurocorectitudine politică a candidaţilor.

Continuăm seria interviurilor cu Florin Diaconu - conf. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti (FSPUB). 

De ce votează atât de puţini europeni pentru Parlamentul European?

Pentru că Parlamentul European este departe – sau chiar foarte departe – de cetăţeanul european, atât în ceea ce priveşte distanţa geografică, dar mai ales în ceea ce priveşte nevoile concrete şi/sau imediate (sau măcar percepţia individuală şi colectivă cu privire la nevoile concrete şi/sau imediate) ale individului şi comunităţii.

Pentru a da un singur exemplu, probabil că eurocetăţeanul român din mijlocul Bărăganului potopit acum de secetă este la fel de preocupat de alegerile pentru Parlamentul European ca şi de problema prezenţei sau absenţei simetriei bilaterale la eventualele forme de viaţă de pe Marte. Adică deloc, fiindcă altele sunt problemele majore şi acute cu care se respectivul eurocetăţean se confruntă.

Ce mesaj indică absenteismul de la vot – pură nepăsare sau un „vot de blam” ? – pentru candidaţi, pentru campanie, pentru politică ?

Depinde. Mai precis, depinde de mediul de locuire al absenteistului; dar şi de ocupaţie, de gradul de cultură, de aspiraţiile persoanei în cauză, de măsura în care partidele şi politicienii îi reprezintă (sau nu) interesele. Cred că, în cazul particular al României, eficienţa extrem de scăzută – notorie, reală şi deja cronicizată – a clasei politice este o explicaţie importantă a absenteismului. Dar nu singura.

Este politica doar un „rău necesar”, care nu merită decât absenteism la alegeri ? Se pot salva democraţiile liberale prin obligativitatea votului ?

Nu cred că obligativitatea votului poate într-adevăr rezolva fondul problemei absenteismului. Şi aceasta fiindcă soluţiile strict birocratice nu sunt niciodată capabile să „vindece” eficient boli reale, fie ele grave sau mai puţin grave, ale vieţii publice.

Dacă eu aş fi absenteist – ceea ce nu sunt – şi aş fi obligat să mă duc la vot, aş vârî în urnă un buletin gol, sau unul ştampilat de mai multe ori, aşa încât n-aş face decât să îngroş numărul buletinelor anulate. Altfel spus, aş continua să fiu, în realitate, un absenteist.

Credeţi că dacă ar fi putut vota oameni, nu liste – sau cel puţin dacă ar fi putut ordona candidaţii de pe listă – ar fi votat mai mulţi români ?

Nu ştiu exact. Poate că da, fiindcă listele tuturor partidelor au fost extrem de eterogene, cuprinzând în egală măsură oameni de toată isprava, dar şi personaje ridicole sau indigeste.

Din perspectiva altora, poate că nu. De exemplu, dacă te dezgustă politica (ceea ce este aproape firesc în România, unde numeroşi politicieni produc doar foarte mult zgomot, dar tare puţine rezultate), n-are nici o importanţă dacă vorbim despre liste sau despre indivizi.

Nu te duci la vot pur şi simplu fiindcă nu mai crezi – deloc – în capacitatea politicienilor de a rezolva problemele tale. Cunosc mulţi oameni, de toate vârstele, care gândesc aşa. Şi nimic nu-i mai poate clinti, cred, din această convingere.

Cui le-ar fi mai bine în afara UE decât în interior? Olandezilor? Francezilor? Ungurilor?

Poate doar lui Spider Man sau altor personaje din lumi complet imaginare. Eu nu sunt deloc un prea mare fan al UE, dar trebuie să admit că măcar integrarea economică la nivel regional şi continental (element foarte important al Uniunii) este, cel puţin pe termen mediu şi lung, mai profitabilă decât orice altă soluţie. Sigur, pe termen scurt şi mediu pot exista probleme, dar in the long run integrarea într-un tot unic a economiilor naţionale/ locale e cea mai bună formulă pe care ne-o putem imagina.

O asemenea evaluare este susţinută, în chip desăvârşit, încă din secolul al XIX-lea, de Zollverein, uniunea vamală care a precedat (şi a pregătit cu succes) unificarea politică a lumii germane.

Dacă UE e bună, a devenit acest bun unul de la sine înţeles, pentru care nu merită făcut nici un fel de efort? Absenţa cărui efort cetăţenesc îl poate ameninţa?

Efort pentru ce? Merită să mişti măcar un deget pentru un lucru în care nu crezi (sau în care nu mai crezi) deloc sau aproape deloc? Eu cred că nu eurocetăţeanul e „defect” atunci când nu merge la vot, ci pur şi simplu că foarte multe dintre partide, ca şi mulţi dintre politicieni nu sunt deloc în stare să-şi convingă electoratul potenţial. Şi asta nu cred că este o problemă doar în România, ci peste tot în UE.

Desigur, nu una uniform distribuită în spaţiul geografic al UE. Uneori apar şi persoane sau structuri care, într-un fel sau altul, reuşesc să aducă lumea la vot. Vezi în România cazul UDMR, de exemplu, care a reuşit să-i mobilizeze pe vorbitorii de maghiară semnificativ mai eficient decât partidele româneşti pe etnicii majoritari.

Ce ar putea face existenţa UE mai apreciată de către eurocetăţeni? O campanie de alfabetizare în limbajul birocratic european? Un misionariat unionist?

Uniunii Europene îi lipsesc, de multă vreme, multe lucruri esenţiale. Documentele sale politice cele mai scurte sunt texte de zeci sau sute de pagini; în plus, ele sunt redactate într-o „limbă de lemn” încâlcită, complet imposibil de digerat de către omul obişnuit şi care nu trezeşte nici un fel de emoţii pozitive în nici un om normal.

Asta e o problemă, atâta vreme cât ar fi putut fi folosit modelul Constituţiei SUA, de exemplu, un text extrem de scurt, pe care oricine îl poate citi şi înţelege cu uşurinţă (şi în care chestiunile de detaliu sau asociate unor conjuncturi anume sunt rezolvate prin intermediul Amendamentelor).

Uniunii îi lipsesc şi liderii politici într-adevăr charismatici. Eu nu cred că se poate construi o identitate continentală fără nişte „tractoare” puternice, capabile să trezească şi să menţină în stare de funcţionare o anume cantitate de interes şi entuziasm. Eu nu-i văd deloc pe birocraţii cu mânecuţe din instituţiile UE – eficienţi, în multe ocazii, în zona lor îngustă de responsabilitate, dar groaznic de lipsiţi de harul comunicării – capabili să entuziasmeze pe cineva.

Partea cea mai tristă şi mai îngrijorătoare a acestei chestiuni e constituită de faptul că unii dintre competitorii cu care se confruntă acum UE pe scena internaţională au la îndemână, măcar din când în când, personaje realmente charismatice.

Pe care le poţi respecta, iubi şi urma până-n pânzele albe, la nevoie – sau pe care, dimpotrivă, poate doar le deteşti sau de care te temi cu foarte mare intensitate – dar care, cu siguranţă, nu-ţi provoacă doar o nesfârşită plictiseală, ca şi dorinţa perfect legitimă de a muta imediat de pe canalul de ştiri pe orice alt post de televiziune.

Dacă acceptaţi aceste două premise, lucrurile sunt extrem de simple: nu-i nevoie nici de vreo „campanie de alfabetizare”, nici de vreun „misionariat”. Ci doar de un limbaj politic mai capabil să producă texte mai scurte şi mult mai „vii”, ca şi de lideri într-adevăr charismatici.

În absenţa acestor ingrediente absolut esenţiale, cred că UE are toate şansele să rămână o simplă formulă de mare succes economic la nivel continental, dar şi o construcţie politică fragilă; şi politiceşte neatractivă pentru eurocetăţean.