Femeile jihadiştilor din Statul Islamic, între imaginea de victimă şi cea de călău

FOTO AFP

Portretizarea femeilor Statului Islamic exclusiv ca victime care trebuie salvate sau ca monştri de care trebuie să ne temem le neagă complexitatea, nuanţele şi adâncimea pe care presa şi decidenţii politici le conferă doar bărbaţilor, scrie Foreign Policy.

În ultimele săptămâni, Forţele Democrate Siriene kurde (SDF) s-au apropiat de unul dintre ultimele bastioane ale Statului Islamic (SI), în estul Siriei. Ceea ce a rămas din aşa-numitul califat ocupă mai puţin de doi kilometri pătraţi dintr-un mic sat numit Baghuz şi doar cateva sute de insurgenţi se mai află în zonă, restul fiind alungaţi de atacurile aeriene ale SUA şi operaţiunile de teren ale kurzilor. Peste o mie de luptători şi civili, inclusiv soţii şi copii ai militanţilor SI, au fugit.

SDF îi găzduieşte în tabere precum al-Hol, unde condiţiile sunt dificile şi unde aplicarea legilor internaţionale este în cel mai bun caz ambiguă.

În aceste tabere, „muhajirat-ul”- femeile occidentale care s-au alăturat Statului Islamic-sunt uşor de găsit. Şi poveşti ale „muhajirat”, precum cea a americanei Hoda Muthana şi a britanicei Shamima Begum, „care încep să se întoarcă acasă” au dominat titlurile ziarelor în ultimele două săptămâni. 

Poveştilor lor sunt parte a unui val recent de cazuri privitoare la femeile SI, mare parte dintre ele conturând o imagine presupusă a fi nouă şi periculoasă a „problemei femeilor Statului Islamic.” Din păcate, multe dintre aceste cazuri se bazează pe o cercetare superficială şi un jurnalism iresponsabil, notează revista „Foreign Policy.” Natura „senzaţională”, politizată şi care dezinformează deseori a unor reportaje ascunde o dinamică politică complexă şi propagă clişee despre femeile în război, acum personajele principale feminine fiind din Irak şi Siria, în loc de Palestina, Cecenia, Liban sau Nigeria.

Farmecul şi şocul legat de femeia luptătoare „frumoasă, dar mortală” ţine de o presupunere că femeile nu au politici şi că singurul rol pe care îl au în conflict este cel de victimă (de obicei sexuală.) Retorica şi ştirile din presă care reduc femeile afectate de conflict la victime ale violului, sclave sexuale sau, mai recent, „mirese ISIS” contribuie la răspunsuri politice care au consecinţe foarte grave pentru oamenii nevinovaţi. Presupusul statut de victimă al femeilor a fost folosit pentru a justifica intervenţii militare, pentru a scuza sau minimaliza abuzurile şi încălcările drepturilor civililor şi avantajează judecata unor actori externi sau a elitelor masculine locale în faţa perspectivelor femeilor locale legate de ceea ce au nevoie în perioada care urmează războiului. 

Poveştile „senzaţionale” adună mai multe click-uri decât ştiinţa socială clară, însă adevărul este că femeile din Statul Islamic pot fi încadrate în tipare bine stabilite. Spre exemplu, ideea că extremismul armat a devenit doar recent atractiv pentru femei este falsă. Imediat după naşterea SI, femeile şi-au asumat roluri de forţă; ele au reprezentat poliţia, în brigada exclusiv feminină a organizaţiei, Khansaa, au fost membre ale unei brigăzi de contrainsurgenţă exclusiv feminine Umm al-Rayan şi au avut roluri de recrutare şi propagandă. Femei recrutate, atât din străinătate, cât şi din ţară, au participat în torturarea extremă a captivilor Yazidi, în timp ce au avut şi roluri mai casnice în susţinerea bărbaţilor luptători ai Statului Islamic.

Oscilarea între activităţi violente şi nonviolente nu este unică femeilor care au făcut parte din Statul Islamic. 

Mai mult, deşi unele ştiri au prezentat participarea voluntară a femeilor în SI ca fiind neaşteptată, având în vedere credinţele grupării legate de gen, acest lucru nu este deloc surprinzător, ţinând cont de istoria femeilor din alte mişcări islamiste şi violente. Deşi mai puţin probabilă în grupurile care se identifică cu doctrina salafistă, participarea femeilor are loc, inclusiv în roluri de luptă. Spre exemplu, femeile au contribuit semnificativ la grupările din Caşmir şi la organizaţiile fundamentaliste din Afganistan, Nigeria şi Filipine.

Informaţiile mai nuanţate legate de femeile care s-au alăturat Statului Islamic subliniază o arie largă a motivaţiilor pentru aderarea la grupare, inclusiv supravieţuire şi coerciţie, precum şi statutul şi angajamentele profunde pentru doctrinele organizaţiei. Şi acest lucru este în concordanţă cu analize ample legate de participarea femeilor în alte conflicte, care au arătat că acestea au motivaţii profund politice şi care sugerează că, în general, ele au aceleaşi motive pentru care se alătură organizaţiilor armate ca bărbaţii. Portretizând comportamentul femeilor Statului Islamic ca fiind unic reprezintă o decontextualizare şi este contraproductiv, mai notează Foreign Policy. Acest lucru alimentează argumentele legate de o brutalitate singulară a Statului Islamic, care au fost folosite pentru a justifica un răspuns militar masiv, care va submina, probabil, recuperarea postbelică.

Guvernele occidentale ar trebui să realizeze faptul că multe dintre femeile Statului Islamic s-au simţit mai libere după ce s-au alăturat grupării, nu pentru că le plăcea să lupte, ci pentru că erau de părere că bărbaţii din SI îşi respectau angajamentele ca musulmani. Mare parte din „muhajirat” în mod deosebit au susţinut că au fugit de izolare, lipsă de afecţiune şi discriminare a femeilor musulmane în Occident.

Retragerea cetăţeniilor şi tratarea musulmanilor ca cetăţeni de rang secund au mari şanse să contribuie la dinamica ce le-a determinat pe femei să se alăture grupării teroriste. Strategia post-conflict care nu reuşeşte să ia în serios politicile femeilor va alimenta cicluri de violenţă şi va împiedica obţinerea unei păci sustenabile.