După Osama: Este Afganistanul un război greşit?

Eliminarea lui Osama dar şi recentele pierderi româneşti din Afganistan au readus în atenţia publică motivele pentru care NATO se mai află pe frontul din AfPak. Campania afgană nu este doar un război aliat, ci şi unul românesc. A devenit între timp un război eronat?   

Da. Aşa este tentat să răspundă Bing West, un veteran al Vietnamului care a scris câteva cărţi despre războaiele recente ale Americii. Deşi aflat la vârsta de 70 de ani, Bing West este un autor oarecum excentric. Îşi scrie cărţile întotdeauna la firul ierbii: patrulează alături de soldaţii americani în Garmsir, Marja sau Nawa, participă până şi la misiunile de luptă, iar odată, chiar s-a îmbolnăvit de holeră şi a trebuit să fie evacuat cu elicopterul. Pentru a lua pulsul faptelor, Bing West merge întotdeauna direct la sursă - unde acestea se întâmplă (aşa a făcut în Vientam, apoi în Irak şi acum în Afganistan). În cea mai recentă cartea a sa, simbolic intitulată - “The Wrong War: Grit, Strategy, and the Way Out of Afghanistan”, Bing West critică sever doctrina de contrainsurgenţă care se află la baza „scenariului” implementat astăzi de generalul David Petraeus în Afganistan. „Doctrina noastră spune că SUA vine cu banii şi securitatea, iar în schimb paştunii îi resping pe talibani. Soldaţii americani creştini ai secolului 21 nu pot oferi motivaţiile care să inspire triburile islamice paştune de secol 9 să se revolte împotriva talibanilor”, a declarat Bing West într-un interviu pentru Small Wars Journal.

Oare este treaba comandanţilor americani să ofere securitate, să revitalizeze administraţia locală, să plaseze milioane de dolari sub formă de ajutoare şi să insiste asupra respectării legii? „Doctrina noastră spune ca da. Eu cred că asta înseamnă că forţele SUA trebuie să mai rămână acolo pentru încă un deceniu. Construcţia statului nu trebuie sa fie o misiune militară. Nu ştim cum să o facem. Şi chiar dacă am avea know-how-ul, tot ne-ar lua 50 de ani”, crede Bing West.

În plus el consideră obiectivele ISAF, de a servi şi securiza pe cei 11 milioane de paştuni care trăiesc în aproape 7000 de sate, ca fiind excesiv de idealiste şi ambiţioase. „Avem 1000 de avanposturi; ce se întâmplă în celelalte 6000 de sate? Nu patrulăm pe timpul nopţii, nu facem arestări, nu vorbim paştuna şi nu înţelegem cultura lor islamică tribală. Aşadar cum putem să fim de folos populaţiei civile? Putem să securizăm o parte, atâta timp cât fizic ne aflăm acolo. Dar oamenii sunt premiul, nu mijlocul câştigării războiului. Comunităţile paştune aşteaptă să vadă cine câştigă: talibanii sau armata afgană? Mergem pe apă cu această strategie”, concluzionează Bing West.
 
Nu, ar spune susţinătorii campaniei. Întregul efort operaţional al ISAF îşi propune să evite transformarea Afganistanului, din nou, într-un sanctuar Al-Qaida. Dar acest lucru nu se poate obţine fără o diminuare masivă a capacitaţii talibanilor de a răsturna guvernul de la Kabul. Pur şi simplu nu există un alt „shortcut”. În consecinţă, focusul operaţional este centrat pe talibani şi pe consolidarea „anticorpilor” indigeni (a forţelor afgane de securitate şi a administraţiei locale) care, odată maturizati, ar putea singuri să îi ţină la distanţă. Între timp, pe fondul vidului de securitate, forţele coaliţiei sunt cele care trebuie să asigure protecţia populaţiei afgane şi care în esenţă devine marele premiu al acestei competiţii de guvernare. Atâta timp cât talibanii controlează şi intimidează acest imens rezervor de influenţă (principalele zone din perspectiva densităţii populaţiei din sudul şi estul Afganistanului), ei câştigă. Recent, Generalul Nick Carter (care până în noiembrie 2010 a condus Comandamentul Regional Sud al ISAF) a explicat pentru FP România: „Indicatorul la care ne uităm pentru a măsura succesul campaniei ţine mai puţin de numărul de insurgenţi ucişi sau capturaţi, cât de atitudinea populaţiei. Ceea ce ne interesează este să vedem dacă populaţia devine mai puţin intimidată şi mai favorabilă guvernului. Populaţia este teritoriul cheie pentru care ne aflăm în competiţie. Dacă pierdem susţinerea ei, rebelii vor triumfa”.

Unde ne aflăm astăzi? Operaţiunile din ultimii doi ani din Helmand si Kandahar se pot simbolic rezuma prin formula: ”curăţă, menţine, construieşte” („clear, hold, build”). Primele două etape au fost, în cea mai mare parte, bifate. Ne aflăm în stadiul al treilea, un moment în care misiunile de securizare, scad în importanţă şi intensitate, accentul preponderent concentrându-se pe guvernarea propriu zisă (şi mai ales pe crearea legăturilor dintre administraţie şi guvernaţi). Este momentul în care începe să se producă treptat transferul de responsabilitate (sigur o „responsabilitate supravegheată” şi atent coordonată) dinspre forţele coaliţiei spre afgani. Cronologic această etapă va începe în iulie 2011, dar va dura până în 2014. În acest interval, administraţia şi forţele afgane îşi vor da adevăratul test al „autosustenabilităţii”. Oare îl vor trece? În cele din urmă „nu ar trebui să existe nicio o îndoială că dezvoltarea unui sistem administrativ, a funcţionarilor civili, a legislaţiei în sprijinul educaţiei şi a sistemului de sănătate sunt factorii care vor elimina, în cele din urmă, cauzele insurgenţei” crede Generalul Nick Carter.