De ce Washingtonul și Tel Avivul văd atacarea Iranului o oportunitate ce nu trebuie ratată. Un moment periculos în Orientul Mijlociu
0Decizia Statelor Unite și a Israelului de a deschide un nou front de război împotriva Iranului marchează un moment de maximă tensiune, cu consecințe greu de anticipat. Israelul a invocat caracterul „preventiv” al atacului pentru a-l justifica. Numai că termenul presupune existența unei amenințări iminente. Iar dovezile publice, cel puțin până acum, nu indică o astfel de urgență. Mai degrabă, pare a fi un război ales, nu unul impus de circumstanțe.
Calculul făcut la Washington și la Tel Aviv pare limpede: regimul islamic de la Teheran este vulnerabil. Economia se află într-o criză severă, nemulțumirile sociale au fost reprimate brutal la începutul anului, iar structurile de apărare încă resimt efectele războiului din vara trecută. În această logică, momentul ar fi unul favorabil pentru a lovi decisiv, relatează BBC.
Însă este, în același timp, încă o lovitură dată unui sistem internațional deja șubrezit. Principiul autoapărării, invocat de liderii celor două țări, este dificil de susținut juridic, în condițiile unui dezechilibru major de forță între SUA și Israel, pe de o parte, și Iran, pe de altă parte.
Războaiele, odată declanșate, scapă adesea de sub control
Președintele Donald Trump a calificat Iranul drept un pericol global, iar premierul Benjamin Netanyahu a reiterat ideea unei amenințări existențiale pentru Israel. Fără îndoială, regimul islamic este un adversar declarat al ambelor state. Dar conflictul armat este, înainte de toate, un act politic. Iar războaiele, odată declanșate, scapă adesea de sub control.
Pentru Netanyahu, confruntarea cu Iranul este o obsesie veche de decenii. În plan intern, el se confruntă cu alegeri generale la final de an, iar experiența ultimilor doi ani de conflict cu Hamas arată că poziția sa politică tinde să se consolideze în perioade de război.
În cazul lui Trump, obiectivele au oscilat. La începutul anului, transmitea protestatarilor iranieni că „ajutorul este pe drum”. Între timp, discursul s-a concentrat pe pericolul nuclear iranian — în ciuda faptului că, după războiul din vara trecută, același Trump declara că programul nuclear al Iranului fusese „anihilat”.
Teheranul a negat constant că ar urmări obținerea armei nucleare, însă nivelul de îmbogățire a uraniului depășește pragul justificat de un program civil. Este posibil ca regimul să dorească păstrarea opțiunii nucleare. Totuși, până în prezent, nu au fost făcute publice dovezi că Iranul ar fi fost pe punctul de a produce o bombă.
Atât Trump, cât și Netanyahu au transmis mesaje directe populației iraniene, sugerând că războiul ar putea deschide „ora libertății” și șansa răsturnării regimului. Istoria recentă arată însă că schimbarea de regim nu se produce doar prin bombardamente aeriene.
Saddam Hussein a fost înlăturat în 2003 printr-o invazie terestră masivă condusă de SUA. Muammar Gaddafi a fost răsturnat în 2011 de forțe rebele sprijinite aerian de NATO. În ambele cazuri, rezultatul a fost colapsul statului și ani de violență. Libia rămâne un stat fragil, iar Irakul încă gestionează consecințele acelui război.
Nu există o alternativă democratică pregătită să preia puterea
Chiar dacă, ipotetic, loviturile aeriene ar slăbi decisiv regimul iranian, nu există o alternativă democratică pregătită să preia puterea. Republica Islamică a construit în aproape cinci decenii un sistem complex, susținut de ideologie, rețele de interese și forță coercitivă.
În centrul acestui sistem se află liderul suprem, Ali Khamenei. Eliminarea sa nu ar însemna automat prăbușirea regimului. Structura de putere este susținută de Garda Revoluționară Islamică (IRGC) — Gardienii Revoluției — o forță militară și ideologică creată tocmai pentru a apăra sistemul de amenințări interne și externe.
Oferta lui Trump de „imunitate sau moarte sigură” pentru cei care ar renunța la arme pare puțin probabil să aibă ecou într-un sistem în care martiriul este parte centrală a discursului politic și religios.
În plus, abordarea tranzacțională a lui Trump — „arta negocierii”, după propriile sale cuvinte — întâlnește în Iran o realitate dominată de ideologie și credință. Aceste variabile sunt mult mai greu de cuantificat decât costurile și beneficiile strict materiale.
Neîncrederea este profundă
În primul său mandat, Trump a retras SUA din acordul nuclear cu Iranul, cunoscut drept Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), pilon al politicii externe a administrației Obama. Au existat indicii că Teheranul ar fi fost dispus la o versiune revizuită a acordului, măcar pentru a câștiga timp. Însă cererile americane privind programul balistic și sprijinul pentru aliații regionali ai Iranului au fost considerate inacceptabile — echivalente cu o capitulare strategică.
Pentru liderii iranieni, renunțarea la rachete și la rețeaua de influență regională ar fi putut însemna o vulnerabilitate și mai mare decât riscul confruntării militare.
Acum, Teheranul va calcula cum să supraviețuiască acestui nou conflict și cum să îi gestioneze consecințele. Vecinii săi, în special Arabia Saudită, privesc cu îngrijorare escaladarea și incertitudinea pe care o aduce.
Orientul Mijlociu are o lungă istorie de crize care depășesc granițele regiunii. O nouă conflagrație, intensificată, adâncește instabilitatea unei lumi deja tensionate și fragile.
Se încarcă comentariile...
