Copenhaga, chestiune de PR

Celor care sunt tensionaţi de faptul că negocierile dintre cele 192 de state nu ar putea ajunge la un final, înainte ca summitul să se încheie, le spunem un singur lucru: nu vă mai faceţi griji.

Aceste reuniuni extravagante ale Naţiunilor Unite produc de fiecare dată un compromis - chiar dacă toţi semnatarii şi-au petrecut ultimii 12 ani ignorând ceea ce au semnat.

Cât despre cei îngrijoraţi de posibilitatea ca negocierile să ducă la un acord privind scăderea emisiilor, care ar fi mai mare la statele industrializate, în beneficiul celor în curs de dezvoltare, şi lor le spunem să nu-şi facă griji.

În timp ce delegaţii ar semna orice, în lumina ameniţitoare de la Copenhaga, realităţile politice interne pe care le vor găsi când se vor întoarce acasă - recesiunea, şomajul, deficitele bugetare - arată că promisiunile lor nu vor avea nicio valoare.

Posibilitatea de a se ajunge la un compromis a părut palidă în ultima săptămână. În primul rând, ţările în curs de dezvoltare au luat în derâdere oferta Uniunii Europene, de a oferi 11 miliarde de dolari pentru a se lupta împotriva încălzirii climatice în următorii trei ani.

Lumumba Stanislaus Dia-Ping, din Sudan, ce a devenit un fel de lider de facto al naţiunilor în curs de dezvoltare, a spus că oferta UE echivalează cu „alimentarea cu nimic". Noi suntem siguri, în schimb, că 11 miliarde de dolari înseamnă mai mult decât nimic.

Avem apoi G-77, grupul statelor sărace - ce se transformă la ONU într-un grup de 130 de naţiuni, incluzând China, India sau Brazilia - ce susţin că naţiunile bogate trebuie să îşi reducă emisiile mai mult decât s-a stabilit la Kyoto; în schimb, ele nu ar trebui să facă acest lucru mai deloc.

Ironia face ca, în tot acest haos, problema mediului să fi fost aproape abandonată. În schimb, ambele părţi par a-şi negocia ce parte le revine din transferul inter-regional de fonduri. ONU şi G-77 au decis să măsoare îngrijorarea statelor în curs de dezvoltare nu în concentraţii de carbon, ci în dolari.

De fapt, statele în curs de dezvoltare au refuzat oferta UE, pentru că ei doresc 11 miliarde de dolari anual, urmând ca cifra să crească în 2020 până la 100-200 de miliarde de dolari anual. Din păcate, conferinţa de la Copenhaga a devenit un fel de exerciţiu de PR, unde liderii lumii a treia încearcă să obţină cel mai mare preţ posibil de la bogaţii ce ar trebui să se simtă „vinovaţi".