Cine mai are nevoie de Naţiunile Unite?

Problema Kosovo a repus pe tapet nevoia de schimbare a unei instituţii ce trebuie să facă faţă altor provocări decât cele de după al Doilea Război Mondial Washingtonul este nemulţumit

Problema Kosovo a repus pe tapet nevoia de schimbare a unei instituţii ce trebuie să facă faţă altor provocări decât cele de după al Doilea Război Mondial

Washingtonul este nemulţumit că nu a trecut rezoluţia privind independenţa provinciei în cadrul Consiliului de Securitate. La polul opus, Moscova şi Belgradul se opun planului Ahtisaari de desprindere a Kosovo de Serbia. Iar UE are mult prea mult de furcă cu asigurarea unei coeziuni interne, pentru a mai avea timp să se gândească la o soluţie pentru ieşirea din impas.

Sârbii şi albanezii au nevoie, potrivit "EUObserver", de o mediere imparţială şi profesionistă a tuturor celor implicaţi. Eşecul ONU în rezolvarea conflictului a lansat o serie de păreri contradictorii cu privire la rolul pe care instituţia globală îl mai poate juca pe plan internaţional în secolul al XXI-lea.

Între criticile americane şi admiraţia europenilor

Rolul Naţiunilor Unite şi eficienţa sa în rezolvarea conflictelor sunt puse sub semnul întrebării de unii şi apărate cu înverşurnare de alţii. În Statele Unite, e suficient să pronunţi ONU. Imediat urmează o cascadă de cuvinte care spun totul: scandal, eşec, impas.

Pentru americani, organizaţia este osificată şi reprezintă un obstacol în calea intereselor lor. Altfel spus, o idee bună care a sfârşit prost. Europenii preferă să amintească de influenţa imensă pe care o exercită ONU în zonele de conflict în care acţionează. Graţie numeroaselor agenţii specializate în demografie, agricultură, dezvoltare, educaţie, medicină, refugiaţi şi multe altele, ONU gestionează crize şi tragedii umanitare de o amploare care nu este cunoscută prea bine nici măcar occidentalilor.

Şi, cel mai important, ajută la menţinerea păcii. Căşţile albastre, observatorii electorali, echipele de formare a forţelor de poliţie, inspectorii pentru dezarmare -toţi reprezintă un atu ce nu poate fi ignorat.

Redefinirea priorităţilor

În 1945, proiectul înfiinţării ONU a fost înconjurat cu entuziasm, ca urmare a legimităţii pe care o oferea şi a obiectivelor ambiţioase. În prezent, instituţia se confruntă cu greutăţi la care nici nu visa. După perioada nefastă în care Europa s-a confruntat cu ideologia nazistă, părinţii fondatori ai ONU au insistat pe ideea dreptului suveranităţii statelor naţionale, dar şi al necesităţii protecţiei împotriva oricăror ingerinţe externe. Spre deosebire de Societatea Naţiunilor, una dintre vocaţiile fundamentale ale noii organizaţii a constat în împiedicarea guvernelor de a-şi exploata în vreun fel propriii cetăţeni.

Această aparentă contradicţie între respectarea principiului suveranităţii şi internaţionalism s-a exacerbat în timp, mai ales după creşterea constantă a numărului de state membre care nu respectă drepturile omului. Situaţia s-a acutizat şi mai mult, odată cu primirea în rândul organizaţiei a unor state în care însuşi principiul de suveranitate nu este prea bine înţeles.

În ţări precum Haiti, Somalia, Bosnia, Ruanda, Sudan sau Irak este greu de stabilit care este interlocutorul: liderii bandelor criminale sau guvernanţii care se fac vinovaţi de diverse ilegalităţi. În plină eră a globalizării, când numeroase multinaţionale şi alţi agenţi economici devin mai puternici şi mai influenţi decât statele, iar cele mai cumplite atrocităţi sunt provocate de grupări teroriste, rolul ONU trebuie redefinit.

Acuzaţii de corupţie şi nepotism

S-ar putea crede că problemele cronice ale instituţiei în domeniul luptei împotriva corupţiei şi a nepotismului din interior sunt minore în comparaţie cu gravitatea crizelor gestionate, cu mai mult sau mai puţin succes, pe tot mapamondul. Cele mai acerbe atacuri din ultimul timp vin din partea jurnalistului de la Fox News, Eric Shawn, "un inamic declarat" al organizaţiei.

El nu încetează să denunţe acest "cuib de incompetenţi", unde angajaţii şi ambasadorii huzuresc în Manhattan, nu plătesc impozite şi beneficiază de o mulţime de avantaje". Aceste diatribe, ce reflectă, fidel de altfel, linia editorială a Fox News, maschează adevărata problemă. Ceea ce Shawn şi confraţii lui americani reproşează Naţiunilor Unite este dezacordul faţă de politica Statelor Unite în unele zone, în special în Irak.

Imparţialitate şi bune intenţii

Pentru cei care susţin ONU, cel mai important este că organizaţia a reuşit să supravieţuiască. Ideea unei instanţe internaţionale care să gestioneze conflictele nu este nouă. Rădăcinile ei se regăsesc în secolul al XVIII-lea, în conceptual kantian al "păcii eterne". Organismele internaţionale fondate înaintea sa, precum Societatea Naţiunilor sau Crucea Roşie, nu beneficiau de legimitate şi le lipsea o anumită putere coercitivă într-o lume a naţiunilor beligerante.

Naţiunile Unite au beneficiat, însă, de un alt context internaţional. Au reuşit să reziste şi ca urmare a Războiului Rece, şi a mişcării de revoltă a fostelor colonii. În plus, au avut de partea sa SUA. Până de curând. Utilitatea ONU este probată de conflicte precum cele din Congo, în anii '60, Somalia, Cambodgia, Ruanda şi Bosnia în anii '90, sau cele din zilele noastre: Timorul Oriental, Sierra Leone, Etiopia-Eritreea şi, din nou, Congo. Instituţia a jucat un rol de netăgăduit în toate aceste cazuri, uneori cu costuri imense, alteori înregistrând eşecuri.

Acţiunile ONU sunt eficace atunci când legimitatea ei este acceptată de toţi. Uneori, este singurul interlocutor, recunoscut pentru imparţialitate şi bune intenţii. Când această "regulă" este încălcată, se ajunge la masacre sângeroase, aşa cum s-a întâmplat la Srebreniţa, în 1995.

Nodul Gordian numit Consiliul de Securitate

Statutul de membru permanent al Statelor Unite, Chinei şi Rusiei, în cadrul Consiliului de Securitate, enervează pe mulţi. Iar prezenţa Franţei şi a Marii Britanii este chiar contestată. Germania doreşte şi ea acelaşi statut. Alţii pledează pentru un loc rezervat statelor europene, care să funcţioneze după un principiu rotativ. Ţări precum Nigeria, Brazilia sau India ar vrea să facă parte din Consiliu, ca semn al schimbărilor geopolitice de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Momentan, o reformă profundă este imposibilă, atât timp cât niciun membru permanent nu este dispus să renunţe la statutul său, iar unele state vor să facă parte din acest organism de decizie. Eficacitatea ONU este subminată şi de atitudinea Chinei, care protejează regimul criminal din Sudan, sau de Rusia, care are interesul să nu supere diverşi lideri separatişti sau dictatori.

Neputinţa Naţiunilor Unite se manifestă şi în Orientul Mijlociu, în condiţiile în care Statele Unite se opun oricărei critici la adresa Israelului din partea Consiliului de Securitate.

Servicii de informaţii, pentru prevenirea crizelor

ONU trebuie să se reformeze pentru a face faţă noilor provocări şi contestări. În prezent, reprezentanţii statelor membre vin la sediul central din New York şi ţin discursuri minunate, dar nu formează nici pe departe o comunitate unită în jurul unor interese şi obiective comune.

Responsabilităţile au crescut semnificativ în ultimii ani. Naţiunile Unite au nevoie de propriile servicii de informaţii, pentru o mai bună analiză şi anticipare a crizelor. Mecanismul de luare a deciziilor şi punerea acestora în aplicare ar trebui revizuite. Reducerea numărului comitetelor şi al programelor derulate, chiar şi al conferinţelor ar putea aduce un plus de vitalitate, necesar după atâţia ani de funcţionare.

Problema nr. 1: SUA

Paradoxal sau nu, principala problemă o reprezintă cel mai influent şi cel mai mare contribuabil: Statele Unite. Începând cu Truman şi terminând cu Clinton, preşedinţii americani au apelat la ONU pentru a beneficia de susţinere politică, consens internaţional şi protecţie legală. În schimb, ofereau o contribuţie financiară şi făceau anumite compromisuri.

Astăzi, America refuză orice fel de concesie. În epoca Războiului Rece, cea care punea beţe în roate era Moscova, limitând intervenţiile organizaţiei şi opunându-se cu vehemenţă tentativelor de atingere a suveranităţii sale. În secolul al XXI-lea, Washingtonul a preluat fără remuşcări acest rol. SUA au pretenţia ca ONU să se alinieze şcolăreşte în spatele lor şi să înfăptuiască miracole, fără a oferi, însă, nicio mână de ajutor. Din contră, americanii nu scapă nici cea mai mică ocazie să-i submineze autoritatea.

De aici derivă şi cele mai răsunătoare eşecuri ale organizaţiei. Gestionarea catastrofală a crizei bosniace, incompetenţa arătată în Ruanda şi pasivitatea din Darfour sunt un rezultat al atitudinii americane. ONU nu este în pericol să aibă soarta Ligii Naţiunilor.

Dar, pentru a-şi recâştiga prestigiul, este nevoie ca SUA să înţeleagă necesitatea unei instituţii care să fie un pilon al încrederii în întreaga lume. "În ciuda tuturor defectelor şi eşecurilor ce i se pot imputa, ONU rămâne cea mai bună şansă pentru a înlocui câmpul de bătălie cu masa negocierilor", era de părere fostul preşedinte american Dwight E. Eisenhower, cel care a dat numele organizaţiei.

Instituţia are nevoie de o armată

În 2003, Consiliul de Securitate a salvat ONU de la discreditare, prin refuzul de a autoriza invadarea Irakului. Numai că decizia a implicat costuri financiare mari. Fapt greu de digerat, în condiţiile în care ea nu există decât prin voinţa statelor membre. Organizaţia nu dispune de o armată sau de forţe de poliţie. Elemente necesare în acest moment, când mizează pe acţiuni de menţinere a păcii.

Dacă o operaţiune militară este autorizată de Consiliul de Securitate, secretarul general trebuie să facă uz de tot şarmul de care este capabil pentru a face rost de fonduri, soldaţi, poliţişti, infirmiere sau echipamente. Fără ajutoare din partea statelor membre, Naţiunile Unite ar fi neputincioase. Astfel, în 1993, costul operaţiunilor de meţinere a păcii a depăşit cu 200% bugetul anual.

Sediul din New York, renovat

Sediul ONU din New York va fi renovat, pentru a fi adus la standardele clădirilor moderne. Michael Adlerstein, care a dat o faţă nouă şi Taj Mahalului, va coordona realizarea acestui proiect în valoare de 1,9 miliarde de dolari. Lucrările vor dura şapte ani. Decizia de renovare survine după ani de discuţii aprinse privind costurile prea mari.

O parte din funcţionari vor fi detaşaţi temporar în alte clădiri administrative ale ONU din Manhattan şi Queens. Construit în 1950, sediul ONU nu a mai fost renovat niciodată. Pereţii sunt acoperiţi cu azbest, o substanţă izolantă, dar cancerigenă. În plus, acoperişul are numeroase fisuri, iar sistemul de încălzire şi climatizare este învechit.

Date de referinţă

-24 octombrie 1945: Ia naştere ONU, "urmaşa" Societăţii Naţiunilor Unite şi este elaborată Carta.
-10 decembrie 1948: Adunarea Generală adoptă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
-4 noiembrie 1956: Crearea primei forţe de menţinere a păcii pentru a arbitra conflictul din jurul Canalului de Suez.
-14 decembrie 1960: A fost votată rezoluţia 1514 privind dreptul la independenţă al ţărilor colonizate.
-19 noiembrie 1990: Consiliul de Securitate autorizează recursul la forţă împotriva Irakului, după ce trupele lui Saddam Hussein invadaseră Kuweitul. 13 ani mai târziu, rezoluţia 1441, care condiţiona un eventual atac asupra Irakului, nu este luată în considerare de SUA.
-12 septembrie 2001: În urma atacurilor de la World Trade Center, Consiliul de Securitate recunoaşte dreptul Statelor Unite la legitimă apărare, în conflictul cu regimul taliban din Afganistan.
-28 iunie 2006: Muntenegru devine cel de-al 192-lea membru al ONU.